Intre doua morti
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Fetisizat sau anatemizat, folosit ca arma de lupta impotriva optzecismului postmodern sau ca proba strivitoare pentru asa-zisul faliment al poeziei actuale, milenarismul constituie totusi un castig cert al literaturii noastre. Astfel incat, la cativa ani dupa lansarea tinerilor scriitori, fenomenul justifica un nou bilant. Doua trasaturi mi se pare semnificative in aceasta privinta. Pe de o parte, consensul aproximativ de care s-au bucurat volumele unor autori precum Marius Ianus, Claudiu Komartin, Ruxandra Novac, Dan Sociu, Dan Coman, Elena Vladareanu, Razvan Tupa, stefan Manasia sau T. S. Khasis.
Escatologia de uz personal, freamatul delirant al organicului, metamorfozele halucinante ale corpului, spaima abisului si a dezagregarii, lenta macerare a lumii – iata atractorii stranii care guverneaza universul „catafaziilor“. Placate pe o descriere nuda si seaca, aceste obsesii se golesc de orice urma de patetism sau grandilocventa...
Fireste, nu poate fi vorba de unanimitate, dar ce poet roman a avut parte de sufragiul universal al criticii? Pe de alta parte, o tendinta din ce in ce mai raspandita in ultima vreme: poeti mai vechi sau mai noi, care au debutat cu volume relativ onorabile, de factura ludica sau livresca, s-au reorientat in ultima vreme catre discursul poetic milenarist. E drept, putine lucruri mi se par mai penibile decat acest mimetism care il impinge pe un autor „cuminte“ sa-si etaleze brusc viscerele sau sa debiteze mascari pe nepusa masa. insa aceasta forma ridicola de imitatie este ea insasi o dovada a prestigiului din ce in ce mai larg de care se bucura tinerii autori, care au reusit pana acum sa racoleze numeroase carduri de epigoni.
in ce-l priveste pe Teodor Duna, el nu intra in niciuna din categoriile amintite: debutand cu „Trenul de treisunu februarie“ (2002), poetul s-a instalat de la bun inceput pe un teritoriu propriu. Desi unele influente (Sorescu, Stoiciu, Ioan Es. Pop) sunt inca recognoscibile in volumul de debut, exista deja acolo o lume specifica, ce poarta amprenta imaginatiei autorului: mirajul apocalipsei, disparitia frontierei dintre viata si moarte, corporalitatea, polifonia, narativitatea, scenariul epic dispus sub forma unui rit de trecere, nota oral-colocviala a discursului si logica onirica a viziunii alcatuiesc ADN-ul poeziei lui Teodor Duna.
Un repertoriu „sarac“
Toate aceste elemente sunt redimensionate la un nivel superior in „catafazii“, volum care atesta un remarcabil salt valoric. Atata doar ca, in ciuda acestui salt, cronicile pe care le-a adunat pana acum volumul abia se pot numara pe degetele de la o mana. Faptul e cu adevarat surprinzator, de vreme ce „catafazii“ reprezinta unul din cele mai bune volume de poezie „douamiista“, in care reusita autorului vine in principal din combinatia de virtuozitate si firesc, de trairi epidermice si viziuni terifiante ale organicului. Punctul de plecare al aventurii eului il constituie chiar definitia termenului din titlu: „catafazie – tulburare a vorbirii care consta in repetarea mecanica a acelorasi enunturi sau cuvinte, marcata prin discontinuitate; apare ca efect al unor disfunctii mintale; vorbire interioara, independenta de gandire“. Iar adoptarea acestui fenomen clinic ca principiu compozitional are cateva consecinte importante. Cea mai vizibila se refera la o anume monotonie a discursului. in „catafazii“, intalnim un numar extrem de redus de motive si simboluri (camera, patul, rochia albastra, panzele de paianjen, „marea fara uscat“, pielea etc.), care fac ca poemele sa para trase din acelasi „ghem“.
Numai ca aceasta particularitate nu reprezinta o deficienta a cartii. Pe langa ca ea traduce o autolimitare asumata, modul in care Teodor Duna reuseste sa exploateze resursele acestui repertoriu „sarac“ e cu adevarat impresionant. Exista, astfel, numeroase corespondente interne care transforma volumul intr-o densa retea de semnificatii, prea complexe pentru a le putea epuiza in spatiul unei cronici. Pe unele (cum ar fi repetitia formulei „TAMA-TAMA sIIIII“ – cuvant compus din contragerea perechii tata/mama, dar si aluzie la „Bhagavad Gita“) le-a explicat convingator Cosmin Ciotlos in cronica sa din „Romania literara“ (nr. 13/2006). Altele sunt mai palpabile si prin ele se observa mai ales maniera de a stoarce simbolul ca pe un burete, epuizandu-i intreaga gama a conotatiilor. Panza, de pilda, valorizata in spatiul aceluiasi poem ca secretie a arahnidelor, ca vesmant thanatic si ca instrument de „navigatie“ domestica, devine suportul unei epifanii a alteritatii: „acum o luna «tama-tama». de-atunci nimic./ doar mirosul de mucegai al panzelor.// cu panzele invelesc bine trupul./ cu panzele ascund de corp rochia albastra./ panzele fac din mine corabie, fac mijlocul marii. asa/ aud mereu cum valurile se lovesc in degete./ de-atunci «lasa-l in pace, e un idiot».// cu rochia albastra ascund de ei panzele,/ ascund de ei totul.// doar un frig prielnic le mai poate ridica/ si doar asa pornesc spre el si inaintez in corpul lui/ fara oprire.// din mine scot ei in fiecare zi pe cineva./ si-l acopera cu alte panze/ sub pat.“
Prin urmare, Teodor Duna nu mizeaza atat pe (des)centrare, cat pe resemantizare. Elementele poemului nu sunt nici dispuse in jurul unui pivot metaforic, nici dispersate de arteziana imaginatiei, ci revalorificate de la un vers la altul si – uneori – de la un poem la altul. Aceasta procedura repetitiva il apropie intrucatva pe autorul „catafaziilor“ de tehnica serigrafica a lui Dan Coman. Ce-i drept, diferentele sunt la fel de semnificative: daca la Dan Coman principiul recurentei se consuma in spatiul embrionar al textului, la Teodor Duna acesta se proiecteaza intr-un scenariu sacramental desfasurat de-a lungul intregii carti. Astfel, cele trei secvente ale volumului („catafazii“, „12 februarie“ si „camera 303, motel orfila“) reprezinta tot atatea trepte ale unui tipar initiatic obscur, incepand cu prezumtiva moarte a tatalui si sfarsind cu redemptiunea purificatoare.
Apologia firescului
si totusi, ar fi gresit sa presupunem ca Teodor Duna nu e decat un bun meserias al discursului, priceput doar la montajul unor ansambluri lingvistice. Pe de o parte, tehnica sa este absorbita fara resturi in text, care nu lasa niciun moment impresia ca ar urmari sa ilustreze o anume schema. Dimpotriva, interferenta planurilor si atmosfera onirica pastreaza acea stare de indeterminare propice seductiei. Cu alte cuvinte, autorul lucreaza intotdeauna in registrul simbolic, nu in cel alegoric. Or, tocmai aceasta calitate releva maturitatea tanarului poet: in timp ce numerosi autori – de toata varsta si de toata mana – sunt preocupati sa-si asfixieze textul cu „profunzimi“ (idei, algoritmi, concepte) expirate, Teodor Duna isi lasa discursul sa respire, procesandu-i cu aceeasi abilitate atat subterana, cat si „suprafata“.
Pe de alta parte, fragmentele de condensare simbolica alterneaza, in „catafazii“, cu bucati aparent prozaice, de un firesc desavarsit. Astfel, sectiunea secunda a volumului („12 februarie“) aduna un splendid ciclu de poeme erotice in care naturaletea pasiunii face inutil orice comentariu: „si eram intr-o gradina/ si intre noi doar ploaia cazand/ si eu i-as fi spus/ «daca ploaia asta ti-ar atinge pielea s-ar face zapada.»/ insa am tacut/ si ploaia a ramas ploaie,/ noi impietriti unul in fata celuilalt, privindu-ne mereu/ si ierburile se impleteau in jurul nostru// ca niste flacari linistite/ au urcat pe fata ei, infasurand-o./ «adanceste in mine aceasta uitare.»/ si parul ei s-a facut o iarba matasoasa si abia/ ne mai vedeam, mai mult o noapte calda/ in care tot privesc pentru ca/ acest intuneric/ nu e decat o tacere culcata intre noi/ pe care ea ar putea-o risipi/ doar inchizandu-si ochii.“
Atractorii stranii ai poeziei
insa aceste bucati alcatuiesc doar partea feerica, „diurna“, a poeziei lui Teodor Duna. Alaturi de ea, exista in „catafazii“ o zona tenebroasa, nocturna, dar care cuprinde cele mai bune texte ale cartii. Ce-i drept, exista si aici o anume „familiaritate“; proximitatea sacrului, anularea frontierelor intre regnuri si spatii se conserva si in acest compartiment poetic: „e un soare intors./ in fiecare dimineata te duci la soarele acesta costeliv si-l stergi cu o carpa murdara.“; sau: „spatele se lipeste de usa si aud cum zapada se asaza/ peste tot linistita,/ ca o imensa carne alba revarsata.“ Numai ca tonul poetului e aici altul: microarmoniei erotice ii ia locul spectacolul zguduitor al materiei, iar calatoria in jurul camerei devine treptat una in jurul lumii. Exista, fara indoiala, o fibra argheziana in poezia lui Teodor Duna, care isi extrage adesea substanta din dospirea apocaliptica a elementelor. Escatologia de uz personal, freamatul delirant al organicului, metamorfozele halucinante ale corpului, spaima abisului si a dezagregarii, lenta macerare a lumii – iata atractorii stranii care guverneaza universul „catafaziilor“. Placate pe o descriere nuda si seaca, aceste obsesii se golesc de orice urma de patetism sau grandilocventa, permitand astfel viziunii sa-si exercite din plin fascinatia morbida: „la etajul patru acum aerul se inaspreste,/ se imputineaza, etajul coboara/ si parca mai sus se inalta camera, deasupra lumii./ cerul de aici apasa mai mult/ si tavanul se indoaie, se crapa, se bolteste, se face o cupola/ si fereastra un vitraliu si zgomotele se aud mai tare/ afara-inauntru-afara/ si cu cat ne departam, cu atat mai aproape sunt toate.// cerul de sus apasa./ si-n camera un alt cer care impinge tavanul in sus/ si abia ii mai vad capatul si cerul de afara huruie si tavanul/ se apropie de mine ca o burta imensa, apasa/ pe fata si cerul de-aici isi strange puterile, se umfla, se ridica/ si tavanul se zdrentuieste si cerul de-aici/ vrea la cerul de-afara/ si carnea mea prinsa-ntre ele/ se pregateste ca pentru o mare infrangere, tavanul ca o panza/ subtire nu stie unde si camera tremura din toti peretii/ si cerul de-aici loveste, cerul de sus loveste si altcineva incercand sa iasa din mine, impingandu-mi dinauntru oasele.// si era o mare liniste in ele, o mare liniste in mine/ si o mare liniste peste tot.“
in fond, aceasta imagine tenebroasa comprima exact axioma poeziei lui Teodor Duna: prinsa nu intre doua nopti, ci intre doua morti, fiinta umana se zbate intre niste limite infricosatoare si, totodata, implacabile.