Canonul periferiei
articol aparut in Cultura, nr. 198 din 2008-11-06» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
De câteva decenii practic o meserie pe care multi o ignora si pe care altii, în acest sezon al impostorilor si veleitarilor, o folosesc drept trambulina pentru diverse ascensiuni politice si sociale. Sunt scriitor. Am si alte calificari si diplome, dar mie asta îmi place sa cred ca sunt. De la o anumita vârsta si dupa o asemenea experienta literara, nu mai ai nevoie de recunoasteri, de aplauze, de sfaturi ori de cine stie ce locuri în clasamentele celor ce, în realitate, nici n-ar exista fara ele. Adica în ierarhiile criticilor de „casa mica“ – cum ar spune Pessoa. Ierarhii mereu schimbatoare într-o viata literara tribalizata ca a noastra si într-un spatiu în care toate sunt supervizate de politica. Asa a fost pe vremea Raposatului si asa a ramas. Mai ales acum, când meseria de valet, de maciucar a devenit foarte rentabila. Dar, cel ce întelege obligatiile profesiei, stie ca înfruntarea ultima, decisiva, nu are loc în vazul lumii, cu precadere pe micile ecrane, ci se petrece fara zgomot, dar cu furie si disperare, în fata hârtiei albe. Abia dupa aceea sau poate nici atunci nu vei sti cu adevarat daca existi sau nu. Montaigne observa pe buna dreptate ca: „Nu pentru a le lua altora ochii trebuie sa ne jucam rolul pe acest pamânt, ci pentru noi însine, acolo, înauntru, unde nu patrund alti ochi decât ai nostri.“ Tocmai pentru ca, de atâta timp, hârtia este martorul cel mai fidel al înfrângerilor si al cautarilor disperate, m-am obisnuit sa nu arunc nimic, nici încercarile mele ratate si nici cartile unor autori care nu merita înca o lectura. Uneori, când caut spatii pentru hârtiile si cartile vechi încercând sa le fac loc celor necercetate înca, descopar însemnari demult uitate, de o candoare care ma înduioseaza. Pe lânga replici, descrieri de atmosfera sau scurte caracterizari ale unor personaje viitoare, adesea îmi notam si ziua în care faceam însemnarea. Iata, de exemplu, ce scrisesem în 3 februarie 1989: „Azi a fost rasturnat Strossner, din Paraguay, cel mai vechi dictator din lume care domneste tocmai din 1954! Un ziar sustine ca, pâna la sfârsitul acestui mileniu, nu va mai exista nici un dictator. Mi-e greu sa cred, dar, oricum, previziunea este încurajatoare. Pentru mine, în orice caz, va fi cam târziu, ceea ce nu înseamna ca asemenea vesti nu ma vor bucura. Ma întreb însa cum vom reactiona dupa, când vom fi obligati sa ne vedem asa cum suntem cu adevarat. Cum va fi întâlnirea cu noi însine? Parca mi-e frica de acel moment, caci o data cu dictatorii îmbatrânesc toate. Dictatura înseamna o lume împietrita, o lume în afara timpului, o agonie prohodita cu marsuri si ode. O ruina a spiritului. Iar pe ruine, înaintea ierbii chiar, apar si îsi fac de cap sobolanii.“ Adica periferia, veleitarii si impostorii, as preciza astazi. Caci întotdeauna ei se arata primii. În vreme ce combatantii îsi vindeca ranile sau, obositi, respira dureros aerul victoriei, periferia îsi impune obiceiurile ei. Nimeni nu mai are timp pentru cei ce au luptat, dimpotriva... „Mortii cu mortii, iar viii la lopata !“ era lozinca tortionarilor de la primul Canal Dunare-Marea Neagra. Privind în urma, observam ca aproape toti dictatorii au debutat prin a interzice carti. Nici ai nostri nu au facut exceptie. Sub Gheorghiu-Dej, cartile se ardeau, la propriu, iar focul trebuia vazut de cât mai multi; sub Ceausescu, cartile se scoteau din biblioteci pe cai mai discrete, dar se recurgea tot la eficienta focului. Existau si autori mai norocosi care ajungeau la acele celebre „fonduri speciale“, însa foarte putini. Tot astfel si dupa Revolutie, periferia si-a impus punctul de vedere.
Numai ca, în locul focului, aceasta, cu ajutorul televiziunilor mai ales, a schimbat canonul. Actiune mai perfida si mai eficienta decât a incendiatorilor. Anticomunistii bine sponsorizati au aplicat cu precizie metodele vechilor comunisti de dupa razboi. Stachetele au fost coborâte, scoala ridiculizata, umilita, încât astazi incultura agresiva da pretutindeni tonul. Vechii activisti îsi luau diplomele intimidând prin functiile pe care le detineau. Azi, ele sunt accesibile tuturor, contra cost. Nu trebuie sa mergi la scoala si nici sa-ti scrii lucrarea de licenta. Ea se vinde gata scrisa. Eternii senatori de drept de la posta redactiei si-au facut publicatii si edituri proprii. Fiii sau rudele fostilor potentati comunisti s-au specializat în a tine cursuri de anticomunism si de a lupta cu raposata Securitate. Turnatorii au început sa-i acuze pe altii ca au turnat, în vreme ce hotii s-au specializat în propovaduirea moralitatii, iar cei ce s-au autodeclarat valori nationale, ba chiar europene, s-au numerotat, ca nu cumva sa se strecoare printre ei diversi intrusi. Peste tot, situatia este sub control. Ne adâncim în noapte, dar de asta-data cu voiosie. Si nimanui nu pare sa-i pese. Ne-am obisnuit, se vede, cu o lume pe dos.
Rasfoind în continuare hârtiile carora trebuie sa le gasesc un alt loc, descopar înca o nota: „8 iulie 1989. Caldura imensa, valuri de praf plutesc peste orasul supus cu forta, înnoirilor. Acelasi tip cu mustata ma însoteste pretutindeni: în parc, pe strada, în magazine, chiar si pâna ies de la dr. B. Nu se ascunde, parca tine sa fie vazut. Nu am avut curajul
sa-l întreb ce vrea de la mine decât seara, când am intrat în hotel. Caci m-a condus pâna la usa camerei. «E bine sa nu umbli singur în ziua de azi», mi-a raspuns. Mi s-a facut brusc foarte frica. Ar trebui sa rup hârtia, sa nu afle cât sunt uneori de slab.“ Pe o alta hârtie, mi-am descris cu lux de amanunte trairile, frica si disperarea de a fi la îndemâna lor oricând si oriunde. Pe urma, am regretat starea de slabiciune si umilinta care ma încercasera, dar
n-am rupt hârtia. În josul ei, am adaugat cu creionul îndemnul Mântuitorului adresat Apostolilor: „Nu aruncati margaritare porcilor!“ Mai târziu, în alte carti, am gasit o alta formulare: „Nu lasati lucrurile sfinte în seama porcilor!“ Oricum, îndemnul ma urmareste mereu. Sunt constient însa ca toate suferintele n-ar fi avut nici un rost daca nu le-as fi convertit în literatura. Am continuat sa scriu, împacat cu gândul ca porcii nu citesc, ci manânca si îsi fac siesta în noroi... Pe de alta parte, nu as putea sa scriu daca, asemeni doctorului Raghin, din celebrul Salon nr. 6, de Cehov, nu as avea convingerea ca, undeva în lume, „ar trebui sa existe si oameni adevarati“. De dragul acestora nu merita sa-mi pierd vremea spunând idiotilor ca sunt idioti. Pour les conaisseurs: ma gândesc, printre altele, si la cele doua publicatii care, de ani de zile, continua sa ma denigreze…