Slavoj Zizek (II)
articol aparut in Cultura, nr. 197 din 2008-10-30» cultura cultura dezbaterii » dosar
Autor: Dosar CULTURA: Mircea VLAD, Cristina BALINTE, Valentin PROTOPOPESCU, Lorin GHIMAN
Profesia de filosof
Zizek e un tic-tac ambulant, „un hamesit, o bomba cu fragmentatie. Domnul n-are o tema de predilectie, are o mie. Nu practica o singura disciplina, le vrea pe toate. Meseria lui e sa foreze si sa desfunde - ce? realitatea; sa zboare în bucati ceea ce singur numeste vidul subiectului“. Cam asa scria despre Zizek, de curând, un recenzent francez, capotând demonstrativ la putin timp dupa ce-si începuse expunerea.Cel mai titrat mostenitor al creantelor Lacan, acreditat/ discreditat în cercuri academice, disident titoist, Zizek scrie cel putin doua carti si trei sute de articole pe an, conferentiaza peste tot (era vorba sa apara si în România), vede filme si scrie despre ele cu bibliografie, se plimba, cugeta, voiajeaza (suferind probabil de sindromul LHC, hiper-celerativ), are „postere“ cu Stalin si pune mult „î“ la bataie când o da pe engleza. De profesie: filosof.
Calificati în câteva cuvinte profesia de filosof în epoca Hegel. Idem în epoca Zizek.
Îl considerati pe Slavoj Zizek un filosof profesionist? Ce rating are Zizek în mediile academice?
Conturati profilul cititorului neprofesionist al lui Zizek.
Va nelinisteste un tip capabil sa execute, cu acelasi aplomb bibliografic, diagrama fenomenologica a closetului si exegeza bombei atomice? Definiti acest tip de neliniste.
Îl considerati pe Slavoj Zizek un produs media? Un produs de hipermarket? Un circ ambulant? O diversiune pe filiera franceza? Una dintre cele mai stralucite minti ale planetei? Un bluff generos din categoria scandalului Sokal?
Credeti ca Slavoj Zizek sufera de o afectiune psihica?
Cum conotati politica Frantei de a investi în si a exporta alogeni „turbulenti“ de tipul Cioran, Zizek, Antonio Negri? Coincide aceasta politica cu stadiul sleirii propriului depozit?
Cum ar fi aratat Zizek astazi daca, în 1971, în loc sa mearga la Paris s-ar fi orientat spre Berlin? Sau spre New York?
Comentati afirmatia lui Zizek: „Daca regimul comunist ar fi fost mai liberal, as fi devenit un biet profesor, necunoscut în strainatate, as fi stat sa ma întreb toata viata ce înseamna spiritul sloven!“ Într-un sistem ideal de valori, pe cine pariati: pe intelectualul „oportunist“ de anvergura mondiala, de tipul lui Zizek, sau pe acela care mai degraba aprofundeaza „sentimentul românesc al fiintei“, în contextul unui regim totalitar, decât sa plece la Paris?
Dosar de Teodora Dumitru
Manual de utilizare
MIRCEA VLAD
Calificati în câteva cuvinte profesia de filosof în epoca Hegel. Idem în epoca Zizek.
Interesant, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult din epoca lui Hegel. si atunci ca si acum, cea mai facila scapare era Universitatea. Berlin, Jena, Tübingen. Paris, New York, Buenos Aires, etc.
Trebuia sa fii cunoscut. Azi trebuie sa îti vinzi cartile; sa dobândesti putina glorie trecatoare pe lumea asta si una eterna, o data ce ai plecat în lumea cealalta. Revolutia franceza. Primul razboi din Irak. Napoleon. Hegemonia capitalului. Sclav. Proletar. Thermidor. World Trade Center.
Îl considerati pe Slavoj Zizek un filosof profesionist? Ce rating are Zizek în mediile academice?
Zizek este un profesionist, cu siguranta. Am putea spune, doar profesionist. Este exact ceea ce i se cere sa fie unui profesor universitar de filosofie astazi. Are carisma. Vine din Europa. Este de stânga. stie tot. Judith Butler povesteste ca l-a ascultat vorbind patru ore fara întrerupere, fara repetitii, despre Hegel. Pentru Zizek, a teoretiza este egal cu a respira. Stapâneste ca un vituoz dedesubturile lumii academice. stie ce trebuie sa faca, întotdeauna la momentul potrivit. Orice s-ar întâmpla pe planeta, orice eveniment e pentru el prilejul nesperat pe care îl astepta de o viata. Zizek foloseste orice, nimic nu e lasat la o parte, totul e bun pentru a proba, a câta oara?, justetea si finetea pozitiei lui. Cel mai bine am putea spune ca e o institutie.
Peste Ocean, are un rating destul de ridicat. Europenii nu îl iarta asa de usor. Pe de alta parte, publicul lui ideal nici nu se afla în Europa.
Conturati profilul cititorului neprofesionist al lui Zizek.
De ce ar citi cineva Zizek? Din mai multe motive.
Primul, sa-l numim „Loredana Groza“, este si cel mai simplu: poti sa iei ochii oamenilor. Exemplificare: „ma uitam aseara la Lost High way si mi-am adus aminte de interpretarea chirurgical de exacta pe care o da Zizek la scena aia, stii tu, când tipul da telefon si raspunde tot el. Lasa ca îti povestesc eu. Hai ca întârziem la Pilates“. Zizek is the new black. La fel Cioran, în primii ani dupa „Revolutie“, când jumatate din tipografiile din România erau asaltate de Humanitas, care scotea opere complete din interbelici. La fel Patapievici, dupa publicarea celei mai bune carti a lui, „Zbor în bataia sagetii“. si, ca sa nu mai pierdem timp, la fel ca „Shogun“, în urma cu 20 de ani.
Pentru neprofesionisti, atractia principala vine din faptul ca Zizek se poate citi. Chiar mai exista carti de filosofie care se pot citi.
Un al doilea motiv, putin mai serios. Secolul nostru sau va fi interdisciplinar sau nu va fi deloc. Ce a adus Zizek nou în piata (sa nu ne mai mintim cu agora, nu are nici un rost) e un nou stil de a produce ciocniri interdisciplinare. Kant cu Hegel s-a mai vazut. Hegel cu Marx s-a mai trait. Marx cu Freud umblau, pâna prin '68, prin St. Germain. De Freud, împreuna cu adolescentul Lacan, am tot auzit. Operatia e simpla. Adunarea. Kant plus Hegel plus Marx plus Freud plus Lacan. Rezultatul e sclipitor. Sclipitor de eficient.
Altfel spus, când vine vorba de Zizek, nimeni nu îsi poate scrie pe piept „cititor profesionist“. E prea mult. Din prea multe parti. Psihanalistii vor spune da, sigur, exista deux ou trois choses care merita atentie, dar sa nu ne pripim. Colegii filosofi se vor uita chiorâs din alte motive. O tempora. Hitchcock? Lynch? Patricia Highsmith? Stalin? Lenin? Sa avem pardon. Criticii de film avizati vor vedea prea multa filosofie, prea multa gargara de analist dement ce pretuieste la nebunie perioada anala. Criticii literari vor desfiinta stilul, prea alert, prea pe fuga, prea în viteza. Continutul pare a fi ok, dar nu ne bagam între filosofi. Marxistii autentici, cei care au mai ramas, nu vor vedea legatura între „Revolutia care bate la usa“ (a se vedea interpretarile recente la criza subprime) si bancurile cu primusuri stricate, sau privirea lui Norman Bates la minutul 38 din Psycho. si asa mai departe.
Zizek are calitatea de a nu multumi pe nimeni. Unii vad prea mult, altii prea putin. Un lucru e sigur. Nu se poate face abstractie de el, neprofesionist sau profesionist.
Va nelinisteste un tip capabil sa execute, cu acelasi aplomb bibliografic, diagrama fenomenologica a closetului si exegeza bombei atomice? ...
Teorema. Orice poate fi explicat prin Lacan. Demonstratie. Întâlnirea lui Zizek cu Lacan poate parea întâmplatoare, dar nu e. Ce a facut Lacan a fost un lucru îngrozitor de simplu. Si de greu. Tehnicizarea mostenirii lui Freud prin crearea unui limbaj care sa explice tot. Absolut tot. O lentila prin care privirea interpreteaza/ produce sens. Mai ciudat e ca a si reusit. Aparent, subiectele lui Zizek nu au nici o legatura între ele. Si chiar nu au, daca scoatem din reteta ingredientul secret. Exemplu. Discursul Universitatii, cel în care traim în prezent, cel care explica imediatul din jurul nostru, e doar atât. S2/ S1 ? a/ $. Pornind de aici, poti explica tot. Doar aparent, o asemenea abilitate de a gasi confirmari ale teoriei în orice manifestare a practicii, produce neliniste. Sau daca aceasta neliniste exista totusi, e în sensul bun al cuvântului. Am gasit un maestru care îl explica pe Maestru.
Îl considerati pe Slavoj Zizek un produs media? Un produs de hipermarket? Un circ ambulant? ...
Problema cu Zizek nu e neaparat aceea ca e doar un alt exemplu de intelectual critic european, scolit în Franta, luat pe sus de corporatiile media/ edituri, în cârdasie cu sistemul academic american, facut visiting professor si pus sa scrie enorm conform regulii de aur „cel putin o carte pe an ca sa ramâi, cultural vorbind, în viata“, invitat la scoli de vara, colocvii, conferinte, etc. Daca ar fi doar atât, lucrurile ar sta bine.
Frumusetea situatiei e ca personajul însusi creeaza acest costum. Filosoful-croitor îsi doreste aceasta uriasa publicitate apasatoare. Costumul îi vine perfect. Dupa ce începuse sa îsi scrie cartile direct în engleza, cei de la Verso nu mai puteau face fata ritmului impus de Zizek. A inundat piata. S-a trecut mai apoi la filme, „Zizek!“ si „A pervert's guide to cinema“. Invazia a continuat pe web, prin site-uri cu dedicatie (zizekstudies.org), celebrul de pe acum lacan.com, unde îsi împarte spatiul cu Badiou si Miller, plus cele 689 000 de rezultate date de Google.
Întrebarea daca e sau nu un produs de hypermarket e justificata, dar gresit pusa. Nu e un produs de hypermarket, dar ar vrea sa fie. Sa ai în cos pe lânga les courses, un volum de filosofie postmarxista împanata cu psihanaliza lacaniana. Practica si teoria. Probabil ca aceasta imagine ar fi triumful lui ultim: atât de jos încât sa poti fi cumparat de pe un raft de alimentara, dar suficient de sus încât sa descrii de ce cartea ta se afla acolo. Iar aceasta descriere sa aiba ca bibliografie minima cei cinci clasici citati mai sus.
Pe scurt, Zizek is everywhere. Si mai pe scurt, tipul e bun. Chiar foarte bun.
Credeti ca Slavoj Zizek sufera de o afectiune psihica?
Desigur. În aceeasi masura ca oricare dintre noi. Fara sa intram în hazardul unui diagnostic, exista semne care ne pot ajuta. Oricine citeste de mai mult de doua saptamâni din autorul nostru, ramâne frapat de câteva particularitati. Prima ar fi repetitia. Pagini întregi luate dintr-un volum si puse fara nici un fel de probleme în urmatorul. Acelasi set de glume obosite în contexte diferite. E ca si cum, de fiecare data ar scrie prima lui carte.
Episodul „în analiza la Jacques-Alain Miller“ e simptomatic. Cât dureaza analiza sa, pe care o plateste câteodata cu banii destinati supravietuirii, Zizek minte de îngheata apele. Construieste vise, produce crize, reia episoade vechi în ambalaje noi, îsi descopera neîncetat simptome, pe scurt, face orice doar sa nu se schimbe nimic. Justificarea? Daca îsi pierdea curiozitatea intelectuala, daca analiza reusea si devenea o persoana normala, vezi banala?? Q.e.d.
Cum conotati politica Frantei de a investi în si a exporta alogeni „turbulenti“ de tipul Cioran, Zizek, Antonio Negri? ...
Într-un fel, se poate spune ca Franta sau, si mai bine, mediul cultural francez e asemenea Legii din „Procesul“. Te primeste când vii, îti face cu mâna când vrei sa pleci. Exportul se produce în momentul în care ai luat tot ce ti s-a oferit si vrei mai mult. Zizek e doar ultimul venit pe o lista foarte lunga. Derrida, Foucault, Baudrillard, Lyotard, etc. Toti acesti autori nu au mai încaput în Franta. Deschiderea trebuia sa fie globala. Ceea ce, într-un sens, e un semn clar de vitalitate. Zizek e primul non-francez îndatorat pâna peste cap Frantei, care se înscrie în acest sir indian ilustru.
Sleirea Frantei? Înca nu.
Cum ar fi aratat Zizek astazi daca, în 1971, în
loc sa mearga la Paris s-ar fi orientat spre Berlin? ...
Berlin si New York par mai degraba finish-uri decât starturi. Presupunând ca rata complet întâlnirea cu Miller si, implicit, cu scoala lacaniana, restul bibliografiei zizekiene ar fi ramas probabil la fel. Ciudat, dar si în varianta Berlin (care Berlin? Est? Putin probabil) si în cea New York, lucrurile ramân aproximativ neschimbate. scoala de la Frankfurt, plus Kant, plus Hegel, plus Althusser. Poate ca ar fi devenit un globetrotter universitar mai plicticos. Poate nu ar fi devenit nimic. Poate ar fi devenit în '91 presedinte al Sloveniei.
Comentati afirmatia lui Zizek: „Daca regimul comunist ar fi fost mai liberal, as fi devenit un biet profesor, necunoscut în strainatate, as fi stat sa ma întreb toata viata ce înseamna spiritul sloven!“ ...
Daca nu ar fi existat un motiv politic-cultural îndeajuns de puternic încât sa îl determine sa plece din Iugoslavia, ar fi experimentat bine-mersi rezistenta prin cultura pâna la senilitate. Probabil ca exista intelectuali angajati cu sensibilitati mai ridicate. Desi o cabana undeva în muntii Sloveniei l-ar fi ajutat sa îsi duca la capat un proiect înca neînceput si marturisit cu un zâmbet complice, acela de a alcatui o „Summae Lacaniana“, în care sa examineze fiecare dintre propozitiile lui Lacan, cu argumente pro si contra, si sa ofere apoi un scurt comentariu pentru fiecare din aceste propozitii.
Pariul e un non-pariu. Altfel spus, cele doua pozitii nu sunt echivalente. Noica a fost lasat sa aprofundeze ceva non-existent („sentimentul românesc al fiintei“) tocmai pentru ca nu deranja pe nimeni. Jucati-va cu Heidegger, dar sa o faceti în liniste. Aceasta este mostenirea filosofica a României dupa 50 de ani. Doar atât.
Filosofia în casual
CRISTINA BALINTE
Doua piese vestimentare se instituie ca marci simbolice ale orientarilor pe care le poate lua discursul filosofilor cu diploma la purtator: papionul si tricoul. Gândirea cu papion si gândirea în tricou. Conservatorii, magistrii de la catedra, profesorii care îsi „delecteaza“ auditoriul cu rigiditati structurale, cu limbaj criptic si trombe de concepte se înscriu în prima categorie. A doua revine celor care simuleaza accesibilul, coborârea pe întelesul vulgului, care lasa impresia ca în loc sa toarne cu forta desteptaciune, îi invita prieteneste pe toti doritorii sa se sature, consumând dupa voie, parti din ea.
Trei ciudatenii filosofice: Slavoj, Michel, Toni
Slavoj Zizek este unul dintre gânditorii în tricou, un academizant - universitar si cercetator la Ljubljana - înainte de a deveni cetatean international, un tip intuitiv care a priceput exact regula de succes a jocului vizibilitatii într-o societate bulimica dupa vedetisme. Marxist, poarta barba de recunoastere, ulterior, furat de placerea identificarii mecanismelor lacaniene, se deda la speech si ajunge sa critice în toate directiile. Capitalismul, adesea în limba lui universal-actuala (engleza - parazitata grav de accent; totusi, nu o pronunta mai rau decât antrenorul Scolari de la Chelsea Londra), stalinismul, totalitarismele, budele, ideologia, democratia s.cl.. Pe YouTube avem câteva ocazii de a-l vedea la treaba, conferentiind la „European Graduate School“, sau iesind în strada si teoretizând despre dragoste, formele toilette-lor si alunecarea fenomenologica a excrementelor, toate în expresie ideologica.
Aceasta atitudine de mascarici-filosofard, precipitat si gestual, îl defineste sub aspectul de identificare imaginara (the ideal ego, despre care emite enunturi si pe care îl selecteaza taios de chiasmicul formal the ego-ideal, în „The Sublime Object of Ideology“). De pe culmile lui ego-ideal, adica din „locul de unde am vrea sa fim observati, de unde, uitându-ne la noi, parem placuti, merituosi, demni de a fi iubiti“, enciclopedicul Zizek, trezorierul unor lecturi, proiectii cinematografice, auditii muzicale vaste si utile zâmbeste entuziasmat de publicul care îi absoarbe (cui? nu Realului, ci identificarii imaginare) demonstratiile dezambiguizate de referinte culturale: Kafka, Mozart, Hitchcock, David Lynch, Jane Austen.
O mostra:
(a) tema („dialectica adevarului dezvoltat dintr-o deficienta de recunoastere“) si concluzie finala în spirit hegelian: „fiecare percepe fara sa îsi dea seama falsitatea propriei pozitii subiective; ceea ce nu cunoaste celalalt este doar obiectivarea distorsionata a propriului punct de vedere“. Arata descurajant ca limbaj? Ne încâlcim sinapsele pentru a pricepe? Sa facem o schema? La ce atâta efort? Zizek va apropie situatia inconfortabila de acum, de intriga romanului ultracitit „Mândrie si prejudecata“ al lui Jane Austen. Cum? Facându-va curiosi printr-o analogie trasnet pe care niciun comparatist nu a stat sa o gaseasca („Austen, nu Austin: Jane Austen, poate singurul echivalent al lui Hegel în literatura: „Mândrie si prejudecata“ este expresia literara a „Fenomenologiei spiritului“; „Mansfield Park“ - „Stiinta logicii“; iar „Emma“ - „Enciclopedia...“), urmata de rezumatul, nu foarte sclipitor, al interactiunii domnului Darcy cu dom'soara Elizabeth si al etapelor pâna la acordul sentimental reciproc.(b) aceeasi tema („adevarul care se naste din deficienta de recunoastere“) - o alta strategie de argumentatie, cladita de aceasta data pe un exemplu mai popular si mai la îndemâna decât romanul lui Jane Austen, pe care unii poate ca nu l-au parcurs, nefiind genul de atras cu siropelul. Iata gaselnita lui Zizek, pentru publicul mai putin cultivat: un banc cu un polonez si un evreu. Dar nu orice banc. Unul hegelian, dupa cum îl anunta titlul. Ba înca si cu un supliment intello (din Kafka, „Procesul“), deci „Two Hegelian Jokes“. În tren, polonezul îl întreaba pe evreu cum de reusesc semenii lui sa stoarca pâna si ultimul ban de la ceilalti oameni. Pentru o suma, la început marunta, apoi din ce în ce mai consistenta, evreul îi performeaza pe viu mecanismul. Zizek se foloseste cu acest prilej si de terminologia lacaniana, analizând Dorinta polonezului, Secretul evreului, fascinatia pentru Secret a ascultatorului/ cititorului bancului, care ilustreaza „l'objet petit a“ - himericul obiect al fanteziei, obiectul Dorintei si paradoxal, în acelasi timp, obiectul împins în spate de catre Dorinta“.
Am spus mai înainte ca gânditorii în tricou simuleaza atitudinea degajata, ca Zizek îsi exhiba social mai ales imaginarul si simbolicul, mai putin Realul. Comportamental, îsi valideaza teoriile, ni le expliciteaza live.
În Franta, un echivalent local posibil pentru Zizek ar fi Michel Onfray, posibil si nu probabil sau sigur, deoarece acesta mai are de lucrat serios faza de show. La Universitatea populara din Caën, domnul în negru, cu ochelari cu rame, cum altfel decât... negre, practica seducerea auditoriului de variate vârste, care îsi ia notite cu febrilitate. El desface din suveica rationamentelor, deductii, inductii, negatii si negatii ale negatiilor cu operatori complecsi de la Platon, Epicur, Montaigne, Nietzsche, pâna la Darwin, gausisti politici si filosofici, blasfemici raelieni, papi si papistasi. Are o mare problema cu „stânga care nu mai e stânga“, fara însa a omite din discursul general de sanctionare fixatiile pe Iisus si pe Joseph Ratzinger. Spre deosebire de Zizek, trecut între timp si prin experienta conferintelor publice din State, Onfray înca se da în spectacol prin idei, nu si prin regie de montaj, sobrietatea frantuzeasca pastrându-si influenta formativa.
Zizek, respectiv Onfray sunt eminamente prestatori de scris si de vorbire. Mai putin de actiune în regim de violenta. În directia gândirii cu munitie la brâu se instaleaza vertiginos marxistul Toni Negri, unul dintre starurile Italiei antiglobaliste, anticapitaliste si antiimperialiste, caruia Parisul i-a oferit ospitalitate. Si el conferentiaza, ba chiar la ENS, pe chestiuni totusi mai specializate, de genul lupta, deturnare, sabotaj. Nu se pronunta la orice tema, nu produce conexiuni de înalta cultura. Vrea sa dirijeze implicarea, asa cum în tinerete a procedat cu asasinatul lui Aldo Moro. De exemplu, într-un interviu acordat revistei „Critique“, în numarul pe iunie-iulie a.c. despre „Pirati!“, defineste în maniera pozitiva, antihegelian-antisituationista, conceptul „deturnarii“, ridicând tonul când ajunge la subiectul gasirii unor „noi moduri de actiune“ în confruntarea pe viata si pe moarte cu societatea exploatatoare. Pe Toni Negri îl intereseaza dinamitarea Imperiului, înteles ca Multitudine de subiecti capitalisti, nu în referire stricta la Imperiul nord-american. De altfel, acesta a ratat acapararea totala a pietei financiare mondiale, prin urmare nu va constitui niciodata singur Marea Putere. Cu vocatie de terorist, Toni Negri priveste cu bunavointa actele de sabotaj si de piratare. I se par ocazii providentiale de transformare radicala a societatii sau macar de „opunere a rezistentei“. Povesteste cum el însusi prin anii '70 a studiat prelungit si temeinic mecanismele de productie de la uzinele Fiat. În scopul de a le bloca la momentul oportun. Desigur, filosoful Toni Negri apreciaza stiinta, cunoasterea - în masura în care savantul onorabil de astazi poate fi activat, în ziua potrivita, si pe post de hacker eficient. Este optimist, în ochii lui, orice infractiune se justifica, daca poate zgâltâi Imperiul: „Modul de actiune al societatii industriale era sabotajul; modul de actiune al societatii postindustriale este piratarea“.
De la Hexagon la capitala Imperiului
Ce au în comun cazurile detaliate mai sus de gânditori în tricou? „Poza“ non-conformista, teoriile cu atitudine, care genereaza curiozitate, nelasând pe nimeni indiferent, escadroanele egal partajate numeric între adepti si contestatari, deambularea obligatorie prin creuzetul cultural francez.
Mai amorezat de filosofie decât de filologie, Hexagonul finanteaza destul de generos cugetarea. De asemenea, Franta nu îsi cedeaza usor locul de principal motor de cultura al lumii, cum se vrea, sau in extremis (si la negociere), al Europei.
I-a acceptat pe Zizek si pe Negri, în anii '70. Le-a permis alaturarea, de-a lungul timpului pâna în prezent, la seria de gânditori-alternativi ai patriei, diversi vorbareti (filosofi, sociologi, istorici) de bon ton: Bernard-Henri Lévi, Jacques Attali, Alain Finkielkraut, Michel Onfray s.cl.. I-a editat si le-a facilitat mediatizarea.
Când a considerat ca si-a facut numarul pentru zona euro, Zizek a plecat sa se vânda americanilor. Evident, sa înfiga vârtos stindardul marxist în inima capitalismului. Negri a fost mai precaut, gândirea lui se simte mai confortabil pe malurile Senei, unde teroristii cu vederi de stânga sunt tolerati ca personaje simpatice. Aceasta nu înseamna ca ideile nu i-au mers la export ca orice produs demn de a fi consumat.
Zizek, Onfray si Negri sunt filosofi cu cota de piata. Livreaza marfa pe baza estimarii corecte a cererii. Felul acesta de discurs prinde la mase? Atunci putin intereseaza valoarea lui academica. Daca exista e foarte frumos, daca nu, nimeni n-o solicita expres. Totusi, pentru a nu dezamagi prin scaderea nivelului, se trucheaza maestru sofisticaria, apoi, brusc, din contextul câtorva exemple bine ticluite, plus una-doua interpretari spectaculoase, concluziile vin lejer la îndemâna publicului.
Cred ca Hegel si Lacan ar trebui sa îi fie recunoscatori lui de-alde Zizek, asa truli cum se manifesta, pentru ca le-a sporit numarul de cititori. Altfel, numai din compendiile de curs universitar clasic, s-ar îngloda tot mai adânc în stadiul boring.
Mascaricii îsi au rolul bine marcat în orice tip de societate. Asta chiar e democratie.
Un Lacan pe jumatate
Un Lacan pe jumatate
VALENTIN PROTOPOPESCU
Slavoj Zizek este one man show. Intelectual public cu mare rating, vedeta academica, guru profesionist, profet al post-post-modernismului, personajul este un colectionar deconcertant de etichete. Care mai curând îl acopera, îl deformeaza, îl des-figureaza si, desigur, îi ofera o paleta policroma de masti. Unde, care si cum este adevaratul Slavoj Zizek? În textele sale, marci ale reflectiei criptate, ultrasofisticate si plurale pâna la auto-contradictie? În interventiile lui publice, mediatice sau universitare, unde impresioneaza prin harisma si retorica, luând adeseori fata auditorului si derapând elegant si sofistic pe lânga tema în discutie? Întrebari, întrebari.
La drept vorbind, mie mi se pare imposibil de aflat undeva adevaratul, corectul si indubitabilul Zizek. „Fachirul“ sloven este putin din toate, fara ca suma tuturor acestor aspecte sa-l dezvaluie sau sa-l reprezinte cristalin. Pe de alta parte, nutresc convingerea, pe care mi-o recunosc intuitiva, ca o cale destul de eficienta întru apropierea de misterul acestui ins controversat si complex este analizarea relatiei sale cu unul dintre magistrii de la care se revendica explicit, psihanalistul si psihiatrul francez Jacques Lacan. Lacan, si el un guru redutabil, si el profet, si el „geniu“, mai mult, si el hegelian si heideggerian, dovedit un histrion pur sânge, imposibil de clasificat sau de încadrat în tiparele obisnuite prin intermediul carora îi întelegem pe intelectualii teoretici. Gânditorul parizian, care a debutat ca un psihiatru deschis experimentului psihanalitic, ca un prieten si partener al avangardistilor interbelici, iar ulterior ca un reformator disident al freudismului ortodox, redus la aspectele formale, a sfârsit în plin delir paranoic, încercând, la fel ca si Einstein prin a sa teorie generalizata a relativitatii, sa gaseasca formula alchimica universala, de sorginte matematica în viziunea lacaniana ultima, a psihicului omenesc. Din acest punct de vedere, sunt absolut pilduitoare târziile sale aparitii publice din rue d'Ulm, când, în fata unui amfiteatru arhiplin, unde un loc pe scaun însemna adeseori cafteala la sânge cu alt fan Lacan, maestrul tacea si desena pe tabla niste figuri ininteligibile pe care le dorea aplicatia grafica a nodurilor boromeene si reprezentarea geometrica a proceselor inconstiente din suflet. Totul era atât de „complex“ (sau mintea lacaniana era atât de distrusa de paranoia), încât doar tacerea (eventual si bâlbâiala) putea sa dea corp sonor acestei grandioase realizari intelectuale. Penibil si didactic. Clinic.
Dar Jacques Lacan daduse semne de evolutie psihotica înca din vremea când era un excelent clinician psihanalitic. Celebra butada a acestuia, „psihanalist este cel care se instituie prin el însusi ca atare“, a dat frâu liber multor impostori, sociopati si psihotici, care numai bine nu au facut psihanalizei în general si miscarii lacaniene în particular. Iar faptul ca maestrul nu a avut discipoli, ca lacanismul s-a spart în numeroase factiuni rivale, care se porcaiesc reciproc, disputându-si mostenirea, spune multe despre irepetabilitatea rolului interpretat de profet.
Or, nu cred ca Zizek se afla prea departe de un asemenea scenariu. Sansa lui sta în adoptarea Grund-ului teoretic, a caii reflexive (si mediatice) în detrimentul celei clinice. Slovenul nu prea are cum sa se decompenseze psihotic, caci e lipsit de „oglinzi“ patologice în care sa se reflecte cu empatie, preluându-le potentialul psihopatologic. Universitarul din Ljubljana nu se identifica, nu proiecteaza, nefacând altceva decât sa sublimeze juisant prin edificarea unui fel de socratism supersofisticat ce coincide cu o defensa psihica masiva. În fond, e banal: filosoful postmodernist, la fel ca orice filosof ce se respecta, manifesta o tendinta paranoida de a constrânge lumea reala, prin corset conceptual, sa intre în schema explicativa personala. Este o camasa de forta mai simpatica, oricum una mult mai putin traumatizanta... În plus, aduce si profit pecuniar.
Defaimându-l pe Zizek împotriva detractorilor si a fanilor sai deopotriva
LORIN GHIMAN
Exista în „Istoria lumii“ a lui Mel Brooks o scena în care Comicus se declara la Agentia (romana) de Ocupare a Fortelor de Munca „standup philosopher“. Celui care n-o cunoaste îi scapa, poate, în urmarirea povestii de succes al gânditorului sloven, faptul ca, în fond, la fel ca si colegii sai de breasla mai putin ori deloc cunoscuti, si Zizek depinde de un sprijin din partea „societatii“. Iar reusita nu transforma acest sprijin în recunoastere, prin extragerea din rezervatiile culturale pe care autoritatile si cetatenii le întretin fara tragere de inima, de parca ar fi vorba de a amâna disparitia unei specii oricum deja devitalizate. Parazitismul traiului în astfel de rezervatii e doar la suprafata acoperit de minutioasa „refacere a mediului natural“. Iar cinismul justificarilor cum ca valoarea de expunere ar transforma capitalul simbolic în valuta convertibila nu face mai putin artificiale luminile industriei divertismentului.
Profesionistii gândirii înca mai confunda pe la noi retorica identitara cu realitatea. Sta marturie cultivarea imaginii despre sine ca filosofi de catedra, pe care o patenta Hegel. Acest portret-robot al filosofului, înca influent în spatiul central si est-european din care provine si Zizek, are cel putin un unghi avantajos: vocatia. În fata evidentei ca lumea de azi nu mai are nevoie de filosofi, confirmata de restrânsa cerere de pe piata, acestia raspund adesea ca, oricum, nu oricine ar putea deveni unul. Si, într-o jalnica autopalpare a egoului, adauga ca sub-exploatarea lor de pe piata muncii (comparativ cu supra-exploatarea oamenilor de stiinta) - care-i face, cel putin pe la noi, sa duca o existenta austera - e ceva ce trebuie suportat, ca parte a acestei asezari în existenta care e vocatia: ignorarea beneficiilor extrinseci exercitarii profesiei.
Dar nu toata lumea se împaca lesne cu rigorile acestui autotelism. Satui sa culeaga doar resturile banchetului „societatii cunoasterii“, destui prefera sa se prezinte în fata autoritatilor care administreaza cultura sau în fata agentilor industriei constiintelor ca oameni de stiinta, sperând ca se vor primeni astfel cu ceva din aura colegilor biologi sau fizicieni. Zizek, în schimb, a apucat-o pe calea starului-filosof. Se misca într-o lume mai alerta, mai vesela, si, fara îndoiala, mai pretentioasa - magulirea publicului cu gândeme de felul „rosti-gândi-vietuirii românesti“ nu mai asigura oricum demult nici o bruma de credibilitate. Dar, în ciuda mârâielilor condescendente ale colegilor de breasla, asta nu înseamna ca a abjurat de la principiul vocatiei mai deschis decât au facut-o travestitii întru stiinta.
Atâta doar ca „nu“-ul sau nu priveste beneficiile exterioare, pe care, în fond, le cauta toti sub-exploatatii, negându-le în acelasi timp cu înversunare importanta. Pentru el, ceea ce e negat (si, ca de obicei, dorit în mod profund si secret) e efectul exterior spatiului academic al profesiei sale. Discursurile sale se doresc eficace în spatiul public - indiferent de precautiile cu care trateaza acest din urma termen.
Sta martor aici un articol foarte recent, publicat în „Le Monde“, în 9 octombrie a.c., privind criza globala a pietelor financiar-bancare. La finalul acestuia, Zizek se trezeste ridicând aratatorul profesoral citând vechiul îndemn kantian al supunerii private cu conditia pastrarii deplinei libertati a uzului public al ratiunii. Santajului cu planul de salvare a bursei, ne spune Zizek, trebuie sa i se raspunda strategic cu o stapânire a mâniei pe care o genereaza în mod firesc, pentru a o utiliza în favoarea unei reconsiderari radicale a ceea ce este azi lumea care genereaza posibilitatea unui astfel de santaj. Altfel spus, situatia nu poate fi trecuta cu vederea, trebuie denuntata în modul cel mai ferm, expusa explicit în spatiul public, data pe mâna celor carora, conform poncifurilor democratice, le revine decizia ultima.
Zizek în rolul lui Johnny-colère? Nici vorba, mânia sa a fost retinuta, conform ROI a parcului de distractii uman: „Amocul permis doar în perimetrul incintei“. De la Kant încoace exista ceva care face ca discursul de acest tip sa fie controlat de diateza pasiva a retinerii, ce dubleaza pasivitatea admirativa a publicului caruia i se adreseaza. Un exemplu ar putea face mai limpede motivul acestui esec al circulatiei opiniei.
Lewis Black e un standup comedian, unul destul de faimos ca sa strânga aproape o jumatate de milion de vizionari pe un clip de pe youtube.com. Dupa propria-i marturisire, Black e implicat în politica pâna la limita - la limita atacului de cord. Sketch-urile sale sunt o fina analiza mizând pe mintea sanatoasa de care ar trebui sa se slujeasca orice bun american interesat de problemele comunitatii. Însa bunul simt si ochii deschisi, informarea, nu mai au loc pe scena politica. Uzul lor e transferat pe o alta scena. Ce perversitate mai mare decât a transforma bunul simt în produs de consum în industria divertismentului? Si, mai ales, cum sa întelegem situatia comuna în care o observatie pertinenta cu privire la esecul total în fata celei mai sumare examinari rationale a unei decizii politice sau administrative îi face pe oameni sa râda în hohote de cel care, revoltat, le expune situatia? În unul din numerele sale, Black foloseste o comparatie al carui caracter alegoric nu poate sa ne scape. Atitudinea si actiunile unui cutare politician (nu conteaza acum la ce anume se facea trimitere) ar fi ca si cum comediantul s-ar pretinde magician, si ar face sa dispara iepurele smulgându-i blana. De fapt, asta face industria divertismentului din comediant, îl transforma tocmai într-un magician care face sa dispara în aceasta maniera acel ceva care nemultumeste publicul, acel ceva care-l înfurie, în vreme ce politicianul, adevaratul magician, are propriul sau mod, secret, de a face realmente sa dispara problema.
Trebuie sa conchidem ca publicul (pe care îl invoca piezis si Zizek în articolul de care vorbeam) a pierdut deja definitiv orice pozitie în zona deciziei politico-sociale, în ciuda încrederii cu care erau investit si a felului în care era ipostaziat (era sa spun: împaiat) rolul acestuia de catre doctrinele ortodoxe care descriu si normeaza mecanismul democratiei, si, de buna seama, indiferent de bypass-urile teoretice la care a fost supus de unii dintre cei mai importanti reprezentanti ai celei mai noi versiuni a stângii intelectuale.
Aporiile succesului de public ale numerelor lui Zizek nu-s, în cele din urma, prea diferite de cele ale insuccesului devenit definitoriu al oricarei intelighentii, din orice epoca - insuccesul în încercarile de a externaliza (înspre politica) orice restructurare normativa a socialului.
Singura concluzie, daca exista vreuna de tras, e ca intelighentia (sau, pe româneste) oamenii de cultura de la noi ar trebui sa procedeze la o minima igiena interna, în cadrul paturii sociale pe care-o constituie, în loc sa ocupe fotoliile din sala în care se produce un Zizek, sau sa încerce postura, iata, la fel de incomoda în ultima evaluare, a lui Zizek însusi. Exista, în cele din urma, destule de facut, realmente, în spatele cortinei. Pe gustul meu ar fi, daca mi-e îngaduit sa merg pâna la capat cu deturnarea acestei anchete, un anumit iepure, un ceterum censeo, pe care intelectualitatea româneasca ar trebui sa-l ia în seama. Lustratia. Nu de dragul sau în numele însanatosirii societatii. Ci de dragul ei însesi.