Panorama haosului
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Au trecut cateva luni de cand a aparut, la Editura Historia, „Panorama presei romanesti contemporane, 22 decembrie 1989 – decembrie 2005“, un masiv volum semnat de profesorul I. Hangiu, cunoscut si ca autorul unui „Dictionar al presei literare“, publicat cu aproape 20 de ani in urma (1987), la Editura stiintifica si Enciclopedica. „Panorama“ este, de fapt, o insiruire de asa-numite de domnia sa articole-program de ziare si reviste, tiparite incepand din chiar ziua cand unii istorici si analisti sustin ca ar fi avut loc o lovitura de stat, acel confuz 22 decembrie 1989, si pana acum aproape un an. Nu putine dintre publicatiile ce figureaza in aceasta carte erau noi sau sau li s-au dat titluri noi, altele schimbandu-si peste noapte, la propriu, linia (programul?!) si titlul avute pana atunci, iar altele preluand denumiri si traditii mai vechi, cum este, de pilda, cazul ziarelor „Adevarul“ sau „Evenimentul“ de la Iasi, a caror istorie incepe din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Frazeologie goala, scuzationalism iresponsabil, coruptie, oportunism gretos, mercenarism, lichelism fara margini, minciuna, partizanat, siluirea criminala a limbii romane, fabricarea pe banda rulanta de mituri false, de „elite“ si vip-uri de carton, terfelirea valorilor autentice, incultura, coborarea in mocirla si derizoriu etc.
Din pacate, pentru ca tot veni vorba, „Evenimentul“ iesean, cotidian care apare de 16 ani in toata Moldova, nu exista (sau nu l-am gasit eu) in „Panorama“ domnului Hangiu. in schimb, nu lipseste din „lista“ sa un „Evenimentul“ efemer („hebdomadar social-cultural independent“), aparut la Bucuresti si disparut repede in neantul postdecembrist! Nu este singura omisiune importanta, desigur involuntara, daca se poate spune asa. Ma grabesc sa observ, insa, ca „Panorama“ nu e nici o lucrare lexicografica, nici un studiu axat pe o tema anume, nici o sinteza si, judecand riguros, nici chiar o panorama, asa cum pretind I. Hangiu si editorul sau Ion Cristoiu. Ceea ce, fireste, nu-i anuleaza utilitatea. Avem mereu nevoie de asemenea surse de informare, fie ele si, fatalmente, incomplete. intr-un eseu introductiv, Ion Cristoiu scrie eroizand: „Vechiul adagio (sic!) poate fi pus motto la volumul «Panorama presei romanesti contemporane. Articole program de ziare si reviste (22 decembrie 1989 – decembrie 2005)» iscalit de profesorul Ion Hangiu“, care este „un batran lup de mare al expeditiilor in trecutul presei romanesti“, avand „o experienta de peste o jumatate de veac in explorarea si exploatarea (sic!) ziarelor si revistelor romanesti“. Prezumtios, Ion Cristoiu afirma: „Ageamiului i se va parea o excursie de agrement intocmirea unei lucrari precum «Presa literara romaneasca» sau «Dictionarul presei literare romanesti». Cunoscatorul va pricepe insa cata truda presupune nu doar cercetarea colectiilor de la Biblioteca Academiei, dar si descoperirea detectivistica, in alte biblioteci sau in colectii particulare, a unor publicatii rare, unele ratacite, intr-un singur exemplar, prin vagaunile tarii“.
il asigur pe Ion Cristoiu ca semnatarul acestei rubrici, nefiind chiar un ageamiu, si nici strain de vagaunile patriei, stie bine ce efort presupune o astfel de cercetare. in ultima instanta, important este insa rezultatul efortului. Totul e ca, in cele din urma, sa nu constati, parafrazandu-l pe Anton Holban, ca este o „truda“ care nu dovedeste nimic! Ceea ce nu e cazul lucrarilor privind istoria presei romanesti ale profesorului I. Hangiu. Tot Ion Cristoiu e cel care defineste cel mai bine „Panorama“, notand ca „ea este o repetitie utila si necesara pentru o posibila Istorie a presei postdecembriste“. Din acelasi text al reputatului jurnalist, am retinut cateva date si aprecieri ce sunt de interes. De pilda, dintr-o statistica ad-hoc, aflam ca in decursul primului an al epocii de tranzitie, adica intre 23 decembrie 1989 si 31 decembrie 1990, au aparut in Romania peste 130 de titluri de ziare si reviste, pe cand in urmatorii 14 ani (1 ianuarie 1991 – 31 decembrie 2005) numai 120. Interesante sunt si observatiile sale, ca unul profund implicat in, asa-zicand, facerea si prefacerea presei postdecembriste. Bunaoara, in opinia lui Ion Cristoiu, la care subscriu, – „ la nivelul fiecarei publicatii, obiectivitatea, dar mai ales echidistanta politica vor ramane un ideal ce n-a putut fi atins nici azi“. (Ma indoiesc ca in Romania va fi vreodata atins.) Frapeaza, apoi, la o privire de ansamblu, esecul presei de partid – „fapt unic in istoria gazetariei romanesti“ – constata Cristoiu, care merita un studiu aprofundat: „De regula, oficioasele de partid sunt crancen partizane. in primele luni ale anului 1990 crancen partizana, pana la isterie, e presa independenta. Semnale ale acestei pandemii intelectuale se vad si azi.“ Cert este ca „oficioasele de partid“ au sucombat. Cine mai stie astazi de „Dreptatea“, organ al PNTCD (nu cel al vechiului PNT, interbelic, condus de marele ziarist N. Carandino) sau de „Viitorul“, oficiosul unui PNL repede incropit dupa Revolutie, ori „Fapta“ si „Tara“, publicatii ale Partidului Muncitoresc si, respectiv, PDAR-ului, condus de Victor Surdu care proclamase, intr-o adunare electorala, la Vaslui, ca Dumnezeu este agrarian, adica membru al partidului sau?! Concluzia celui ce semneaza eseul introductiv nu poate fi, desigur, una ferma, ci, cel mult, una de etapa: „E greu de gasit o trasatura esentiala a presei noastre postdecembriste, asa cum ar contura-o «Panorama» intocmita de profesorul I. Hangiu. Daca e musai sa gasim una, aceasta nu poate fi decat: neasezarea. O trasatura ce poate fi valabila si pentru viitorul mai mult sau mai putin apropiat.“
Neasezarea este, cred, in acest context, un termen sugestiv, dar prea bland. Ma tem ca mai potrivit ar fi termenul de haos, impus inclusiv de numarul imens de publicatii ce au aparut si apar la noi. Avem, probabil, cele mai multe ziare si reviste din Europa si din lume, raportat la populatie sau la alti factori (cum avem si cele mai multe posturi de radio si televiziune). Este o trancaneala generala pe hartie, pe suport electronic si in eterul patriei de nu se mai aude nici in cer, nici pe pamant. Un diplomat strain imi spunea: „La dv, jumatate din tara face programe de radio, de televiziune, scoate ziare, iar cealalta jumatate asculta, citeste, vizioneaza, scrie mesaje pe forumuri si face comentarii la comentarii. Cine mai si munceste aici, cine mai si gandeste si creeaza ceva?“ in spatele sutelor, miilor de fituici, ca sa raman la presa scrisa, au stat si stau veleitari si orgolii paranoice, dar mai ales interese de grup, politice, economice si, mai mult ca sigur, chiar fapte penale grave, cum ar fi spalarea de bani si altele. Ceea ce este, insa, sau ar trebui sa fie, domeniul de actiune al institutiilor abilitate ale statului si nu al autorilor de panorame ale presei sau al comentatorilor acestora, ca sus-semnatul.
Noi nu putem decat sa constatam ca imaginea de ansamblu a presei postdecembriste, din punct de vedere profesional, intelectual si deontologic, este mai degraba intristatoare, „Panorama“ lui I. Hangiu, desi lacunara, dovedind-o o data in plus. Totodata ea ne prilejuieste o retrospectiva pe care n-am fi facut-o, daca nu ne-ar fi fost puse dinainte textele programatice ale celor 252 de publicatii cuprinse in volumul la care ma refer, multe dintre acestea parand sa contrazica ideile despre presa ale unor mari personalitati, reproduse in deschiderea „Panoramei“ si pe coperta a patra: I. L. Caragiale postula: „Cinstea si gramatica fac pe ziarist“; G. Baritiu atragea luarea aminte ca presa romaneasca are menirea „sa raspandeasca adevarul, binele, frumosul“. Mai aproape de timpul nostru, Raymond Aron l-a avut parca in vedere pe gazetarul roman postdecembrist cand a pronuntat aceasta fraza: „Ziaristul care nu stie mai mult decat cel care citeste mai bine sa taca“; in „Timpul“ din 25 octombrie 1881, cel mai mare gazetar roman de pana astazi si, vorba lui Maiorescu, pe cat se poate omeneste prevedea, si din viitor, Mihai Eminescu (cel despre a carui incomparabila si inegalabila opera ziaristica, un istoric liberal nonagenar bombanea pe sticla ca nu ar fi trebuit sa fie editata, fiindca este „reactionara“!) scria: „Civilizatia adevarata a unui popor consista nu in adoptare cu deridicata de legi, forme, institutii, etichete, haine streine. Ea consista in dezvoltarea naturala, organica a propriilor puteri, a propriilor facultati ale sale“. Or, tocmai „facultatile“ si „puterile“ proprii au fost si sunt ignorate, din oportunism, prostie sau interese meschine, de majoritatea cohortelor de „jurnalisti“, „analisti“, „editorialisti“, „seniori editori“ din „deceniul gol“ (1990 – 2000), cum l-a caracterizat Octavian Paler, si din toata perioada „postrevolutionara“. Citind articolele din „Panorama“ profesorului Hangiu, rememorand si istoria cotidianelor si tabloidelor aparute in aproape 17 ani, iti vine sa-ti bagi capul sub masa de rusine. Frazeologie goala, scuzationalism iresponsabil, coruptie, oportunism gretos, mercenarism, lichelism fara margini, minciuna, partizanat, siluirea criminala a limbii romane, fabricarea pe banda rulanta de mituri false, de „elite“ si vip-uri de carton, terfelirea valorilor autentice, incultura, coborarea in mocirla si derizoriu etc. Exceptiile nu fac decat sa releve, prin contrast, ca am ratat, ca jurnalisti, sansa de a ne asuma cu gravitate, cu onestitate si talent libertatea de expresie. Presa s-a complacut in a fi aidoma minunatei noastre clase politice si oamenilor de afaceri autohtoni, aidoma unei tari in care – il citez pe Dorin Tudoran – „se intampla mereu lucruri foarte interesante, pentru ca nu se intampla niciodata ce trebuie“. O performanta ce nu putea fi atinsa fara aportul neprecupetit al presei.