Canonul sau literatura?
articol aparut in Cultura, nr. 198 din 2008-11-06» cultura cultura focus »
Autor: ANDREI TERIAN
N-am de gând sa ma reprofilez de pe cronica de carte pe cronica de colocviu (desi nici mult nu mai am...), însa câteva lucruri tot vreau sa spun despre ultimul simpozion la care am fost. Nu de alta, dar cred ca unul dintre cele mai nocive fenomene din învatamântul filologic românesc de azi este ruptura din ce în ce mai accentuata dintre sectorul universitar si cel preuniversitar. si nu ma refer aici la lozinca demagogica potrivit careia învatamântul (mai ales cel universitar) ar trebui adecvat la posibilitatile si necesitatile clientilor – caci, din acest punct de vedere, cred ca nimeni nu poate contesta meritul sistemului Bologna de a fi extins numarul claselor de liceu de la patru la sapte; ci mai ales la sciziunea de interese si de statut dintre cele doua compartimente ale învatamântului. Practic, relatiile dintre aceste sectoare s-au redus în ultima vreme la doua momente-cheie: examenele de „grad“, când cohortele de profesori din preuniversitar se îndreapta tremurând spre universitati, si „întâlnirile spirituale“ în care un profesor de liceu îsi invita conducatorul lucrarii de doctorat sau de grad pentru a le vorbi elevilor despre mareata sa persoana. (De altfel, simptomatic în acest sens mi se pare faptul ca ultima „consfatuire didactico-metodica“ la care am asistat a fost, de fapt, o lansare de carte a unui poet de mâna a treia care s-a declarat vexat de comparatia cu Lucian Blaga pe care o debitase unul dintre „lansatori“...) În rest, sunt din ce în ce mai putine proiectele si dezbaterile mixte care sa urmareasca rezolvarea unor probleme, în fond, comune; acestora le-a luat locul o indiferenta sau, cel mult, un dispret reciproc. Caci, daca universitarii îi acuza pe profesorii din preuniversitar pentru calitatea precara a materialului uman pe care îl primesc din licee, si ei au parte, la rândul lor, de laudele cuvenite pentru calitatea deloc ameliorata a aceluiasi material pe care îl trimit la loc, în scoli si în licee, numai ca de data aceasta cu titlul de personal calificat.
Tocmai de aceea, n-a putut decât sa ma bucure invitatia la colocviul „Scriitorii români canonici si reforma curriculara“, desfasurat pe 18 octombrie la Brasov. Întâlnirea a fost proiectata ca parte integranta a unui grant coordonat de Caius Dobrescu, al carui obiectiv central era – citez din docomentul oficial – realizarea unei conexiuni utile între „paradigma comunicativ-functionala“ (adica „dezvoltarea capacitatilor de exprimare logica si simbolica“) si „contextualizare“ (carevasazica „întelegerea relatiei literaturii cu ansamblul culturii si al functionarii societatii“). Pe lânga veteranul Paul Cornea (care, în seara zilei de 17, a prefatat colocviul cu o incitanta conferinta despre mersul istoriei literare la români), au mai fost prezenti la Brasov Liviu Papadima (decan la Facultatea de Litere din Bucuresti), Andrei Grigor (decan la facultatea omonima din Galati), Mircea Dumitru (ex-decan la Facultatea de Filosofie din Bucuresti), George Ardeleanu (Bucuresti) si Vasile Spiridon (Bacau). Asta, fireste, nemaipunând la socoteala gazdele (Andrei Bodiu – decanul Literelor din Brasov, Caius Dobrescu, Alexandru Musina, Ovidiu Moceanu, Ruxandra Ivanescu, Rodica Ilie, Adrian Lacatus si, nu în ultimul rând, Mihaela Gheorghe, prorector al Universitatii „Transilvania“). În fine – peste 20 de profesori de limba si literatura româna din Brasov, Cluj-Napoca, Bucuresti, Buzau, Sibiu s.a. – majoritatea membri ANPRO (Asociatia Profesorilor de Limba si Literatura Româna „Ioana Em. Petrescu“, condusa de Monica Onojescu).
Colocviul a cuprins doua dezbateri, una privind relatia dintre etic si estetic (unde „eticul“ nu se referea la cunoscutul joc de societate „cine-a dat cu subsemnatu'?“, ci la menirea educativa a scolii), cealalta cu referire la transferul de metode din stiintele socio-umane în predarea literaturii. Discutiile au început cu o precizare binevenita a lui Andrei Bodiu, care a recomandat ca interventiile sa se concentreze pe probleme reale si nu sa perpetueze traditionala litanie „ce prosti sunt elevii/studentii din ziua de azi!“. Tot el a semnalat o reticenta constitutiva a criticii noastre fata de ideea de etic, precum si discrepanta frecventa dintre valorile pe care profesorii sunt nevoiti sa le transmita si acelea în care cred cu adevarat. Acceptând sa joace rolul de aparator al programei, Liviu Papadima a punctat just faptul ca scoala nu poate promova un sistem de valori unic (mai ales în conditiile în care atitudinile exprimate de câte un Eminescu sau Sadoveanu nu sunt chiar cel mai bun instrument pentru a face educatie civica); de aceea, programa actuala încearca sa propage valorile etice si civice nu atât prin continuturi, cât prin modul de abordare a textelor, care încurajeaza pluralismul si schimbul de idei. Replica a venit din partea lui Caius Dobrescu, care a atras atentia ca, pe de o parte, libertatile civile presupun ele însele anumite valori, care nu pot fi scoase din calcul, iar, pe de alta parte, nu trebuie ignorata nici „implicarea morala si intelectuala“ a elevilor în ceea ce am putea numi „cunoastere sociala“. Mi-a placut, apoi, interventia lui Mircea Dumitru, care a facut o paralela instructiva între istoria literaturii si istoria filosofiei: de ce scriitorii români canonici continua sa fie obiecte intangibile în scoli si universitati, pe când filosofi canonici de talia lui Kant si Hegel pot fi si chiar sunt criticati înca din liceu? Au raspuns indirect la aceasta provocare George Ardeleanu, care a reamintit scandalul manualelor alternative ca indicator al tolerantei românesti, si Vasile Spiridon, care a militat pentru „placerea textului“, afirmând ca „elevii nu pot sa priceapa ce e bine si ce e rau“ (dar nu e tocmai asta una din mizele predarii literaturii?). În fine, pornind tot de la reforma curriculara, Paul Cornea a focalizat anumite aspecte metodologice (raportul dintre estetic si cognitiv, cu nimic mai prejos decât eticul) si institutionale (organizarea cercurilor de lectura pentru elevi si a cluburilor metodologice pentru profesori).
În ceea ce-i priveste pe ultimii, reactiile au fost mai consistente decât ma asteptam. Ioana Nanu (Bucuresti) a realizat o strabatere rapida a programei din unghiul „corectitudinii politice“, Corina Dindelegan (Cluj-Napoca) a accentuat importanta „tehnicii“ profesorului, Marilena Serban (Bucuresti) a remarcat unul din cercurile vicioase ale sistemului (cum putem pretinde profesorilor de liceu anvergura interdisciplinara cât timp universitarii însisi nu ies decât rareori din mica lor ograda „disciplinara“?), iar Luminita Medesan (Cluj-Napoca) a adresat o întrebare nelinistitoare: ce vrem, în definitiv, sa formam? adepti ai lecturii sau bacalaureati cu medii mari, dar lipsiti de receptivitate la fenomenul cultural?
Am lasat la urma cea mai provocatoare dezbatere a colocviului, aceea dintre Alexandru Musina si Andrei Grigor. Caci, daca primul a cerut o revizuire drastica a programei dupa metoda (africana?) a „scuturarii copacului“ (cine se tine – bine; cine nu...), care în momentul de fata e încarcat de texte vechi, ce au încetat sa mai vorbeasca despre „lumea noastra“, celalalt a replicat prin aceea ca în spatele demersurilor revizioniste se ascunde, de fapt, eterna competitie (si lupta pentru putere) dintre „cei vii“ si „cei morti“. Cât ma priveste, înclin sa-i dau dreptate lui Musina, dar nu pentru ca as considera infailibile argumentele sale (dimpotriva, aplicând „testul baobabului“, ma tem ca din copac o sa pice mai multi tineri decât batrâni; iar, pe de alta parte, nu e chiar experienta alteritatii una dintre valorile-cheie pe care se zice ca le propaga învatamântul în clipa de fata?); ci pentru ca – zic programele MECT (si nu gresesc; cel putin, nu aici) – prioritatea învatamântului filologic nu e canonul (care, asemenea lui Ghita Pristanda, nu e decât un simplu instrument), ci literatura, acea atât de cliseizata si totusi atât de necesara „cultivare a interesului pentru lectura“, fara de care canonul însusi nu face doi bani. Ba, mai mult, ma încearca un gând teribil: ce-ar fi daca timp de un an de zile în învatamântul românesc s-ar preda doar literatura contemporana? Am pierde astfel – provizoriu, desigur – canonul. Dar daca am (re)câstiga în schimb literatura?
Dilema mare, recunosc. si pe care oricum nu-mi propun s-o rezolv în câteva rânduri. Ea ar merita si chiar ar trebui sa faca obiectul unui alt colocviu „mixt“ între universitari si preuniversitari. Mai ales ca întâlnirea de la Brasov a demonstrat ca, la o adica, pentru asa ceva se gasesc si resurse, si interes, si idei.