Cu prietenie si bune sentimente
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura literara » sertar
Autor: Niculae Gheran
De-ar fi sa ma iau dupa gura unora, ar fi bine s-o tin langa cu vorbaria de actualitate, ca si cum, de dimineata pana seara, nu ne-ar ajunge ce ascultam la radio-televizuina romana sau n-am mai avea in ce impacheta botinele cand le duceam la cizmar. Cum ziua de azi o repeta pe cea de ieri si, mai grav, te ameninta cu cea de maine, prefer sa-mi continui peregrinarile in vecinatatea unor disparuti, in realitate mai vii decat multe suflete moarte ce ne inconjoara. Sa adaug si obligatia ce mi-am luat-o fata de Muzeul Judetean din Bistrita-Nasaud de a investiga, in continuare, uriasa arhiva a lui Rebreanu.
Imi propun doar sa prezint doua epistole ale unei frumoase si talentate actrite – e vorba de Elvira Godeanu –, nu pentru a intari direct cele spuse, ci pentru a sublinia persistenta unor naravuri teatrale – de-ar fi localizate doar in lumea Thaliei…
8 Avand ca avere frumusetea (si nu numai), fata unei modeste croitorese din Targu-Jiu pornise, precum Eugène de Rastignac, sa cucereasca lumea si calcase cu dreptul.
Nu stiu de ce – sau n-am curajul sa mi-o marturisesc pana la capat – mi-ar fi placut sa-l vad si pacatuind cu cele care i s-au oferit „pe tava” –, de-ar fi doar ele, daca nu si cele la usa carora s-ar fi cuvenit sa bata. Macar in anii cand a condus miscarea teatrala, existand dovezi clare ca, intre 1928 si 1930, 1941-1944, era vanat de cateva candidate de suflet, prea afirmate in epoca prin inaltimea lor artistica si infatisare ca sa zabovim asupra rasfatului trupesc. in primul directorat de la Teatrul National, romancierul avea 43-44 de ani, iar in al doilea 55-59, ambele varste fiind suficient de periculoase pentru a avea ce spune la spovedania de Pasti si Craciun, cand – se stie –, in schimbul unor matanii, Dumnezeu iarta. Timp ar fi avut berechet, daca tinem seama ca se obisnuise ca sotia si fata sa-si petreaca vacantele pe litoral, in Italia sau Franta, cand – e de domeniul evidentei – scrisul se dovedea a-i fi cea mai fidela amanta. Ghinionul lui facea ca artistele din jur, pentru altii citadele, sa nu fi fost doar frumoase, ci si destepte, confruntare verticala riscanta, cata vreme, de cand lumea, cele mai odihnitoare femei sunt semenele prostute, ce-si gasesc singure locul orizontal. si-apoi, un mare artist, pe deasupra si ardelean, nu risca sa se pravaleasca de pe soclu din te miri ce jena, de care erau scutiti amicii sai Camil Petrescu ori Sorbul. Cine e tentat sa judece altfel – cel putin in cazul eroului nostru –, sa se intrebe ce-l facea sa se joace cu focul, acceptand, totusi, un dialog promitator cu o admiratoare veleitara din Tandarei (v. foiletonul „in cautarea timpului pierdut”, din volumul „Sertar”, 2004, p. 132-143).
Nu intentionez sa reiau aceasta tema, desi consideratii colaterale s-ar mai putea face. imi propun doar sa prezint doua epistole ale unei frumoase si talentate actrite – e vorba de Elvira Godeanu –, nu pentru a intari direct cele spuse, ci pentru a sublinia persistenta unor naravuri teatrale – de-ar fi localizate doar in lumea Thaliei… –, intre care s-ar putea aminti rostul preafericitei interventii la urcatul pe scena, ca si al coatelor in supravietuire. N-are rost sa insistam asupra faptului ca numele amintitei artiste ramane cu majuscule in istoria miscarii teatrale romanesti, ceea ce nu inseamna ca unele detalii pitoresti i-ar umbri biografia.
Pe Elvira, autorul lui „Ion” o cunoaste in vara anului 1929, in timp ce trupa „Nationalului” se afla in vacanta. Mai corect spus, ii este prezentata la restaurantul „Chateau Briand”, unde se sarbatorea „lansarea la apa” a Teatrului Mic. Notatia din „Jurnalul” romancierului este lapidara, dar concludenta: „Acolo mi se aduce d-ra Godeanu, o mica actrita frumoasa, pentru angajare, recomandata de Virgil Cherciu”. Autorul acestor randuri – datate 2 august 1929 – mai asternuse si altele, dar, ulterior, cenzura familiei a intervenit aspru, mazgaliturile, abuzive – se afla si in corespondenta transmisa posteritatii – purtand „amprenta” d-nei Fanny.
„Amor la prima vedere” – cum se mai spune si in sensul larg al expresiei, daca coroboram cateva date. Din acelasi „Jurnal” aflam ca, a doua zi, printre „primirile” de la National se numara si d-ra Godeanu (pe atunci in varsta de 25 de ani). Atat, fara nicio precizare in privinta vreunui dor, mut sau sonor. Angajarea avea sa se petreaca, deoarece, altfel, nu vedeam rostul urmatoarei epistole:
Vichy, 16 august 1929
Stimate Domnule director,
Trec prin emotii mari la Vichy, asteptind in fiecare zi vreo telegrama din partea directiei, cu ordin de a ma intoarce la Bucuresti. Am inceput o cura serioasa care trebuie sa fie de cel putin 20 de zile. Doctorul mi-a gasit ficatul cam mare, asa ca am cazut la timp la Vichy.
Toaletele nu vor fi gata decat la 5 sept
Afectuoase salutari
Elvira Godeanu
B.A.R., Coresp., nr. 143093
Nu conteaza cine este „deputatul de Caras” – alaturi de care tanara si frumoasa artista incepuse o cura serioasa pentru a-si mai trata ficatul marit –, nici viitoarea lui recunostinta. De retinut e ca nici nu se prezentase la serviciu si solicita prelungirea… concediului.
in alte imprejurari, acelasi director nu va catadicsi sa implineasca nici rugamintea ministrului de interne, D.R. Ioanitescu, prin care indraznea sa-i ceara, la 13 decembrie al aceluiasi an, sa acorde „toata bunavointa si sprijinul posibil d-nei Jalina, absolventa a Conservatorului de Arta Dramatica din Bucuresti, ce voieste sa fie angajata ca stagiara la Teatrul National” (vezi la B.A.R., „Corespondenta“, nr. 143369). in treacat fie spus, mai sa ti se franga inima cand vezi cat de grijulii se dovedeau candva ministrii si parlamentarii nostri pentru promovarea tinerelor actrite, suportand uneori si costul deplasarii lor peste hotare pentru intretinerea sanatatii… (Oare astazi farmecele Thaliei sa fi fost alungate doar de fascinatia lui Dionysos?)
Avand ca avere frumusetea (si nu numai), fata unei modeste croitorese din Targu-Jiu pornise, precum Eugène de Rastignac, sa cucereasca lumea si calcase cu dreptul. in loc de scoala, talentul o ajutase la inceput sa se lipseasca de trupele ambulante ale unor buni actori intreprinzatori (se vorbeste de Ion Iancovescu), ca femeie dramuindu-si scump avutia, de inaccesibilitate fiind scutit – se zice – doar George Vraca.
A doua scrisoare din cele la care ma refeream dateaza din timpul celui de-al doilea directorat al romancierului nostru la National. O reproducem ca atare:
16 Septembrie 1941
Domnule Director General,
Aleg aceasta cale, singura ce-mi ramane, pentru a comunica cu Directorul meu, cu sufletul marelui meu prieten, si a-i spune mahnirea cu care nu credeam ca voi incepe acest an de munca – atunci cand a venit la teatru omul care m-a angajat.
Fiecare biruinta a mea in acesti 12 ani a fost insotita de un gand de recunostinta pentru Dumneata, Domnule Director, pentru ca nu sunt din acei care dau cu piatra in prieteni si dusmani, dupa cum le dicteaza interesele imediate.
Nu ma simt vinovata cu nimic nici fata de Dumneavoastra, nici fata de institutie, cu toate ca mi se aplica cea mai severa din pedepse – inlaturarea mea de pe scena dintr-un rol pe care-l jucam in continuare in aceasta stagiune. As fi putut fi dublata, asa cum ati spus ca doriti sa faceti, de oricine credeati necesar dar nu, fara motiv, inlaturata. stiu ca in teatrul national, din pacate, se cheltuieste multa energie cu intrigi si clevetiri, dar aportul meu artistic in atatea stagiuni si bunele sentimente si stima ce am avut-o intotdeauna pentru omul si artistul Rebreanu ma faceau sa ma socotesc la adapost de efectul lor in sufletul Dumitale.
inca o data, o ultima data, Domnule Director, fac apel la sufletul Dumitale, rugandu-te sa revii asupra masurii care ma loveste atat de dureros si care nu poate fi aceea a unui artist fata de un altul si nici a Directorului de acum fata de angajata pe care a fost cel dintai sa o socoteasca la locul ei, pe scena Teatrului National.
Cu aceeasi prietenie si bune sentimente
Elvira Godeanu
B.A.R., Coresp., nr. 143093
Sa recunoastem ca tonul si siguranta cuvintelor sunt cu totul diferite de poceala primelor slove. Mai tanara cu vreo 21 de anisori decat Rebreanu – artista avea atunci 37 de ani –, autoarea epistolei ma pune usor pe ganduri in alternarea unor verbe, conjugate cand la singular, cand la plural, ca si a inlocuirii pronumelui dumneavoastra cu dumneata. (Cu sau fara semnificatie, Dumnezeu stie!)
Consultand repertoriul Nationalului din stagiunea 1941-1942, o gasesc pe Elvira Godeanu distribuita in „Castilliana” de Lope de Vega (in rolul Donei Ana); in „Marsul nuptial” de H. Bataille (Suzana Lechatelier), „Aimée” de Heinz Coubier (ca protagonista a piesei), „O scrisoare pierduta” (Zoe Trahanache), „intr-o vara la mosie” de Aurelia si Lucia serbanescu (Graziella).
in principiu, schimbarea unui rol nu era un capat de mosie, cand doar in ziua Sfintei Marii isi serbau onomastica ditamai colege precum Marieta Anca, Marieta Deculescu, Marieta Sadova, Marioara Voiculescu, Maria Voluntaru, Marioara Zimniceanu s.a., ceea ce ma scuteste de alcatuirea vreunui clasament.
Vreun motiv va fi fost, dar de asta prefer sa se pronunte Ionut Niculescu, directorul Muzeului Teatrului National – intre altele, are in inventar multe condici de scena –, istoric teatral la usa caruia mai bat, uneori, in contul unei mai vechi prietenii.