Între „revizitare“ si recitire
articol aparut in Cultura, nr. 198 din 2008-11-06» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Celor nemultumiti de urmarile scepticismului radical prin care Eugen Negrici trece „miturile“ istoriei literaturii române, fricosi ca urmându-i raul exemplu ne putem trezi chiar si cu alungarea zimbrului sombru si regal din stema Moldovei lui Stefan cel Mare, le dam câteva vesti bune: mai ales prin efectele ei secundare, „Iluziile literaturii române“ poate aduce în favoarea miturilor beneficii momentan incalculabile. Destul sa spun ca, deocamdata, „deconstructiile“ eminentului istoric literar au marele merit de a fi provocat readucerea în prim-planul dezbaterii publice a doua din miturile atacate: mitul Luceafarului poeziei românesti, M. Eminescu si, inevitabil, al „divinului critic“, biograful si exegetul aceluia,
G. Calinescu. Revistele, dar în special „Observator cultural“, n-au întârziat sa profite de ocazie spre a-i pune, fie si tangential ori colateral, în discutie, priviti cu ochii vigilenti ai noilor generatii. Cartii dezbatute i s-a gasit si un precursor proeminent, Mircea Martin, cu „G. Calinescu si complexele literaturii române“. Doar ca, din câte bag de seama, printr-un soi de efractiune critica, acestei carti ce face epoca în istoria subiectului i se atribuie si obiective pe care nu cred ca autorul le-a urmarit. Astfel, am dubii ca incursiunea lui Mircea Martin îi pune în sarcina lui G. Calinescu însusi „complexele“ respective pe care din contra, descoperindu-le, „divinul critic“ a voit sa le si vindece : „Istoria…“ lui este între altele si o terapie de soc. Asumându-si „ochiul rau“, cu care E. Negrici priveste spre „samanul“ G. Calinescu, noii critici cred a descoperi unul similar si la Mircea Martin, de unde au tras concluzia „precursoratului“ întru deconstructie si demitizare… Dar dincolo de aceste aproape imperceptibile, desi esentiale !, schimbari de accent, important ramâne faptul ca G. Calinescu si M. Eminescu devin, iata, actuali, sunt „revizitati“, cum se spune acum chiar daca din unele inexactitati, exagerari sau omisiuni neinocente s-ar putea deduce ca „revizitarea“ aceasta pe sarite nu-i totuna cu recitirea. Fiindca, daca-l recitim pe G. Calinescu prin grila fabricantului de mituri si de mitologie în care e împuns sa intre, observam ca, în afara de fraza superba cu care îsi încheie inegalabila biografie „Viata lui M. Eminescu“, marele critic este – dupa „birtasul intelectual“ C. D. Gherea de ale carui idei batjocorite subtire criticul profita tacit ! – cel care demitizeaza în felul sau cel putin doua din trasaturile ce însotesc imaginea poetului national de pâna la el. Neîncrezator si sceptic, el cel dintâi, pune la îndoiala si în cele din urma sterge romantismul clorotic din fotografia tânarului nepamântean, insensibil la „plosnita“ lovinesciana: apetitul existential si erotic al tânarului Eminescu din tabloul lui Calinescu strica de tot imaginea serafica si astrala mostenita de la Maiorescu si preluata de E. Lovinescu. Primul veritabil demitizant al lui Eminescu este
G. Calinescu. În al doilea rând, sunt în discutie enciclopedismul, carturarismul, eruditia coplesitoare ale lui M. Eminescu. Convenabila sentimentului patriotic, eruditia „Poetului national“ e obligatorie si absoluta. În ce-l priveste, însa, pe poetul Mihai Eminescu, acesta este, cum ne asigura G. Calinescu, nici mai mult nici mai putin decât un om al timpului sau. Nicidecum un „monstru de eruditie“ cum, ce-i drept, i-ar sta bine reprezentativului „poet national“ comparat, în aceasta privinta, cu Iisus, un „om universal“ de Renastere si, mai nou, (re)descoperit ca un veritabil depozit de protocronisme mult magulitoare pentru orgoliul comunitar. Într-o interventie din cadrul dezbaterii sub semnificativul titlu „Eminescu: apune mitul, renaste scriitorul“ („Observator cultural“, nr.186/ 2008) Dana Pârvan-Jenaru, profund si repetat interesata de „cunoasterea adevaratului Eminescu“, de „dezvaluirea adevaratei identitati al lui Eminescu“, de, în fine, „necesitatea de a sti cine a fost cu adevarat Eminescu“ si, în consecinta, de „reînfiintarea (!?) lui Eminescu“, crede a descoperi într-o carte multiplu pretuita a Ilinei Gregori o seama de anticipari care l-ar fi încântat (caci invidios nu era!) pe bunul nostru profesor Edgar Papu: „Alte piste de lectura, de reinterpretare lansate de Ilina Gregori sunt acelea care ne dezvaluie în paginile operei lui Eminescu anticipari ale psihologiei abisale jungiene si elemente ale unei conceptii moderne despre istorie, tinând seama de rolul inconstientului ca factor genetic al civilizatiei. În plus, autoarea descopera în scrierile sale elemente care anticipeaza hermeneutica moderna, de inspiratie freudiana, a istoriei. Cititorul întâlneste si un Eminescu precursor al suprarealismului, iar în conceptiile desprinse din corespondenta sa, cercetatoarea descifreaza o „teorie in nuce a ceea ce psihanaliza va numi mai târziu acte ratate“, fenomen care, conform verdictului unanim acceptat, ar fi fost descoperit de Freud“. (subl. ns.) Iata cum, „spoliat“ de parintele psihanalizei, Eminescu al nostru descifreaza, „in nuce“ actele ratate ale lui Freud. Au mai fost cazuri, de exemplu acela cu insulina, dar si multe altele: protocronisme necunoscute si neomologate sub beneficiu national. Autoarea interesantului articol în care îl fugareste pe „adevaratul Eminescu“ sesizeaza si în monografia lui Caius Dobrescu, pe urmele Ioanei M. Petrescu, „rezonantele nietzscheene“ din scrierile eminesciene, precum si „afinitatile cu naturalismul ibsenian, cu estetismul si decadentismul, dar si cu canonul de stilizare a perceptiei vizuale care va fi numit, în jurul anului 1900, Jugendstil – în Austria si Germania, si Art Nouveau – în Franta, ori cu ideologia lui Max Weber.“ Afinitati sau protocronisme ce trebuie revendicate? Despre asemenea afinitati, anticipari, în fine, presimtiri ale modernitatii de catre „romanticul întârziat“ vorbea în Eminescu al sau, si acelasi savant Edgar Papu, rastignit acum pe cruce pentru „protocronismul“ dintr-o carte cu un titlu atât de inofensiv, „Din clasicii nostri“. Mentalitatile par sa se fi schimbat: exista si o înnoire prin reciclarea unor materiale încapute pesemne pe mâna cui nu trebuia, traim alte vremuri… Din aceeasi dezbatere mai desprind declaratia emotionanta a Biancai Burta-Cernat: „Când, dupa ani de cautari prin anticariatele bucurestene, am gasit, în sfârsit, editia completa a operei lui Eminescu – editia Perpessicius, Cretia, Vatamaniuc, în 17 volume – m-am bucurat ca de o mare împlinire. Am simtit atunci mai mult ca oricând greutatea (si la propriu si la figurat)“. Autoarea articolului „Cine nu are acasa un Eminescu sa-l cumpere (si sa-l citeasca)!“ se desparte de punctul de vedere al lui N. Manolescu exprimat acum zece ani în „Dilema“ într-o dezbatere ramasa celebra: „Trebuie sa avem, mai întâi – declara criticul – curajul de a ne desparti de Eminescu, daca dorim sa-l regasim, sa-l apropiem, sa-l facem contemporan.“ Autorul „Lecturilor infidele“ practica de mult acest concept al contemporaneizarii prin despartire pastrându-se disponibil, ca Don Juan, iubirilor ce vor veni pentru generatiile literare în perpetua defilare pe sub ochii criticii din scaunul canonic: „Ma despart de punctul de vedere al lui Nicolae Manolescu“, acela cu privire la contemporaneizarea clasicilor prin infidelizare si scoatere din context – afirma Bianca Burta-Cernat. Pentru ca, în primul rând, ea crede „în fertilitatea unei analize care tine seama de epoca în care s-a manifestat autorul, fara decontextualizari si actualizari fortate (…) Nu pot sa nu vad în încercarea de contemporaneizare a clasicilor si o tentatie a instrumentalizarii lor ideologice…“ E un punct de vedere vadit conservator, în comparatie cu vioiciunea si flexibilitatea modernizatoare a unei lecturi infidele actualizante. În fine, sa mai observam în dezbaterea din „Observator…“ ca, fara exceptie, toti combatantii nu scapa prilejul sa „înfiereze“ cu mânie critica si pamfletara cliseele ce au acoperit imaginea poetului national: pâna la urma aceasta denuntare insistenta a cliseelor devine ea însasi un cliseu. În fond, multe clisee din acestea reflecta doar etape ale descoperirii lui Eminescu, poetul si omul: ideea de a azvârli toate „cliseele“ la cosul de gunoi al istoriei literare mi se pare naiva si copilareasca. O interventie a lui Antonio Patras reabiliteaza viziunea lui Gherea asupra lui Eminescu, facându-i-se dreptate împotriva lui Maiorescu: dar dreptate nu înseamna aici victoria fara recurs a unui adevar unic si definitiv. Multiplu, Eminescu e la fel de adevarat în ambele ipostaze, atât înfasurat în mantia stelara cum îl vede Maiorescu, cât si îmbracat în surtucul proletarului intelectual de care vorbeste Gherea. Mi se pare însa ca tânarul critic greseste atunci când vorbeste cu usurinta despre „rautacioasa opinie calinesciana“ cu privire la diletantismul poetului. Nu rautatea si nici macar obisnuitul spirit de contrazicere l-au împins pe Calinescu la concluzia lui, ci presupozitia de bun-simt ca, omeneste vorbind, oricât (!) de genial, poetul nu putea sti tot despre totul, cum se pretinde de apostolii sai fanatici si incorigibili. În sfârsit, nu m-as repezi sa combat cu atâta dispret diletantismul socotindu-l o insulta pentru poet si pentru neamul sau. Ca si snobismul, diletantismul este o trasatura (însusire) întru totul stimabila indicând, mai ales în cazul unui Eminescu, nu atât superficialitate, cât o curiozitate vie si insatiabila, de neconceput la un Luceafar ajuns „nemuritor si rece“…