Teorema papagalului

articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16
» cultura cultura literara »
Autor: Denis Guedj

Capitolul 4
Biblioteca din padure
Un cutremur zdruncina geamurile, care vibrara ca într-o dimineata de 14 iulie, când Patrula Frantei face capetele parizienilor sa explodeze. Se auzi o bataie în usa camerei-garaj. Domnul Ruche deschise: un tip scund îl apostrofa, aratând hârtia pe care o tinea în mâna:
- E trecut numele strazii, dar nu si numarul. Sunteti domnul Riche?
- Ruche, rectifica el.
Domnul Ruche descoperi o semi-remorca gigantica parcata în fata librariei. Întelese într-o strafulgerare. Un salahor deschise usile din spate. Cuferele umpleau remorca. Asadar, era adevarat! Pâna în acel moment, domnul Ruche refuzase sa creada. Dar iata, biblioteca lui Grosrouvre statea acolo, în fata lui!
- Alo, ma auziti? striga omul în urechea domnului Ruche. Ziceam ca era sa nu le primiti. Cargoul care le transporta era sa se scufunde în mijlocul Atlanticului. L-a salvat o nava de razboi cubaneza. L-a remorcat în plina furtuna. Cargoul era prea încarcat. Un marinar mi-a povestit ca vasul acela salutar a aparut tocmai în momentul în care capitanul dadea ordinul ca încarcatura sa fie aruncata în mare. Puteti spune, deci, ca-i un miracol ca v-au parvenit.
Se înfipse în fata domnului Ruche.
- Eu nu cred în miracole. Când ceva nu se întâmpla înseamna ca nu trebuia sa se întâmple.
În tot acest timp, lazile se stivuiau în atelier.
- Cartile, hm, nu exista ceva mai greu, bombani un salahor, trecând prin fata domnului Ruche. În plus, oamenii mai si umplu cutiile cu vârf si îndesat, se vede ca nu le cara ei!
Se aseza si-si sterse fruntea de sudoare. Indicând o inscriptie pe capac, spuse:
- Vin din Brazilia. De obicei, de acolo vin trunchiuri de copac. În port, am vazut unele enorme, ditamai aratarile, va spun. Stejarii nostri, daca îi pui alaturi, par niste chibrituri!
- Sper ca nu au luat apa? întreba brusc domnul Ruche.
- Doar nu suntem înauntru. Noi ne multumim sa le transportam.
Unul din prietenii domnului Ruche, un repatriat din Algeria, în 1962, în portul Marsilia, asa patise: un cufar îi cazuse în apa, în timpul transbordarii. Cufarul fusese pescuit, fara însa sa i se spuna acestuia nimic, iar când l-a deschis, totul era putred înauntru, hainele, cartile, cutiile... Domnul Ruche începu sa inspecteze scrupulos fiecare lada. Cu o usurinta impresionanta, se întorcea în loc cu scaunul, trecând mâna peste scânduri. Nicio urma de umiditate, lemnul era sanatos.
Muncitorii parasira atelierul. Domnul Ruche auzi sunetul motorului rasunând pe strada Ravignan. Dupa care totul fu cuprins din nou de tacere.
Rafturile noi, comandate tâmplarului de pe strada Trois-Frères, umpleau peretii. Luminatorul din plafon lasa sa intre un val de lumina rece. Ca orice atelier de artist si acesta era orientat spre nord. În curând, rafturile aveau sa se umple de carti. O sa le fie bine aici, gândi domnul Ruche. Nici soare, nici umezeala.
Perrette strecura levierul sub capac. Acesta ceda, cu un zgomot ca de nuca ce se crapa. Domnul Ruche de-abia avu timp sa vada cum se ridica capacul.
Cartile!
Umplând cufarul la maxim, erau asezate claie peste gramada.
- Nemernicul! exclama domnul Ruche. Cele de dedesubt trebuie ca sunt facute praf!
Perrette scoase o carte, o inspecta îndelung, ridica privirea înspre domnul Ruche, nevenindu-i a crede ochilor. Tinea în mâna o bijuterie, o lucrare din secolul XVI, în perfecta stare. Emotionata, o întinse catre domnul Ruche. Acesta refuza sa o ia si ea o puse pe raftul cel mai apropiat. Prima carte!
Domnul Ruche urmarea cu foarte mare atentie gesturile Perrettei. Ea deschise si alte cufere, cu acelasi sunet de nuca ce se sparge.
Suieratul scaunului cu rotile întrerupse tacerea; domnul Ruche se îndrepta spre rafturi. Încet, foarte încet, cu mare atentie, trecu în revista operele deja puse acolo de Perrette. Nu atinse niciuna, se multumea sa le mângâie doar cu privirea, citind, când se putea, numele înscris pe cotor. Nu era decât o infima parte din biblioteca lui Grosrouvre! Restul era înca în cufere.
- Trebuie sa fi fost extrem de bogat ca sa poata sa si le cumpere! lasa sa-i scape domnul Ruche.
- Sa fi fost? întreba Perrette, surprinsa. Nu mai este? Credeti ca e falit... sau chiar ca a murit?
- Nici vorba! Ce tot spui acolo? Vom primi în curând vesti de la el, o contrazise suparat domnul Ruche.
În fata aerului dubitativ al Perrettei, el insista:
- Sunt sigur ca asta nu e totul, vom mai primi carti, ai sa vezi...
Ea îl întrerupse brusc:
- Sa nu ziceti cumva „în scurt timp“...
El o privi, tulburat. Ea relua:
- Sa nu spuneti „va fi fara-ncetare „în scurt timp“„, nu si dumneavoastra, va rog. La început era nostim si acum toata lumea spune astfel, fara sa observe ca este un pleonasm ridicol. „Revin fara-ncetare în scurt timp“, toata lumea spune asta - clientii, furnizorii o repeta întruna. Este o adevarata epidemie.
- Nu va stiam atât de iritabila în ceea ce priveste stilul. Dar va informez ca nu aveam intentia de a spune asta.
Ce musca o fi întepat-o pe Perrette? Pur si simplu nu avea chef sa se întoarca la librarie si deja se facuse ora deschiderii magazinului. Ar fi vrut sa ramâna în atelier, cu cartile acelea, alaturi de domnul Ruche. El o întelese si se hotarî sa o însoteasca. Era o situatie exceptionala. Dupa accident, domnul Ruche nu mai pusese piciorul în librarie.
O tânara eleganta cu chipul pistruiat intra în magazin, se grabi spre masa unde erau prezentate noutatile, lua un exemplar din Sa punem pielea la argasit!, bestsellerul doctorului Larrey despre maladiile cutanee, plati si apoi iesi cu un aer demn.
Perrette reveni înspre domnul Ruche:
- Nu am sesizat nicio eticheta care sa indice continutul cuferelor.
- Nici nu exista vreuna, confirma domnul Ruche.
- Asta ne-ar fi usurat munca.
- În scrisoarea sa, Grosrouvre m-a avertizat ca nu a avut timp sa puna cartile în ordine, cufar dupa cufar.
Se opri:
- Ati spus „ne-ar fi usurat“, noua?
Ea rosi toata:
- Daca sunteti de acord, va voi ajuta sa le clasati.
- Daca sunt de acord? Doamne, da' bine ca nu. Nu îndrazneam sa ti-o cer. Cu toata treaba pe care ti-o dau la magazin... Ar fi un pic cam ca atunci când ai început si când lucram împreuna.
- Le veti pastra deci?
- Ce?
- Pai, cartile.
- Oricum, le tin în custodie. Pâna când Grosrouvre îmi da un semn si îmi spune ce sa fac cu ele.
- Oricum, e cam ciudat prietenul asta al dumneavoastra. Nu credeti? Ce l-ar fi putut grabi într-atât, încât sa nu fi avut timp sa puna cartile în ordine în lazi?
- Nu încetez sa ma întreb si eu. Si nu e singura întrebare. De ce, deodata, îmi trimite mie biblioteca lui? Si fara sa îmi ceara parerea. Daca eram mort de ani buni si scrisoarea i s-ar fi întors cu „nu mai locuieste la aceasta adresa“? De altfel, acest lucru era cât pe ce sa se si întâmple, a scris 1001 de pagini în loc de O mie si una de pagini.
Un zâmbet poznas îi întineri chipul:
- Ce-ar fi daca i-as trimite înapoi toate cuferele?
Domnul Ruche îsi savura razbunarea, imaginându-si cum Grosrouvre, pe proprietatea sa din mijlocul padurii, primeste toata încarcatura înapoi, cu mesajul „Returnat expeditorului“.
- Aveti adresa lui? îl întreba Perrette nevinovat.
Domnul Ruche ramase interzis. Sigur ca n-o avea! Dupa cum nu avea nici numarul lui de telefon. Niciodata nu se gândise sa le caute. Ca si cum, în spiritul lui Grosrouvre, comunicarea nu putea fi decât într-un singur sens. În concluzie, nu dispunea de niciun mijloc de a intra în legatura cu el. Perrette se duse la agenda telefonica. 19 33 12, informatii internationale, apoi 21, prefixul Braziliei. Operatoarea fu categorica: nu exista niciun Elgar Grousrouvre la Manaus!
Domnul Ruche îsi aminti atunci ca, în scrisoare, Grosrouvre afirmase ca locuia în împrejurimile orasului Manaus. Fara alte precizari.
- În acele locuri, cu distantele de acolo, asta ar putea însemna sute de kilometri, îi spuse Perrette fara sa închida. Poftim? îi raspunse centralistei. Aveti nevoie de un nume de oras sau de sat, fara asta nu puteti face nimic?
Închise. Domnul Ruche ridica din umeri, dezamagit. Era prins în capcana. Dar nu avea de ce sa se mire, caci înca din vremea Sorbonei era astfel; Grosrouvre lua o hotarâre fara sa se consulte cu nimeni, apoi facea tot posibilul sa te atraga în jocul sau. Si culmea, în general, metoda functiona, ceilalti faceau exact ce voia el.
- Sunteti sigur ca este vorba chiar de el, de prietenul dumneavoastra? insista Perrette.
- De ce m-as îndoi?
Si, cu un aer inspirat:
- Pentru simplul motiv ca mie, sau întregii lumi, asa ni se pare, nu înseamna si ca, neaparat, lucrurile stau astfel. Dar, e drept, am putea foarte bine sa ne întrebam daca are vreun rost sa ne îndoim.
Perrette îl privi, surprinsa. El continua:
- Wittgenstein, Perrette! Ce rost are sa te îndoiesti, nu?
O doamna pe la vreo cincizeci de ani împinse usa si ceru „un fel de dictionar de pescuit sau ceva de genul acesta“. Pentru ca sa i-l ofere în dar sotului, care tocmai se pensionase, adauga ea. Domnul Ruche pleca de lânga Perrette, în timp ce aceasta era ocupata cu vânzarea. Mai bine i-ar lua o undita echipata cu tot ce trebuie si niste momeli proaspete, decât un dictionar, se gândi el în drum spre atelier.
Baga mâna în cufarul cel mai apropiat. Vederea i se încetosa. Într-o clipa, întrevazu cuferele pe fundul oceanului, la sute de metri adâncime. Domnul Ruche fu cuprins de ameteli. I se mai întâmpla uneori. S-ar fi repetat povestea primului metru etalon, trimis în 1794 de Conventia Nationala catre Congresul american, care se scufundase într-un naufragiu în Marea Caraibelor: cea mai frumoasa biblioteca de opere matematice din lume ar fi putut dormi pe fundul oceanului. Viziunea era de o precizie insuportabila.
În toata aceasta viziune cumplita, ceva îl linistea totusi: lazile erau intacte! Niciuna nu fusese sparta. Cartile erau la adapost de apa, de sare, de pesti, de moluste si alge. Urmau sa fie gasite poate peste 2000 de ani, precum banutii de aur pe fundul amforelor grecesti, în apele caldute din apropiere de Marsilia. „O, nu!“ Scoase un strigat sau asa i se paru. Una din lazi se deschidea! Putin câte putin o cuprindea apa! Aparu mai întâi coltul unei carti, apoi coperta, o frumoasa coperta grena, de marochin poros, apoi toata cartea, care aluneca din cufar si se înalta.
Cu un efort nemaipomenit, domnul Ruche întinse mâna si reusi sa prinda cartea ce se înalta catre suprafata apei, atrasa de vârtejuri sclipitoare. Dar, din celelalte cufere deschise, alte carti îsi luau zborul. Domnul Ruche se scufunda.
Salvarea îi veni de la opera, reala de asta data, pe care o tinea înca în mâna si de care se agata ca de un colac, în atelierul de pe strada Ravignan. Domnul Ruche se smulse din acest naufragiu de cosmar. Viziunea i se sterse din minte, dar spaima retrospectiva persista, înainte de a fi spulberata de atingerea linistitoare a copertei de marochin, pe care o mângâia fericit.
Privirea sa convalescenta fixa rafturile din atelier. Fantasticele carti erau acolo. În cuferele întredeschise, se aflau toate celelalte, care ÎL ASTEPTAU. Grosrouvre i le încredintase; si-atunci domnul Ruche jura ca nimic rau nu avea sa li se întâmple.
Când Jonathan-si-Léa intrara în atelier, îl gasira pe domnul Ruche într-o stare frenetica. Ochii sai, de obicei transparenti, aveau o stralucire surprinzatoare pentru un om de vârsta sa; mâinile-i slabe se miscau lent, strângând cercul rotilor scaunului cu rotile.
Jonathan-si-Léa se nascusera printre carti, traisera printre ele. Le erau la fel de familiare precum caroseriile de masini copiilor care pun stapânire pe carcasele vechi de la marginea oraselor. Dar, de aceasta data, era altceva. Imaginea domnului Ruche transfigurat de aceasta biblioteca venita de la capatul lumii îi fascina. O numira atunci, pe data, Biblioteca din padure. BDP.
Pe domnul Ruche îl cuprinse o pofta de copil care desface toate pachetele cu jucarii deodata. Avea o dorinta nebuna de a scoate toate cartile, de a le pune imediat pe rafturi, pentru a putea masura, apoi, dintr-o privire, întreaga biblioteca. Era nebunie curata. Daca ar fi actionat astfel, cum ar fi putut sa se foloseasca mai târziu de o biblioteca în care operele ar fi puse la nimereala? Era de-a dreptul hartuit! Cuvântul era prost ales.
Întelepciunea iesi învingatoare.
Domnul Ruche îsi înfrâna dorinta. Înainte de a putea contempla totalitatea cartilor, trebuia sa puna la punct un principiu de ordonare a Bibliotecii din padure.
Atunci când domnul Ruche deschisese O mie si una de pagini, avusese nevoie de o metoda de clasare pentru a ordona volumele ce erau scoase spre vânzare: Romane, Eseuri, Politiste, Science-fiction, Turism, Practice etc. Avea chiar si un mic raion de Poezie si, de asemenea, unul cu Carti straine, care propunea romane usurele, pentru turistii ce se opreau putin, în drum spre Sacré-Coeur. Îsi aminti ca, de-a lungul timpului, fu nevoit sa modifice de nenumarate ori aceasta ordonare.
Grosrouvre nu-l ajuta deloc în cautarea metodei. „Daca as putea macar sa dau de el, îsi spuse, l-as întreba cum îsi organizase el biblioteca. I-as cere sa-mi trimita neîntârziat fisierul si nomenclatura sa. Cum sa stabilesti un principiu de clasificare eficient, când nu esti familiarizat cu obiectele ce trebuie aranjate? Cum sa ordonezi lucrari de matematica, când nu stii nimic despre matematica?
Ma forteaza acum, la 80 de ani, sa fac ceea ce am refuzat când aveam 20! Grosrouvre a tras toate itele ca sa ma afund în matematica LUI! Nemernicul.“ Patura îi aluneca de pe scaun, domnul Ruche se apleca, profitând de ocazie pentru a-si lustrui pantofii cu dosul mânecii, dupa care si-o aseza înapoi pe picioarele lipsite de viata.
În cele din urma, când se mai linisti putin, domnul Ruche respinse ipoteza unei capcane întinse de Gros-rouvre. În ciuda pasajelor caustice din scrisoare, tonul era grav. Se subîntelegea, în palimpsest, o urgenta reala. Domnul Ruche începea sa se convinga ca ceva îl fortase pe Grosrouvre sa-i trimita în graba biblioteca sa. Dar ce anume?
„Îti va reveni, dragul meu piR, sarcina de a le reclasa si de a le ordona dupa principiile care-ti vor conveni cel mai bine. Dar aceasta nu mai este deja problema mea.“
„Da, sigur, de vreme ce a devenit problema mea! bodogani domnul Ruche. Este exact ce si-a dorit!“
Domnul Ruche opta pentru ordinea cronologica dublata de cea tematica: locul unei lucrari depinzând întâi de data aparitiei editiei originale, apoi de tema tratata.
A determina marile perioade ale istoriei matematicii. Acestea vor constitui sectiunile. A stabili, apoi, lista disciplinelor tratate: acestea vor reprezenta sub-sectiunile. Dat fiind ca disciplinele evolueaza în timp, sub-sectiunile nu vor fi neaparat aceleasi de-a lungul epocilor. Unele se vor epuiza si vor disparea, fiind absorbite de unele mai noi, altele se vor transforma prin subdivizare, în sfârsit, vor aparea altele, complet inedite.
Stabilirea acestei clasificari însemna recompunerea arhitecturii complete a matematicii! Pentru a realiza aceasta, domnul Ruche trebuia sa fie si geograf si istoric. Trebuia sa constituie harta universului matematic. Nu o harta statica, ci una istorica, evolutiva.
„Grosrouvre merge sa se stabileasca în mijlocul Amazoniei, iar eu, în fundul atelierului meu, trebuie sa fac pe exploratorul!“, mârâi domnul Ruche.
Hotarî, totusi, sa accepte provocarea.
Dupa o ancheta sumara, opta pentru trei mari perioade. Mai târziu, le va nuanta.
„Sectiunea 1: Matematica în Antichitatea greaca. Antichitate putin extinsa, sa zicem între -700 si 700.“
„Sectiunea 2: Matematica în lumea araba. Din 800 pâna în 1400.“
„Sectiunea 3: Matematica în Occident. Dupa 1400.“
Si sub-sectiunile? A stabili lista diferitelor domenii abordate însemna, de fapt, a-ti pune întrebarea: despre ce anume trateaza matematica? Floare la ureche!
Deci, ia sa vedem, despre ce anume trateaza matematica?
Figuri si numere. Spatiu si cantitate. Acesta fu primul sau raspuns: geometrie, aritmetica. Putin cam rudimena îsi aduca aminte de: algebra, trigonometrie, probabilitati, statistica, mecanica. Geometria, asadar, se ocupa tar, recunoscu el. Înainte de a face apel la dictionare si enciclopedii, încerca sa-si aminteasca numele diverselor cursuri urmate în facultate. Exceptând cele doua deja mentionate, domnul Ruche reusi, saizeci de ani mai târziu, sde figuri, aritmetica, de numere, trigonometria, de unghiuri, mecanica, de miscare si de echilibrul figurilor.
În atelier, în mijlocul cuferelor deschise, Max debarca cu un întreg arsenal, hârtie Canson, radiera mare cât o gutuie, rigla plata, creioane colorate - detesta cariocile. Lipind cu scotch mai multe foi între ele, confectiona un panou, pe care îl agata de perete.
Cu caietul de notite deschis pe genunchi, domnul Ruche prezenta auditoriului, spre avizare, principiul sau de aranjare a BDP. Optând pentru o decizie democratica, îi convocase pe Perrette si pe gemeni, care venira, si pe Albert, care refuzase. Geometria fu acceptata în unanimitate. Max desena un dreptunghi pe hârtie, în care scrise Geometrie.
Nu fu la fel de simplu cu Aritmetica. Unii voiau s-o identifice cu Algebra. Pentru a justifica prezenta a doua sub-sectiuni, domnul Ruche expuse ceea ce era specific fiecareia:
- Aritmetica vine de la arithmos, numar în limba greaca.
„Nu rateaza nicio ocazie de a face parada de greaca sau de latina lui“, îsi zise Léa, întrebând ipocrit:
- Si Algebra, de la ce vine?
Domnul Ruche nu avea nici cea mai vaga idee. Relua citind notele:
- Aritmetica este stiinta numerelor întregi naturale: 1, 2, 3... Algebra este stiinta ecuatiilor. Nu-i acelasi lucru. În aritmetica, se studiaza forma numerelor întregi, proprietatile lor, daca sunt numere pare sau impare, divizibile sau nu. În algebra, se încearca rezolvarea de ecuatii, fara a se tine cont de natura a ceea ce se cauta. Conteaza doar, cum sa spun, forma constrângerilor care se impun obiectelor cautate.
Aerul prea putin convins al auditoriului îl facu sa adauge:
- „Suma a doua numere pare este un numar par“ este o propozitie aritmetica, în timp ce „Ecuatia ax2 plus bx etc. are doua radacini etc.“ este o propozitie algebrica.
Crezu ca remarca o urma de întelegere pe chipurile lor.
Argument decisiv în favoarea distinctiei dintre cele doua, domnul Ruche dezvalui ca Aritmetica aparuse în Grecia, în secolul al VI-lea î. e.n, în timp ce Algebra a aparut mult mai târziu.
Max desena doua dreptunghiuri.
Domnul Ruche trecu la Trigonometrie.
- Precum îi zice si numele, trigono-metria este masura triunghiurilor. Triunghiuri privite din perspectiva unghiurilor lor, nu a laturilor. Uneori, se spune ca trigonometria este stiinta umbrelor. Observati la ce fac referire?
Jonathan spuse un „Yeah, Theales“, cu accentul american al turistilor de la Luvru.
- Este, relua domnul Ruche, stiinta înclinarii obiectelor, a orientarii si a directiei. Gratie sinusului si cosinusului, putem afla un unghi fara sa-l masuram direct. Sinusul si cosinusul unui unghi sunt niste numere.
Doua tabere se formara, cea a autonomiei si cea a cuplarii. Iar în cea a cuplarii, erau doua optiuni; Jonathan opta pentru cuplarea cu Geometria, „dat fiind ca se considera sinusul unui unghi, iar unghiurile sunt parte din geometrie, atunci trigonometria face parte din geometrie“. Léa opta, desigur, pentru pozitia contrara, solicitând cuplarea cu Aritmetica, „dat fiind ca sinusul unui unghi este un numar, iar numerele sunt parte din aritmetica.“ Domnul Ruche prelua firul, spunând:
- Exact! Trigonometria fiind un mariaj între cele doua, noului cuplu îi trebuie o camera noua, ca pentru orice tineri însuratei.
Fara sa mai astepte, Max desena un alt dreptunghi.
Domnul Ruche trecu, apoi, la Probabilitati. În timp ce toate celelalte discipline sunt la singular, remarca Perrette, doar probabilitatile sunt la plural.
- Ei si ce daca, întreba Jonathan.
- Atunci nimic, raspunse Perrette.
- Probabilitatea ca Max sa dea peste un papagal gata-gata sa fie cotonogit într-un hangar la talcioc este aproape nula, nu? întreba Léa. Ceea ce ne aduce noua astazi imensa bucurie de a-l avea printre noi.
Nofutur milita pentru dreptunghiul Probabilitatilor. Ceea ce fu de ajuns, pentru ca Max sa deseneze repede unul.
Abordând sub-sectiunea urmatoare, domnului Ruche i se paru utila precizarea cum ca Mecanica, în viziunea matematicienilor, este o stiinta teoretica, si nu manuala.
- Mecanica se preocupa de cauzele miscarilor. Ce anume determina o miscare? (Întrebarea era doar de forma.) Fortele, desigur, raspunse domnul Ruche fara sa astepte. Forte pe care mecanicianul matematician va încerca sa le exprime prin formule, cu ajutorul diferitelor functii.
Niciun cuvânt. Domnul Ruche regreta absenta lui Albert.
Max desena un dreptunghi.
Perrette întreba, în sfârsit, pentru ce Statistica nu figura pe lista. Domnul Ruche declara ca o considera putin cam prea empirica pentru a fi admisa ca sub-diviziune a matematicii. Respinsa!
- Stiti ce ati uitat? exclama Perrette. LO-GI-CA!
- Nu aveam cum s-o uit, raspunse domnul Ruche, cu un aer de siguranta. Logica face parte din filosofie. Aristotel, care a fondat-o, era, din câte stiu eu, filosof, nu matematician.
- Pai, daca nici în matematica nu exista logica, ma întreb atunci unde exista?
- Cum asa, Perrette, în gândire, draga mea!
- Si, în mod particular, în orice rationament. Or, fara rationament, nu exista matematica.
- Iar asta este logica, bravo mami, striga Max, batând din palme si desenând un nou dreptunghi.
Facut K.O., domnule Ruche!
- Da' matematicile moderne? întreba Max.
Urma o discutie furtunoasa, în care Perrette sustinea ca „modern“ nu era un substantiv ce descria o disciplina, ci un adjectiv temporal.
- Adjectiv sau nu, bolborosi Jonathan, o „pereche ordonata“ nu este o figura, nici un numar, nici un cosinus, nici o probabilitate, nici un rationament, deci...
Era o afirmatie fara drept de apel. Perrette accepta, cu conditia sa fie scris într-un singur cuvânt, precum un substantiv.
Max desena un dreptunghi, în care scrise Matmoderna.
Admirara panoul:
Se facu calculul. Trei sectiuni si opt sub-sectiuni. Douazeci si patru de casute pentru a ordona Biblioteca din padure.
Porumbei rotati, cocosi pitici, rate argintii, turturele si porumbite, minusculi canari din Mozambic, cordon-
Geometrie
Aritmetica
Algebra
Trigonometrie
Probabilita?i
Mecanica
Logica
Matmoderna bleu, ventre-orange, queue-de-vinaigre. Canari de toate felurile, cântatori si fluieratori; o porumbita de stralucirea diamantului, cu cioc corail si pometi oranje; o pupaza regala alba ca laptele si cu trei pene galben deschis pe crestetul capului si o nuanta discreta de culoarea oului pe interiorul cozii; un tourago musofag cu corp violet, cioc oranje si capul acoperit cu zone mici purpurii spre spate si galbene în fata. Iepuri de Angora si iepuri-berbec, hamsteri, tatera indica. Doi caluti de mare uscati, prinsi între doua placi de plastic, o iguana, un cameleon si un boa de trei ani în cusca lui de sticla, în fata careia Max era fascinat, pândind orice miscare a animalului. Dar, ei, trezirea, doar nu venise aici pentru a admira toate aceste animale. Il parasi cu tristete pe boa.
Înainte de a pleca, fusese precaut si însfacase o basca mare care sa-i ascunda claia de par roscovan. Nu poti sa stii niciodata. Din Montmartre ajunsese pâna pe Marile Bulevarde.
Exact înainte de a ajunge la Sena, Max se trezi pe o strada minuscula. Pe placuta era scris „Strada Jean-Lantier, dupa numele unui locuitor din secolul al XIII-lea, zis Jean Lointier“.
Sapte sute de ani, un contract de închiriere! E mult chiar si pentru un papagal. Max tocmai aflase ca unele specii ating cu usurinta suta de ani. Oare ce vârsta avea Nofutur? Pentru a putea raspunde la aceasta întrebare se dusese el în oras.
De-a lungul Senei, între Luvru si piata Châtelet, se întinde cheiul Mégisserie, zona a vânzatorilor de animale si a buchinistilor. Pe partea dinspre râu, cartile, separate de animale prin fluxul continuu de automobile venind dinspre malul drept.
Gaseai acolo toate zburatoarele din lume. Exceptând, bineînteles, speciile protejate, a caror lista a fost stabilita prin Conventia de la Washighton. Specii interzise la vânzare. Desi, daca erai dispus sa platesti un pret bun...
Max intra într-unul dintre cele mai mari magazine de pasari de pe cheiul Mégisserie. La intrare, ca în brutarii, era scris pe un carton „Interzis animalelor“. Max pufni în râs. Dupa „animalelor“, un anonim adaugase „chiar si în cusca“.
Prima încapere era cea a câinilor. Max trecu prin fata unei cete de canisi cu latrat acid, apoi prin fata unui yorkshire terrier, a unui pechinez cret, întins lânga un golden rooker. Alte încaperi, alti câini; o placuta avertiza: „Intrati în aceasta incinta pe riscul dumneavoastra.“ Pe umarul sau, Nofutur se zburli, înfigându-si bine ghearele într-însul. Max evita zona si intra în spatiul cu papagali.
Acolo, avu o prima revelatie. Perusul nu este femela papagalului. Exista perusi masculi si papagali femele. Astfel se nascu o întrebare la care, spre marea sa surprindere, recunostea ca nu se gândise niciodata. Nofutur era mascul sau femela? Nu ca aceasta ar fi schimbat ceva, desigur. Dar, totusi, i-ar fi placut sa stie.
- Masculii au capul mai mare decât femelele, explica vânzatorul unui cuplu de clienti.
- Totusi, nu ne putem da seama direct, stiu eu, examinând organul sexual de exemplu? întreba femeia.
- Nu. Daca se putea, nu va mai vorbeam despre cap, raspunse sec vânzatorul. Nu putem cunoaste sexul unui papagal nici privindu-l, nici atingându-l. Asta din cauza dimorfismului lor.
Cei doi se privira aiuriti. Apoi, femeia:
- Dimorfism sau nu, chiar exista masculi si femele, nu? Trebuie, totusi, sa stim ce cumparam!
- Singura metoda de a fi sigur de sex este aceea de a face o mica operatie.
Le întoarse spatele si merse în întâmpinarea altor clienti.
Max arunca pe furis o privire care încerca sa estimeze marimea capului lui Nofutur:
- În orice caz, al tau nu e mic. Fii pe pace, nu te vom opera.
Oare din ce colt de lume venea Nofutur? Carei specii îi apartinea el? Un poster ce prezenta diferitele feluri de ara îi oferi un prim raspuns. Nofutur nu era un ara. Era deja un indiciu. Dar, cum exista mai mult de o suta de specii de papagali, era prea putin.
Pe un planiglob erau indicate ariile geografice ale papagalilor. Africa centrala si America de Sud erau principalele regiuni populate cu aceasta specie, dar mai erau si în estul Asiei si în India.
Max se îndrepta încet spre raionul mâncare.
Avea de ales între amestecul superior si cel normal. Cel superior era un bogat amestec de seminte: floarea-soarelui, mei, orez, sorg, hrisca, grâu, arahide, paddy caddi si crupe de ovaz, în timp ce amestecul normal era format din floarea-soarelui, grâu de Canaria, mei, crupe de ovaz, niger, cânepa. Max lua un pachet mare din cel superior. Dispretuind pateurile gata preparate, „amestec echilibrat cu proteine vegetale“, el lua un pumn de be?isoare de miere, deliciul suprem. Nofutur devenise agitat ca o cotofana.
Max se opri în fata unui afis ce prezenta lista veterinarilor din Paris, întocmita de prefectura Politiei. Împietri, ceea ce tocmai citea era grav: un afis oficial mentiona ca orice animal introdus pe teritoriul francez trebuia sa detina un certificat „sau, altfel, animalul era confiscat“. Trebuia, de asemenea, sa intre în carantina la sosirea în tara. Trebuia sa plece de acolo cât mai repede.
Cu mâinile pline de saci, Max se apropie de casa de marcat. Era coada. Observându-l pe Nofutur, o vânzatoare în picioare, lânga casa, nu putu sa-si ascunda interesul:
- Iata un superb amazonian cu frunte albastra! Va felicit, tinere. Împreuna cu jaco din Gabon, sunt cei mai buni vorbitori pe care îi poti gasi. Stiti ca nu aveti voie sa intrati în magazin cu papagalul dumneavoastra? Va imaginati, daca ar fi bolnav, daca... Aveti un certificat, desigur, spuse ea cu un zâmbet convingator. Se vede clar ca e sanatos tun. (Apoi, pe o voce scazuta:) Stiu amatori care ar da o avere pentru un bun vorbitor. Vorbeste bine?
- Întrebati-l!
- Spune-mi ceva, îl întreba ea pe un ton seducator.
Nofutur întoarse capul. Vânzatoarea, vexata:
- Ce-ai patit acolo?
Ea întinse mâna. Nofutur deveni amenintator.
- O cicatrice destul de urâta.
Apoi, catre Max:
- Îl aveti de mult timp?
Era rândul lui sa plateasca. Ceea ce si facu în graba. Vânzatoarea reveni la subiect, iar el zise:
- Nu va suparati, sunt grabit, ma asteapta mama, care de altfel mi-a interzis sa vorbesc cu doamne pe care nu le cunosc.
Ea râse fals:
- E glumet, domnisorul nostru.
Max se grabi sa iasa.
Nici nu iesira bine afara din magazin, ca o si vazu pe vânzatoare cum scotocea în buzunarul bluzei, scoase o hârtie, o apropie de ochi pentru a citi numarul de telefon înscris. Parasind magazinul, Max îi vorbi domol lui Nofutur:
- Mi se pare ca ne-a privit cam ciudat. Mai ales pe tine. Mi se pare ca se uita cam dubios.
Vânzatoarea, la rândul ei, vorbea în soapta. Cu gura lipita de receptor, spunea:
- Da, un tânar de vreo doisprezece ani, cu un amazonian cu fruntea albastra. Un animal superb.
- ...
- Da, da, cu fruntea albastra si cu o cicatrice pe crestet.
- ...
- Nu stiu, nu i-am vazut bine parul.
- ...
- Cum de ce? Pentru ca purta o basca.
- ...
- Sa-i retin în magazin? ... Pai... (Se uita spre usa.) Au plecat deja. Veniti cât mai repede.
Lasa receptorul. Împingându-i pe clienti, ea se napusti spre trotuar, scrutând cheiurile pline de lume.
De cealalta parte, în fata standului unui anticar, Max, ascuns dupa un afis vechi, pe care se facea ca îl studiaza, o vazu pe vânzatoare cum intra înapoi în magazin, furioasa. „Ti-am zis eu ca nu-i a buna, îi sopti lui Nofutur. Hai s-o stergem. Sunt sigur acum, exista trafic cu animale.“ Se opri. „Asta era! Am înteles, cei doi tipi de la târg erau traficanti de papagali! Vânzatoarea doar ne-a spus ca un bun vorbitor poate valora o avere. Si pentru ca esti un bun vorbitor, te încadrezi în aceasta categorie. Valorezi o avere, Nofutur! Cine stie, poate ai câstigat vreun concurs? Cei de la talcioc erau furiosi pentru ca vedeau cum le zboara chilipirul de sub nas? Imagineaza-ti, gasisera deja un cumparator, care le daduse deja un avans, iar tu ai sters-o si i-ai obligat sa ramburseze toti banii primiti. Îi înteleg ca erau furiosi. Genial, esti genial, Nofutur. Dar cred ca e mai bine sa plecam din zona aceasta. Bine am facut ca mi-am pus basca.“
Trecând din nou pe strada Jean-Lantier, Max facu un bilant al plimbarii la Mégisserie. Cu ce era mai câstigat? Tot nu stia daca Nofutur era mascul sau femela, nu stia ce vârsta avea. Stia ca nu avea certificat medical si ca îi trebuia unul, stia ca Nofutur era un amazonian cu fruntea albastra si ca era un excelent vorbitor.
Câteva clipe dupa ce Max si Nofutur parasira zona Mégisserie, un Mercedes mare opri în fata magazinului de pasari. Unul din cei doi tipi bine facuti, cel mai mare dintre ei, coborî.

---