Nichita Stanescu. Poezia erotica (I)
articol aparut in Cultura, nr. 197 din 2008-10-30» cultura cultura literara » În ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Recitind poemele lui Nichita Stanescu în vederea alcatuirii unei antologii a poeziei erotice si recitind si însemnarile sale despre iubire, intimitate, pasiune, femeie, senzualitate, suferinta – adica despre ceea ce poate avea legatura cu poezia de dragoste – am constatat ca el nu desparte cugetarea de trairea erotica si nu vrea sa-si defineasca în chip expres un concept erotic unitar. Are câteva idei, dar ideile se schimba relativ repede. În plus, se mai si contrazic.
Poetul are, de pilda, o proasta parere despre discretie si zice ca „nu exista nimic trivial în confesiune“. Daca-i citesti poemele, observi însa fara dificultate ca ele evita sistematic cruzimile intimitatii, sunt mai degraba pline de pudoare si, în rarele momente în care senzualitatea este exprimata în chip mai direct, limbajul ramâne dominat de inocente ambiguitati. Un romantic, un poet erotic spiritualist, o iubire în care „anghelitatea“ se combina cu demonismul, cum zice G. Calinescu ca se petrece la Eminescu? Nichita Stanescu are, cu adevarat, în poezia sa sentimentala elemente de idilism angelic (sa-i spunem astfel), mai ales în poezia de tinerete, are si o evidenta înclinatie pentru jocul erotic si nu evita sa faca în versurile dedicate iubirii speculatii despre marile teme existentiale. Considera, de pilda, ca fara femeie si fara poezie omul „nu s-ar putea distinge de neant“ si ca el, poetul, are o mare admiratie pentru femei pentru ca ele „au stiut intui finalitatea“. Care este natura acestei finalitati nu spune. În alt rând defineste sentimentul ca forma cea mai curata a adevarului.
Pretuirea lui pentru femeie nu-i, cu toate acestea, lipsita de rezerve, de este sa-l credem pe cuvânt. „Femeia – zice el – nu este o prezenta constanta si autocuprinzatoare în spiritul unui barbat; ea vine odata cu înserarea gândirii si dispare odata cu zorii gândirii“. Ce poate sa însemne acest rasarit si acest apus în anotimpul feminitatii? Ca femeia domina spiritul barbatului când spiritul da semne de adormire (înserare) sau ca altminteri, în momente de vitalitate extrema, spiritul masculin se dispenseaza de jumatatea lui sublima, mitica? E greu de ghicit întelesul deplin al metaforei nichitiene. La acest punct, el se apropie de ambiguitatea lui Arghezi, un poet pe care, în faza de atelier, îl imita cu o uluitoare dexteritate. Se desparte, totusi, de el în ceea ce priveste interesul pentru tema erosului în toate fazele poeziei sale. Arghezi publica, se stie, putine poeme de dragoste în primele volume. De abia dupa 75 de ani (în faza „Cadentelor“) iubirea – sub forma iubirii conjugale însotita de melancoliile existentiale specifice senectutii si de un puternic sentiment al voracitatii timpului – apare mai des în versuri. Erosul este pentru Nichita Stanescu, dimpotriva, o tema esentiala, chiar daca nu totdeauna o tema constanta (începând cu „11 elegii“ temele erotice apar mai rar; spiritul liric este obsedat acum de alte fantasme; dupa o anumita absenta, erosul reapare, masiv, încarcat de mai multe semnificatii; aceasta vrea sa spuna ca în poemul erotic patrund toate fantasmele lirismului sau, de la vizionarismul neoromantic, la nelinistile si jocurile verbale specifice unei modernitati târzii).
Rezumând, putem spune ca Nichita Stanescu este si în acest domeniu un liric complex si imprevizibil. El reabiliteaza „poezia lenesa“ (poezia sentimentala), aceea pe care o refuza cu iritare Ion Barbu în numele unei poezii înnobilate (caftanite, zicea el) de modul intelectual al Lirei. Autorul „Necuvintelor“ face loc în poem tuturor fantasmelor (vederilor) sale, inclusiv fantasmelor poeziei sentimentale si chiar celor de natura ludica, implicând într-o oarecare masura metafizicul în manifestarile erosului. Pentru el existenta este un continuu miracol („la 40 de ani înca am o foarte mare mirare fata de existenta si chiar de faptul ca exist [...]; nu este foarte important ce se întâmpla cu mine“) si în acest miracol intra si erosul ca o jubilatie continua si o cale spre cunoastere („erosul este pentru mine o cale pe care pot sa ma apropii de cunoastere si pe care-l simt ca pe o sarbatoare perpetua si vesnica“). Propozitia de mai sus ne-ar îndreptati sa spunem ca „zanaticul“ Nichita Stanescu si-a schimbat strategia lirica si ca el vrea acum sa substituie poeziei erotice poezia de conceptie, sa paraseasca, astfel zis, poezia lenesa (poezia refuzata de idee) în favoarea poeziei de idei. Nu se întâmpla însa aceasta tradare. Poetul are alt mod de a împaca lucrurile. El se instaleaza de la început în inima contradictiilor si nu ezita sa cultive, si aici, paradoxul. Are, cum marturiseste, „o tânjire dureroasa, dramatica si imposibila“ pentru integrarea armonica a fiintei în ritmurile universului. Erosul este în acest proces un factor de coeziune, nu de dezbinare. „Vreau sa vad lucrurile în contradictie – scrie el – din afara si dinauntru, unite si dezbinate“... Nu-i o idee inedita, erosul a fost totdeauna pentru marea poezie nu numai un lung prilej pentru durere, dar si un drum spre armonizarea fiintei cu miscarea – ampla si misterioasa – a universului din afara.
Modelul lui Nichita Stanescu nu este în aceasta privinta Blaga, pentru care poezia erotica este o ispitire a lucrurilor si, totodata, o ispasire a simturilor, modelul de la care el pleaca este Ienachita Vacarescu si Anton Pann. Modelul trece apoi prin erotica romantica (Eminescu, desigur, dar si Bolintineanu cu euforia „dalbului“), nu ocoleste peisajul simbolist (Bacovia este un punct important de reper în poetica nichitiana!), nici – în faza de început – meditatia argheziana, de o pasionalitate rece si înalta, pentru a-si crea, în cele din urma, propriile modele. Modelele sunt schimbatoare. Aici, în câteva versuri abstracte si programatic fragmentate, face speculatii despre puterea lui unu si suferinta multiplicarii, ceva mai departe – cu alta stare de spirit – poetul „cade“ deliberat în romanta sau revine la senzualitatea cântecului de lume cultivat de Anton Pann si de alti autori de la începutul secolului al XIX-lea. Poemele de dragoste ale lui Nichita Stanescu sugereaza si ele, vreau sa spun, un fel de „Spital al amorului“ în care se aduna mai toate suferintele fiintei. Abia scriu propozitia de mai sus si-mi dau seama ca aceasta comparatie nu-i buna. Erosul nichitian nu-i, de regula, o suferinta, ci o sarbatoare. Mai ales o sarbatoare a spiritului, un joc complex în care intra si o delicioasa prefacatorie. Poetul îndragostit construieste un spectacol în care convoaca tot universul si, înca o data, toate „vederile“ imaginatiei sale. Cerul se desface în fuioare mari de nori, obiectele zboara, îndragostitii însisi plutesc prin aer, iar materia devine transparenta si imponderabila. Aceasta-i nota dominanta în poezia de dragoste din faza „O viziune a sentimentelor“. Începând cu poemele de dupa „11 elegii“, accentele se schimba si erotica devine mai complexa, asociind mai des ceea ce am putea numi o metafizica a sentimentului. Sau, cu o vorba a poetului, o antimetafizica plina de mistere. În fapt, o metafizica lirica originala în masura în care autorul explica prin metafora de ce poezia opereaza nu cu cuvinte, ci cu necuvinte, de ce poezia nu se confunda cu arta ei si, mai ales, de ce poemul modern este cu necesitate „pulsatoriu“, cu „nodule de tensiune“ care cresc si descresc precum Coloana Infinitului.
„Poezia pulsatorie“?. Asa o numeste poetul acesta inventiv, voind sa dovedeasca faptul ca lirismul, indiferent de tema lui, nu se creeaza dupa un program, ci se constituie „din câteva revelatii“. Iar revelatiile au ritmuri schimbatoare. „Când eram tânar – zice el – am visat foarte mult un tip de poezie pulsatorie, în care distribuirea – scuvânt nesigur în articol n.n, E.S.t nodulelor de tensiune sa nu mai fie facuta geometric, ci ondulatoriu, daca vrei, sau altfel. În versul trei din strofa a doua apare versul principal dupa care el se înmoaie. Apoi nucleul acesta apare în primele patru cuvinte într-un vers de opt, pe urma iar dispare un timp, pe urma apare o ploaie de rime, dupa care iar se retrage... Asta ca tehnologe a poeziei, în slujba unei transmiteri de tensiune revelate sau simtite – care-i acelasi lucru, pentru ca prin revelatie nu înteleg ceva mistic, ci ceva care tine de simtirea umana foarte puternic. Când îti dai seama ca esti îndragostit de cineva e o revelatie. Iar când realizezi ca urasti pe cineva sau ca îti e indiferent, e o revelatie. Ma gândesc...“ (*)x. De retinut aici faptul ca în poezia pulsatorie intra si revelatiile erotice cu nodulii lor de tensiune care se schimba în functie de miscarea fiintei interioare. Sa se observe faptul ca teoria defineste, în fapt, structura poemului post-modern. Neomodernul Nichita Stanescu a intuit-o cu un ceas mai devreme decât altii, asa cum a intuit-o, cam în acelasi timp venind din alta zona lirica si cu alte mijloace de expresie, alt poet din generatia '60, si anume Marin Sorescu în „La Lilieci“.
O precizare este, totusi, necesara în cazul Nichita Stanescu: el nu dispretuieste spiritul geometric în poezie, inclusiv în poezia de dragoste. Este un versificator de clasa si, deseori, poemele sale în forma fixa sunt extraordinare. Printre ele se afla si poemele de amor, „irmoasele“ lui complicate si fermecatoare, cu jocuri verbale si paradoxuri (aceste noduri ale gândirii!) care tulbura fantezia cititorului. În aceasta joaca cu oximoronii, poetul pune o rigoare si o pricepere formala surprinzatoare... Putem încheia (o concluzie provizorie), zicând ca pentru Nichita Stanescu erosul este o dimensiune esentiala a existentei si ca el însoteste de la început pâna la sfârsit, în ritmuri ondulatorii, poezia lui – când desfacuta, apropiata de limbajul alb, provocator nepoetic, când de o constructie perfecta, comparabila din acest punct de vedere cu rigoarea geometrica a versurilor lui Ion Barbu. Este limpede ca iubirea nu-i o simpla tema de tinerete este, cum am precizat deja, o stare permanenta a fiintei, un univers în care poetul s-a instalat si pe care, vorba filosofului, îl patimeste în mai multe feluri. O patimire care are partea lui, importanta, de bucurie a spiritului.