De la odiosul „eu“ la nobilul „ideal“
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura literara »
Autor: Antonio Patras
„Eu nu sunt decat soldatul unor idei“
Primele texte semnate de Ibraileanu au fost niste stangace incercari literare concepute in perioada amorurilor adolescentine si publicate in paginile revistei „scoala noua“, in anii 1889-1890. Autorul le-a repudiat ulterior, poate cam prea vehement pentru cat ar fi meritat acele sincere compuneri de indragostit. Dar spaima de ridicol, oroarea fata de orice forma de exhibitionism strecoara ulterior in condeiul criticului otrava acestor vorbe severe: „«Poeziile», scrise atunci cu multa pasiune, erau influentate de Eminescu si, cetite acuma, imi fac displacere caci, chiar pentru 18 ani, imi par ridicole. Profund sentimental, n-am stiut niciodata sa-mi exprim sentimentele. Desi vorbaret, dar am fost un om tacut in privinta sentimentelor. si, cand am voit sa le exprim, fie in vorba, fie in scris – am balbait, am fost stangaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiza, jena de a-mi deschide saltarele cele mai din afund ale sufletului m-au paralizat. (...) inca o data, poeziile de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisa si tiparita, este o pata pe inteligenta mea, ma ofenseaza esteticeste, este unul din acele lucruri care as dori sa fie sterse din memorie“ („Amintiri din copilarie si adolescenta“, in „Opere VI“, 257-258, editie ingrijita de Al. Piru si Rodica Rotaru).
intr-adevar, din asa-numitele „poezii“, care vorbesc, toate, despre amoruri pierdute, tradare, suferinta si moarte, se poate scoate un foarte expresiv repertoriu pentru uzul celor cu sentimente puternice si precare posibilitati de verbalizare. Absorbit pana la extaz de obiectul adoratiei sale, in loc sa observe lumea si sa o exprime direct, fara poticneli penibile, versificatorul recurge la enunturi gata facute. Ocazionale, pentru ca au iesit dintr-o imprejurare existentiala bine determinata (cel putin asa marturiseste autorul), compunerile acestea nu pastreaza deloc legatura cu detaliul concret de viata, cu particularitatea unei emotii, cu vibratia unui gand. Cel ce le-a scris nu are cum sa fie o persoana anume. Autorul „Adelei“, cu atat mai putin.
in fapt, nu despre iubirile de tinerete ale lui Ibraileanu marturisesc „poemele“ acestea, ci despre limbajul de lemn al amorului din vremea respectiva. Departe de a fi un document personal, ele au pregnanta vorbelor scrise cu carbunele in locurile publice sau scrijelite cu cutitul in scoarta. Sunt anonime, impersonale, si tradeaza o slabiciune foarte omeneasca, aceea de a impodobi cu zorzoane rimate circumstantele unei existente fara contur, ca neantul.
Din aceiasi ani au ramas si cateva pagini de reflectii, mai putin rizibile, nu insa pana intr-atat incat sa putem vorbi despre originalitate. Genul insusi nu se preteaza la comic in aceeasi masura ca productiile versificate. Pasiunea pura pentru idee, eliberata de obsesia autoscopiei, compenseaza din plin lipsa experientei si precaritatea culturii. De aceea, Ibraileanu se arata mai ingaduitor cu notatiile acestea lapidare, in oglinda carora nu ii mai este jena sa se recunoasca: „Cugetarile erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, caci spuneam lucruri spuse de mult de altii, dar eu le spuneam de la mine, nu le cetisem inca aiurea – si acesta e un merit oarecare. Era in aceste cugetari patrundere si logica. Pentru 18 ani insemnau ceva. Mai mult, erau un semn de o viitoare activitate intelectuala foarte (sic!) remarcabila, care nu s-a realizat cum trebuia. in scurt, dadeam semne ca voi fi ceva mai mult decat am fost. Ceea ce era interesant in toate aceste cugetari tineresti era indrazneala, lipsa de prejudecata, ruperea cu toate ideile capatate din educatie si, mai ales, dovada unui spirit inventiv, creator de idei“ (ibidem).
Dupa cum condamnase, excesiv, „poeziile“, criticul supraliciteaza acum, compensatoriu, „cugetarile“. Esuand in exprimarea propriilor sentimente, tanarul Ibraileanu incearca sa se salveze printr-o severa asceza. Renuntarea treptata, fuga terapeutica de sine reflecta ambitia depasirii stupidului egoism si a vointei oarbe de a trai. Aspiratia autodepasirii solicita, totodata, atenta supraveghere a discursului, luciditatea ce tine in frau betia de cuvinte si sentimente.
Tendintele contradictorii ale personalitatii sunt constientizate de timpuriu, ca in urmatorul pasaj, sugestiv autoportret al artistului in tinerete : „O vanitate pe care o au toti tinerii – de a-si vedea randurile si numele publicat – imi lipseste cu desavarsire. Iata o pricina insemnata ca nu scriu. Afara de aceasta, sunt un spirit astfeli, incat ideile vin singure la mine, cand vin, nu umblu eu dupa dansele, nu le chem. Acesta e semnul unui om de conceptie, nu ma sfiesc a spune. Dar imi lipseste cultura. De multe ori imi vin in cap niste idei foarte originale, dar ma tem a le scrie, caci nu stiu ce-au mai spus si altii despre acel lucru. (...) in mine este un fond melancolic atat de puternic, incat imi striveste linistea. Orice ora, orice intamplare din trecut, dealtfeli chiar mizerabile, au atata farmec pentru mine, incat amintirea lor ma face nenorocit. Plec dintr-un loc unde ma omoara uratul si dezgustul, si indata imi pare rau dupa el, indata imi vin in cap atatea tablouri, atatea fapte din locul parasit. Dar ma silesc ca prin dreapta judecata si raceala cugetarii sa alung orice sentimentalism din mine“ („Opere VI“, pp. 281-282)
Insistenta cu care revine Ibraileanu dintru inceput asupra catorva teme de reflectie predilecte (precum iubirea, timpul, frumusetea si moartea) personalizeaza intrucatva discursul, prefigurand obsesiile fundamentale ale intregii sale creatii. Frapanta este observatia privind rolul imaginatiei in amor: „Amor adevarat e acela care ia parte si imaginatia si inema. Amorul lipsit de una dintre aceste doua parti e o stare bolnava a individului.“ („Opere X“, p.13); „Ceea ce se numeste imaginatie in amor e partea estetica a acestuia. Ceea ce se zice inema e partea lui senzuala“ (ibidem). in astfel de disocieri cu schepsis doctorul Codrescu va fi un neintrecut maestru.
Lipsit cu totul de experienta, junele ganditor face elogiul matrimoniului din iubire, imbinand, intr-un mod care-l va caracteriza mereu, reflectia morala cu observatia rece, microscopica, a omului de stiinta, atent la procesele de transformare a materiei vii. De pilda, selectia naturala e pusa foarte original in legatura nu doar cu evolutia speciei, dar si cu edificarea treptata a unui ideal etic de factura eudemonista, avand la baza iubirea: „dupa mai multe generatii, dupa ce s-ar inlatura cei nascuti prin atavism prosti sau urati... am avea o specie frumoasa si inteligenta“(ibid.). Combate apoi ideea instinctului poligamic al barbatului, despre care vorbise Schopenhauer, aratand rolul covarsitor al constiintei care transforma omul intr-o fiinta superioara, capabila sa-si reprime barbarul impuls: „Chiar daca in natura omului e de a cauta sa schimbe femeia, totusi, aceasta natura se poate cultiva“. Concluzia: „Dragostea e temelia neclintita pe care se poate cladi o casnicie morala adevarata, fericita“(ibid.).
Prea generale pentru a nu aminti uscaciunea formulelor de manual, insemnarile acestea lapidare din adolescenta presimt ideea, o adulmeca, fara a reusi sa o prinda, percutant, in cateva vorbe bine gasite. Scurtimea nu e neaparat garantia concentrarii. Pentru ca reflectia, nici ea, nu spune mare lucru, dar, dincolo de expresie, se simte intensa framantare a spiritului, torturat de tensiunea proceselor cogitatiunii. Socialismul ii ofera acum tanarului ganditor ceea ce astepta el mai mult: un ideal.
Din acelasi motiv, de la primele texte publicistice se manifesta in scrisul lui Ibraileanu o pornire polemica, semn al inadecvarii si aspiratiilor contrariate. Criticul va marturisi, peste ani, ca primul sau articol a fost „o critica a unei poezii tiparite intr-un ziar din Roman de o domnisoara“, prin urmare, afirma autorul, „debutul meu literar a fost ... critica literara agresiva“ („Opere VI“ ,p. 241 ). Era doar inceputul campaniilor purtate intreaga viata. Dar la senectute, in corespondenta cu Zarifopol, nu se mai arata dispus sa raspunda adversarilor. Obosit, nu mai vede in polemica decat o vulgara inclinatie spre artag, de care oamenii de elita trebuie sa se fereasca. Ibraileanu incetase sa mai fie „soldatul unor idei“. Cercul timpului intorsese din nou la sine o existenta de acum siesi suficienta. Scriitorul avea de dus alte lupte, in spatele cortinei.
Pe langa reflectiile pe marginea vietii afective, tanarul citeaza din Buchner si Max Nordau, filosofi ai materiei si ai fortei care lasa urme adanci in gandirea criticului. Materia e factorul prim, in vreme ce constiinta a aparut ulterior, pe o treapta superioara a evolutiei. Morala s-a ivit din experienta si s-a modelat in functie de mediu. Societatea si epoca isi pun amprenta asupra omului si a evolutiei sale psiho-spirituale. Ca fiinta sociala, individul nu manifesta numai tendinte egoist cumularde, fiind el insusi creator de institutii si legi in scopul limitarii agresivitatii instinctului de posesiune, care starnise candva lui Hobbes reflectii amare. Asadar, statul e tot creatia individului.
Doctrina liberala este trecuta sistematic prin filtrul lui Marx, citit cu aplicatie si, un timp, considerat singurul ganditor care a vazut just realitatea sociala a secolului. Dezvrajirea survine insa destul de repede, gandirea politica a lui Ibraileanu indreptandu-se tot mai mult catre solutiile echilibrate, liberal-democratice, spre sfarsitul vietii cu o nota conservatoare, mai potrivita inclinatiilor temperamentale (singura forma de guvernare potrivita tarii noastre i se pare monarhia constitutionala).
Sa ramanem putin la perioada anilor de lupte gazetaresti. Textele pe care le publica in „Munca“, dar si cele din „Evenimentul literar“, „Lumea noua“ sau „Curentul nou“ dezvaluie preocuparile tanarului socialist, discipol al lui Gherea, criticul care cerea artei sa slujeasca un ideal social. in treacat fie spus, Gherea ii reprosa lui Caragiale absenta unui asemenea ideal in opera sa, ceea ce l-a determinat si pe Ibraileanu mai tarziu sa vada in autorul „Momentelor“ un satiric intransigent si plin de ura fata de burghezi, crud pana si cu copiii in inversunarea sa antiliberala (opinie, evident, excesiva, combatuta de Zarifopol in cateva articole publicate chiar in paginile „Vietii romanesti“).
Pe langa Marx si Darwin, Ibraileanu citeste acum pe cei mai in voga psihologi ai momentului, privind cu vadit interes descoperirile din psihiatrie. Atentia acordata psihologiei nu este o intamplare, avand in vedere conceptia lui Ibraileanu despre „tendinta“ artei, recte despre atitudinea artistului fata de opera sa, viziunea despre lume, stilul etc. Cheia intelegerii unei opere trebuie cautata in personalitatea artistului, din care sufletul nu va fi fost o parte neglijabila. Dar iata cartile sale de capatai: „Genio e follia“ (1864) de Cesare Lombroso, „Précis de médicine légale“, de Charles Vibert, „La folie erotique“ (1891) de Benjamin Ball, „Entartung“, de Max Nordau, „Esquisse d'une morale sans obligations ni sanctions“ (1885), de Guyau, „Psychopatia sexualis“ de R. Von Krafft Ebing s.a.m.d. (apud Al. Piru, Prefata la vol. G. Ibraileanu, „Opere X“, p. 10).
Dupa ce-si insuseste un bagaj suficient de idei luate din ganditorii cei mai luminati ai veacului (nu pot fi trecuti cu vederea nici Haeckel, Schopenhauer si Nietzsche, Spencer sau William James), devine socialist si se lanseaza in gazetarie cu aplombul omului inca neasaltat de incertitudini. Dupa Al. Piru, socialismul tanarului Ibraileanu ar fi constituit dintr-un „amestec din evolutionismul lui Spencer, transformismul lui Darwin, materialismul lui Moleschott, determinismul lui Taine si materialismul istoric al lui Marx plus realismul literar francez si ru-sesc, fenomenalismul lingvistic al lui Lambrior si romantismul protestatar al lui Eminescu“ (Al. Piru, „G. Ibraileanu (Viata si opera)“, editia a treia, Minerva, 1971, p.70). in viziunea aprigului gazetar, lucrurile sunt cat se poate de limpezi, fara ambiguitati care sa raneasca ideea. Socialismul e, pentru el, „stiinta adevarata aplicata la cercetarea societatii“ (ibid., p.260), „indignarea sau sentimentul de justitie, fara nimic plebeian“ („Opere II“, p. 382). in diverse articole pledeaza pentru puritatea doctrinei si critica „darwinismul social“ ca pe o aberatie: mediul natural nu trebuie confundat cu cel social, ultimul, prin excelenta, artificial. Tot acum formuleaza ideea ca intelectualul trebuie sa-si indeplineasca datoria fata de tarani, probabil sub influenta lui Stere, conceptie ce va sta mai tarziu la baza doctrinei poporaniste. Rascoalele taranesti, observa Ibraileanu in aceasta faza a activitatii sale, au un caracter social, nu national. Momentul istoric favoriza umanitarismul internationalist al socialismului, lupta pentru egalizarea claselor si democratismul rural etc. Factorul etnic va fi adus in discutie incepand abia cu 1906, in paginile revistei „Viata romaneasca“, cand contextul social-politic se schimbase si ideea nationala agita mediul gazetaresc.
Acum, intre 1890 si 1895, Ibraileanu se impune ca jurnalist temut, cu o cultura ideologica bine asimilata (si nu atat de precara, am vazut, pe cat ii marturiseste prietenului Musoiu, in scrisoarea din 1895, v. supra, „Opere VI“, 281), care-l ajuta suficient in confruntarile pe probleme de doctrina. Sustine cauza celor multi din pur idealism, cu un entuziasm cognitiv ce-i ascute sensibilitatea disociativa si gustul pentru teoretizare.
Desi modalitatea cea mai caracteristica in care interpreta literatura era tributara metodei reductioniste a lui Gherea, discipolul nu pare deloc un simplu colportor, invatacel orbit de admiratie, pentru ca observatiile de amanunt sunt foarte originale si percutante, semn al unei inteligente vii si ascutite. in genul lor, demne de retinut sunt comentariile din studiul mai amplu cu titlul „Psihologia de clasa“, publicat in „Evenimentul literar“ in mai multe numere. Ibraileanu pornea initial de la o critica a cauzelor, care sa evidentieze influenta mediului asupra psihologiei scriitorului. Ca orice individ, si artistul, pe langa datele temperamentale specifice personalitatii sale ireductibile, este modelat de apartenenta la o clasa sociala sau alta: „...viata sufleteasca a oamenilor e conditionata, se deosebeste dupa clasa din care fac parte. (...) nu este altaceva decat efectul inraurirei fenomenelor externe asupra creierului“ („Opere V“, p. 521). Ca si Gherea, Ibraileanu cauta sa determine profilul psihologic al scriitoriilor, dar si al personajelor din proza celor mai de seama autori ai momentului, expresie a raporturilor sociale ce grupeaza indivizii pe clase. Astfel, criticul gaseste ca melancolia epocii are pricini sociale, fiind o urmare a ruinarii micii burghezii autohtone („Opere X“, p.124). Respinge, apoi, determinismul biografic, desi nu neaga biografiei un rol esential in cercetarea istorico-literara. in textele sale, insa, apelul la biografie este minim. Mai importanta i se pare lui Ibraileanu structura psihologica a scriitorului, pe care o deduce din opera. Daca „orice opera literara in proza, cand e serioasa, e si critica sociala“ („Opere II“, p. 31), atunci si „criticul psiholog seamana cu romancierul: dupa cum acesta creeaza un personaj, tot asa criticul psiholog face psihologia unui scriitor bazandu-se pe opera acestuia si-l creeaza asa cum il vede din opera“. Psihologia individuala trebuie confruntata, in mod necesar, cu psihologia de clasa. Spre a-si ilustra ideea criticul ia in discutie romanele cele mai reprezentative, atunci, si anume „Intim“, de Traian Demetrescu, si „Dan“, de Al. Vlahuta.
Apreciind conceptia despre viata a lui Traian Demetrescu, scriitor care isi marturisise in repetate randuri simpatia pentru tarani si pentru clasele sociale defavorizate, exegetul constata neconcordanta cu viziunea „reactionara“ a romanului. in ciuda umanitarismului pe care il propovaduieste cu diverse ocazii, literatura autorului se face vinovata, in opinia publicistului, de absenta idealului social. Protagonistul romanului in discutie, ciocoi cu o accentuata mandrie a clasei sociale din care face parte, vede taranul ca pe o fiinta inferioara, animal de povara, fara capacitatea de a rationa: „Traian Demetrescu ne spune ca taranul e un animal, care n-are macar nici senzatii (p.44) si care-i fericit din pricina ca nu stie ce-i fericirea! (p.55) Atunci, evident ca si taranul face parte dintre lucrurile neinsufletite ale naturei (p.44) si, prin urmare, taranul fiind ca un copac sau ca un bolovan, domnul din „patura culta“ se simte intre tarani ca in pustiu, „departe de lume“, in singuratate.“ („Opere X“, p. 109).
Interesant, ceea ce reproseaza acum Ibraileanu personajului masculin, purtator de cuvant al autorului insusi, i se va putea imputa mai tarziu si lui Emil Codrescu. E vorba de erotizarea naturii sub influenta narcozei amoroase: „Apoi luna, florile, padurile, stelele, raurile, pasarile au pentru d. Demetrescu un folos deosebit, special. Acestea sint voluptuoase, seamana cu ochi, cu sanuri, buze, surasuri, mani, picioare si ale parti ale femeii, ii amintesc femeile „iubite in eternitatea (!) catorva nopti“, dar si de fetisism, boala de tot rusinoasa, indiciu peremptoriu al degenerarii: „Sint oameni cari, la vederea unui calcai, a unui parete alb si altor obiecte insufletite si neinsufletite, simt „fiori voluptuoasi“ si chiar ajung sa faca ... ceea ce fac baietii inchisi in institute (vezi Ch. Vibert, „Précis de médicine légale“, pp. 341, 342). Tot pe aceste pagine, Vibert citeaza intre cei ce sufera de „aberatiunile cele mai curioase ale simtului genital“ si pe aceia care simt „un farmec infiorator la apropierea unei femei“ (vezi „Intim“, p. 83) ...“ („Opere X“, pp.109-110).
in treacat fie spus, Ibraileanu insusi vorbeste (in „Amintiri din copilarie si adolescenta“) despre atractia fata de femeie pe care a resimtit-o din frageda copilarie, odata cu primele impresii tezaurizate de memoria afectiva: „Rar om sa fi fost mai dispus la amor decat mine! Amor care idealizeaza, care face scumpa pe fiinta iubita, care lasa o melancolie intensa la despartire!... si acesta din cea mai indepartata copilarie“ („Amintiri...“, EPL, Bucuresti, 1966, p. 269). Amintirile sotiei nu fac decat sa confirme marturisirea criticului. Elena Ibraileanu citeaza la tot pasul vorbele ilustrului barbat scrise cu acul in misterioasele unghere ale memoriei sale: „Iata ce-mi scrie mai tarziu: La vie toata vremea m-am gandit ca si d-ta ai fost acolo de atatea ori, ca ai stat in casa aceea, ca te-ai plimbat pe cararile acelea... si asta ma umplea de melancolie ucigatoare. Era acolo o palarie a d-tale, care pentru mine lua caracterul unui idol, palaria ceea imi era scumpa, cum scumpe imi sunt toate cate se ating sau sunt in legatura cu d-ta“. („Amintiri despre Ibraileanu“, vol.2, Iasi, Junimea, 1976, p. 174)
Sa nu confundam totusi, ne indeamna atentul exeget, conceptia scriitorului cu cea a personajelor sale fictive. Cum se explica insa diferenta imensa dintre ele, pana la opozitie? Credinta autorului sa fie oare la antipodul mesajului vehiculat de opera sa? Criticul gaseste imediat cauzele aparentei contradictii: generatia scriitorilor din ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea a fost marcata de eminescianism, de unde si pesimismul filozofic al tuturor „proletarilor intelectuali“, mai toti simpatizand insa cu socialismul, singura doctrina care le promitea o viata mai buna. Dar oare nu e pesimismul, asa cum observa Ibraileanu adesea, expresia defensiva a setei de viata? Daca asa stau lucrurile, arta cea mai decadenta ar putea camufla o ideologie meliorista. Dar nu este arta, prin esenta ei, „reactionara“? Ambiguitatea, semantismul obscur si plurivalent justifica pe deplin raspunsul pozitiv. Nu mai insistam.
Detalii sugestive aduce comentariul celuilalt roman. intai, exegetul combate pe Xenopol, care spusese ca Dan e predispus la nebunie din nastere, si arata foarte convingator ca Vlahuta il considera, dimpotriva, victima societatii. Ideea o va dezvolta ulterior in teza de doctorat („Opera literara a dnului Vlahuta“, 1912), in care subliniaza importanta sensibilitatii excesive a eroului si a egoismului sau amoros in declansarea dramei. Ca orice „proletar intelectual“, Dan „nu intelege viata si mecanismul societatei in care traieste. (...) Dan nu are un ideal maret si de aceea nevoile vietei il sfarama, caci idealul lui e bunul trai, pe care, repet inca o data, el si-l inchipuie ca se poate impaca, in societatea noastra, cu cinstea si libertatea“ („Opere X“, p.127).
Foarte drastica e, aici, critica familiei si a societatii capitaliste. Lui Ibraileanu i se pare, nu stiu de ce, ca modul in care priveste barbatul femeia e tipic burghez. Iar „familia burgheza face cu neputinta afinitatea sufleteasca, de aceea, in amor s-ar parea ca sexualitatea trebuie sa joace rolul principal“ (ibidem, p.147). Pentru barbat, femeia, chiar in calitate de sotie, nu e decat obiect de placere. Fapt dovedit de episodul in care Dan cere Anei sa faca amor imediat dupa moartea tatalui ei. Cata degenerare! Manifestarea brutala a instinctului sexual e condamnata cu indignare, ca si in alte locuri. Amorul dintre cei doi „era numai de carne“ (ibidem, p.153), fapt ce justifica pe deplin instrainarea sotilor. Sanctionand cu asprime egoismul barbatului, criticul conchide ca amorul, „ca produs social, atunci va fi trainic, cind afinitatea sufleteasca se va intemeia intre doua suflete care se vor misca concordant cu pulsul evolutiei omenesti“ (ibidem, p. 148) si prezice disolutia familiei burgheze, pusa pe seama „rolurilor sociale deosebite a sotilor, care instreineaza sufletele, si din pricina chiar a acestor suflete insesi“ (ibidem, p 149).
Asadar Vlahuta, intelectual cu vederi progresiste, e totusi incapabil de obiectivare, ca artist. El „nu are nostalgie decat pentru propriul sau trecut“. De aceea, in „Dan“, nota subiectiva transforma fictiunea intr-o penibila confesiune autocompatimitoare. Timizi in iubire, mai toti eroii romanelor de dragoste din epoca lui Vlahuta, in genere saraci si pesimisti, se indragostesc de femei dintr-o clasa superioara, fiice de boieri. Nota romantica e vadita. Dar varsta romantismului a trecut si eminescianismul tine literatura pe loc, intr-o inferioritate care trebuie depasita.
Incomprehensiunea artistica a interpretului e exclusa: Ibraileanu afirma de nenumarate ori ca perspectiva din care priveste lucrurile nu e una estetica, ci psiho-sociologica. in materie de literatura prefera insa, ca orice socialist, cum spunea el insusi undeva, realismul, iar dintre genuri, fireste, romanul. Comentariile sale scot la iveala acum, consecvent, filozofia scriitorului si a personajelor din operele fictionale, psihologia si atitudinea in fata vietii. Inteligent, criticul nu face confuzie intre literatura „cu teza“ si literatura „cu tendinta“, prima fiind mai degraba opera de oratorie, in care mesajul autorului pune in umbra creatia vietii, adica, ma rog, a iluziei vietii. in celalalt caz, literatura impune de la sine o anumita „tendinta“, recte atitudinea scriitorului fata de propria opera, conceptia sa artistica, viziunea asupra vietii.
Format intr-o epoca de tranzitie, marcata de prestigiul pozitivismului, criticul iesean a privit initial literatura ca fenomen secundar, demn de luat in seama numai in masura in care oglindeste o psihologie de clasa ori un comportament social caracteristic. Nu trebuie uitata influenta mediului, care determina totdeauna psihologia creatorului si specificul operei. Pe Maiorescu il taxeaza acum, pe nedrept, un „ignorant al tuturor cunostintelor cucerite de stiinta moderna“ („Opere V“, p. 473), punand la stalpul infamiei „teoria sa estetico-metafizica“. Desi criticase aspru pe Aron Densusianu, care denigrase pe Eminescu si vedea in opera genialului poet numai expresia degenerescentei, impetuosul Cezar Vraja, pseudonimul de atunci al lui Ibraileanu, cade si el in pacat uneori, de pilda atunci cand vorbeste despre „puterea uriasa a talentului“ lui Vlahuta, care ar fi intrecut, chipurile, „cu mult pe maestrul sau“, anume pe Eminescu.
inflacararea gazetareasca pune in umbra, in astfel de momente, gustul literar, simtul estetic. Dealtfel, autonomia esteticului, pentru care luptase Maiorescu, i se pare un postulat absurd, fara legatura cu realitatea artei. Din cauza aceasta a si trecut el drept un continuator cuminte al lui Gherea. in ciuda reprosurilor pe care i le-a adus, Lovinescu nu credea nici el in autarhia esteticului, altfel nu ar fi stabilit cu atata rigoare factorii care il „limiteaza“, adica de care depinde (v. „Mutatia valorilor estetice“, in „Istoria literaturii romane contemporane“). Acestia sunt, in primul rand, mediul si „rasa“, ultimul termen desemnand caracterul etnic, fara nici un inteles biologic. Polemica dintre cei doi critici se reducea, in ultim resort, la o chestiune de limbaj si de preponderenta a elementelor determinante in stabilirea verdictului.
Ibraileanu credea in legile evolutiei, pe care le aplica si faptului de cultura. Privind literatura ca pe un organism, a respins influentele straine care nu reprezentau, in opinia sa, un factor de progres. in esenta, criticul parea convins ca la noi nu sunt inca indeplinite conditiile care sa faca posibila aparitia unui curent baudelairian sau a unor romancieri de tipul lui Anatole France sau Proust. Realitatea a dovedit contrariul. Cu toate acestea, in ciuda „teoriilor“, pe Sadoveanu ajunge sa-l interpreteze intr-o maniera surprinzator de moderna. Autorul „Baltagului“ ar fi, in viziunea sa, „un dionisiac“ ce nu seamana deloc cu Creanga, in pofida „materiei“ comune. Nu e un „taranist“, sau un imitator banal. Seamana cu Anatole France si e un scriitor de inalta si complexa intelectualitate, observa Ibraileanu, anticipand opiniile de mai tarziu ale lui Alexandru Paleologu. in plus, prin uimitoarea sa imaginatie reuseste sa inventeze „o lume paralela“. Ceea ce nu inseamna ca ar fi subiectiv si ca ar vorbi despre sine. Nu, nici gand! Sadoveanu e obiectiv, ca si Tolstoi, pentru ca „nici unul din personajele sale nu e imaginea autorului lor“ (v. „Mihail Sadoveanu“, in vol. „Scriitori si curente“). Dar toate personajele par legate ombilical de un unic creator. Sadoveanu are, prin urmare, o personalitate accentuata, care transfigureaza in chip propriu lumea reala.
Dar un artist cu o puternica personalitate nu poate fi altfel decat obiectiv. Totusi, „cu sau fara vointa sa“, el „isi exprima in opera de arta si conceptia sa asupra vietii, fiindca artistul, ca orice om, nu poate sa nu aiba o conceptie asupra vietii“. „Tendinta“ nu trebuie confundata cu „subiectivitatea“! Care este, atunci, rolul criticului, daca el este un critic „complet“? Unul singur: „sa revele aceasta conceptie si sa o evalueze“ („Opere IV“, p.210). Pledand, asadar, inca de timpuriu in favoarea „criticii complete“ (conceputa, mai tarziu, ca un sistem complex, din perspectiva larg antropologica), numita alteori, in spiritul veacului, „stiintifica“, Ibraileanu nu a manifestat de la inceput un interes sustinut pentru literatura, despre care credea ca poate fi inteleasa si explicata intotdeauna prin factori psihologici ori sociali.