Sari la conținut

Cum trece timpul în si prin poezie

articol aparut in Cultura, nr. 198 din 2008-11-06
» cultura cultura literarã » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN


Exista un soi de oameni buni a caror generozitate e mai crunta decât orice malitie. Ei te acopera cu asemenea laude încât sa se vada numaidecât – si de cât mai departe – ca nu pot fi cuvenite. Nu vreau sa presupun vreo intentie perversa în proferarea lor (e chiar cuvântul care trebuie), dar efectul e cam de felul asta. Iata, bunaoara, o mostra de asemenea generozitate, exercitata de Daniel Corbu (în „Convorbiri literare“, nr. nu mai stiu care) pe seama lui Dumitru Chioaru, cu prilejul aparitiei volumului „Poetica temporalitatii“ (Editura Dacia, Cluj, 2000). Cartea, zice Corbu, „îl plaseaza pe Dumitru Chioaru în linia eseistilor nostri profunzi (Ralea, Vianu, Paleologu, Lucian Raicu)“. Îl plaseaza, cum ar veni, dintr-un salt. „Poetica temporalitatii“, ma grabesc s-o spun, e o carte buna (si mai ales utila), dar nu-l vad pe Vianu grabindu-se, la rândul lui, sa-i faca loc alaturi de sine, numai dintr-atâta, lui Dumitru Chioaru. Si, desigur, nici pe Dumitru Chioaru asteptând sa i se faca asemenea loc.

Problematica temporala

Poezia tinând de artele temporale, nu de cele spatiale, dupa cum ne-au învatat esteticienii (o observatie profunda, rezon!), problema timpului trebuie ca e dintre cele constitutive, ori macar decisive. În primul rând pentru poeti, care trebuie sa fabrice un fel de timp (sau mai multe feluri, dupa caz), dar si pentru cei care reflecta asupra poeziei (sau reflecta în general), fie ei poeti, filosofi sau doar critici literari. Exista, asadar, daca nu de când exista poezie, macar de când exista reflectie, un dosar problematic al timpului. Parte din acest dosar (o parte consistenta), cu deosebire cea care priveste relatia dintre timp si creatie, e parcursa scrupulos de Dumitru Chioaru. La noi, însa, zice Mircea Martin pe coperta, asemenea studii asupra timpului de arta cam lipsesc, drept care si subliniaza „în primul rând vocatia de pionier a autorului, curajul de a ataca cel dintâi o tema majora“. Trebuie însa spus ca nu e vorba de un pionierat absolut, ci doar de unul pe jumatate; caci, de vor fi lipsind tratatele despre „timpul literar“, nu lipseste din nici o monografie un capitol dedicat anume problemelor legate de timp. E drept însa ca o reflectie sistematica, la nivel de problematica, nu s-a facut. Dar
n-as zice ca ea e facuta odata cu cartea lui Dumitru Chioaru. Mai degraba s-ar putea spune ca aceasta carte o alerteaza pe cea lipsa; dar de tinut nu-i tine locul. Caci, în fond, si cartea lui Chioaru nu e decât un montaj de capitole dedicate „timpului“ câtorva poeti. Daca ar fi scris monografii despre ei, capitolele ar fi putut sta cuminte la locul lor. Dar nu-i, desigur, putin lucru nici o calatorie transversala pe firul „problematic“ al timpului poetic. Caci un studiu tematic e, în realitate, cartea lui Chioaru.

Precedat, fireste, de o punere mai teoretica a problemei. Ea e scurta si împartita în doua, sub deviza „Timpul în poezie si poezia în timp“. De la bun început Chioaru decide sa se complice si în loc sa treaca abrupt la problema lui (a timpului), da o raita teoretica prin conditia poetului si a poeziei. Oricine procedeaza astfel se trezeste, vrea-nu vrea, fata-n fata cu Orfeu. Si Chioaru da peste el chiar înainte de a fi apucat sa spuna vreo propozitie despre timp. Enuntând el ca „esenta poeziei consta într-o relatie noua, originala si originara totodata, între Cuvânt si Fiinta“ (p. 11) si ca poezia face drumul de la devenire la fiinta, deodata da peste Orfeu, caci „ideea întoarcerii de la devenire catre fiinta are o reprezentare mitica în momentul întoarcerii capului de catre Orfeu“ (p. 12). Vinovat nu mai putin decât Adam (cel putin pentru neamul poetic), Orfeu îsi ispaseste vina producând nu „un substitut al fiintei pierdute în timp“, ci operând o „recuperare spirituala“ a acesteia (idem). De la acest concept, care pune poezia în termeni de „recuperare“ a ceva, Orfeu nu doar ca începe sa concureze tema timpului, dar i-o si ia înainte. Practic, nu e vorba atât de examene ale temporalitatii poetice, de vreo fenomenologie a timpului de arta, cât de o expertiza a componentei orfice din poezia noastra de la Eminescu la Stanescu. Toti poetii se comporta orfic, desi unii destul de ciudat. Cum face, de pilda, Stanescu, la care „experienta orfica /.../ este, ca si poezia ermetica a lui Ion Barbu cu care are multe afinitati, o celebrare a increatului“ (s.aut., p. 196). N-avem însa niciunde o argumentatie în favoarea faptului ca increatul  tine de fiinta; poate ca tine, mai ales pentru teologi, dar e discutabil ca poeti atât de aprig senzuali cum sunt cei doi (chiar daca nu mai putini aprig abstracti) vor fi admitând spontan ca fiinta si increat merg sinonim. Având ei, cel putin o vreme, o poetica a senzatiei, e de presupus ca vor fi trecut printr-o drama de concept când vor fi dat peste beatitudinea increatului. Când e sa verificam orfismul lui Barbu, sensurile se schimba delicat, caci aici Euridice (fiinta, de!) e înlocuita de „mode poetice aparent revolute“ (p. 184), pe care Barbu le recupereaza. Si mai alunecos devine conceptul de orfism, tot la Barbu, când Orfeu însusi e substituit de Nastratin Hogea: „Orfeu, în ipostaza de Nastratin Hogea, se sfârteca între Bine si Rau, regenerând din sine însusi ca si universul siesi suficient al cetatii Isarlâk“ (p. 179). (Nu cred, fie spus în treacat, ca poezia îngaduie o interpretare în termeni de „regenerare“, dupa „convertirea“ Hogei; „sfânt trup si hrana siesi“ nu lasa prea mult loc pentru optimismul „renasterii“; si nici Hogea, dupa hagialâcul facut, nu se mai „sfârteca“ între Bine si Rau; lumea spirituala, în care se pare ca s-a înscris, nu-i mai da voie sa aiba nici un contact cu lumea senzuala din care a plecat). În fine, afara de faptul ca amândoi au facut un fel de expeditie, nu vad cum si-ar putea tine locul unul altuia. Dar, în ciuda lui Barbu, vinovat nu-i tot facutul, ci tocmai începutul. Caci de la întâlnirea fatala cu Orfeu Dumitru Chioaru a trebuit sa bata cel putin doua carari tematice, ba pe a timpului, ba pe a orfismului. Iar daca metamorfozele timpului sunt atent consemnate, cele ale orfismului sunt extrem de fluide si imprevizibile.

Metamorfoza temporala

De care timp se ocupa, de fapt, Dumitru Chioaru? Pentru ca, oricât ar fi de reductibila la unitate viziunea poetica, timpul de acolo tine de mai multe straturi tematice – problematice sau constructive. Exista (si exista cam la toti) timpul ca tema de reflectie; meditatiile de acest tip sunt urmarite, trebuie spus, cu scrupul si din ele se comprima câteva „filosofii“ poetice ale timpului. Timpul reflectat nu e, însa, totuna – nici la poeti, mai solidari în trairi si gândiri – cu timpul trait; avem, de regula, de-a face cu o iruptie în viziune a acestui timp, care impune un sentiment al timpului (alaturi de, sa zicem, conceptul impus de reflectii). Si acest strat, corelat cu cel mai „abstract“, dedus din reflectie, e urmarit cu rigoare. Sub aceste straturi – sau în interiorul lor – exista însa o – sa zic în termeni genettieni – „figura a timpului“ pe care poetul o construieste spontan (indiferent ce-ar face). Acesta e, de fapt, timpul lui propriu, timpul destinal si vizionar totodata; nu e vorba de interiorizarea vreunuia din celelalte (desi, probabil, un proces de sinteza functioneaza), ci de o configurare genuina, care subîntinde tot procesul vizionar. Aceasta figura se construieste fara nici o legatura cu meditatiile despre timp sau cu imprecatiile la adresa lui (rareori poetii îi închina ode); ea survine în imagine, si (si) în acest sens vorbea Bachelard despre „metafizica instantanee“ pe care o introduce/produce imaginea poetica (nu chiar poezia, cum zice Chioaru, la p. 15, ca ar zice Bachelard). Cu siguranta acest sens productiv al imaginii, deodata creatoare de spatiu, timp si fiinta, i-ar fi fost mai util în cercetare decât premisa luata de la Musina si conform careia „metafizicul nu exista decât în realul de zi cu zi, care nu poate sa vada transcendentul decât în imanent“ (p. 16). Probabil ca jumatate din poeti asculta de acest comandament, restul fiind exceptiile. Însa când Bachelard vorbeste de „metafizica instantanee“ n-are nici o treaba cu imaginile care trimit, pe fata sau pe ascuns, la transcendent (iar a-i considera „reductionista“ „conceptia“ e aici doar caz de neîntelere).

La acest al treilea prag Dumitru Chioaru ajunge, desi nu întotdeauna. Flora reflexiva îl deruteaza si e întotdeauna dispus s-o catagrafieze cu migala. Dar analizele îl duc, oarecum singure, spre ceea ce ar fi trebuit sa-si propuna din capul locului. Iata, de pilda, la Arghezi, timpul functionând „ca obstacol“ (p. 113) în calea relatiei cu divinitatea. Ar fi fost o promitatoare tema de investigatie; daca Dumitru Chioaru nu s-ar fi multumit sa treaca timpul arghezian printre negativitati: „Timpul este blestemul omului osândit de divinitate, ca si consecinta a pacatului originar, la o continua si irecuperabila destramare a fiintei“ (p. 120). Asa e, pâna pe la jumatate. Timpul e o inventie a lui Adam, satul de eternitatea creata de Dumnezeu. În acest sens, fireste ca timpul nu poate fi simtit decât ca blestem, cadere, destramare. Dar timpul în care a fost aruncat omul are, la rândul lui, o iconomie, nu e liniar si omogen „o continua si irecuperabila destramare a fiintei“. Din contra, istoria, timpul reprezinta sansa data pentru reapropriere; de aceea timpul teologic crestin are o teleologie. În acest sens, el e deîndata un obstacol. Dar ce fenomenologie a obstacolului produce Arghezi nu prea mai aflam, de vreme ce suntem pusi de îndata în fata sensului tare al timpului ca damnare/despartire de divin.

Si mai pe-aproape de degajarea acestei figuri temporale trece Dumitru Chioaru în cazul lui Bacovia. Sunt aici destule observatii subtile, dar ele nu se aduna într-o idee exegetica. Destul acum sa spunem ca la Bacovia timpul e unul carceral (nu doar infernal) si ca acest sens îl are indiferent ca e vorba de trecut, de prezent sau de viitor. Tocmai de aceea Bacovia n-are nici un rost sa fuga din prezent, pentru ca da peste aceeasi carcera temporala, indiferent unde s-ar duce. Nu „cadere în timp“ sau „cadere din timp“ (p. 104), lucruri care suna vitejeste de filosofic, constituie dialectica temporalitatii bacoviene; agonia e aici cea a „golului“ istoric în care poetul e – daca-i voie sa spun asa fara primejdia de a anula „golul“ – închis; caci timpul lui Bacovia e o celula etansa.