„Când natiunile nu se bat cu sabiile, se bat cu spiritul“
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura cultura interogatiei »
Autor: Victor Ciobanu in dialog cu Elena Clonaru
Elena Clonaru: Sa amintim cititorilor, în mare, parcursul dumneavoastra artistic. Ati evoluat organic într-o relatie continua figurativ - nonfigurativ.Victor Ciobanu: Este o relatie care îsi gaseste radacinile în viata. O buna parte din existenta noastra traieste prin aceasta mecanica. Partea reala este atât de plina de subiectivism, încât ne conduce la neîntelegerea multor lucruri. În abstract, toata lumea functioneaza cu mai multa intuitie. Mi-am facut studiile artistice în mod organizat, desi le-am început târziu, dupa un liceu seral si trei ani de armata. Nu vreau sa subliniez partitura mea muncitoreasca, dar chiar am fost muncitor necalificat de la 16 ani si jumatate. Asa începe cartea mea de munca si se sfârseste cu titlul de conferentiar universitar. Nu voiam sa devin profesor, am si plecat de la facultate. Anecdotic vorbind, am mai curând aerul unui profesor de liceu. Am urmat acest parcurs, nu neaparat obsedat - pentru ca nu am avut devieri de natura patologica, desi în arta, pâna la urma nimic nu este patologic, nici macar în arta celor nefericiti din cauza bolilor mintale, în care dispar elementele de ordin social, dar ramâne încarcatura nativa, cosmica -, dar hotarât. Aceasta încarcatura pe care o au toti artistii a devenit posibila atunci când arta n-a mai trait din comenzi religioase sau sociale, politice sau razboinice. Am considerat ca este profitabil sa parcurg întregul traseu al artei, care mi se desfasura, cu mare noroc, prin fata ochilor si prin biblioteci. Problema studentului, în acest demers, este obligatia de a se regasi, pentru ca este foarte greu sa descoperi identitati în istoria culturii. Nu stii care îti este locul. Ca sa ai o legitimitate, este nevoie sa ajungi la cunoasterea de sine. Apoi, trebuie sa fii atent ca abilitatile pe care, eventual, ti le descoperi sa nu tina loc de meditatie artistica profunda, care trece de dulcegariile primului contact. Este ca în viata reala, când un tânar (sau nu numai) îsi manifesta amorul, trece în prima faza tot prin dulcegarii spre partea profunda a existentei. Într-o activitate sistematica, cum este arta, este mare pacat ca dulcegariile sa asalteze cultura. E.C.: Cum afla artistul ca si-a gasit propria cale?V.C.: Peste tot în lume, artistul, ca sa supravietuiasca, vine în întâmpinarea gustului publicului. Este o întâmplare faptul ca eu nu am facut niciodata asa ceva. Am pictat numai pentru mine. Daca îmi cumpar un automobil si ma ocup de el, am o oarecare tandrete. Dar daca cineva ma pune sa mai spal înca zece, s-a terminat. Am pierdut si momentele de meditatie, si pe cele de detasata placere. Generatia mea a venit pe un subplafon artistic, de care nu ne dadeam seama, dar ceea ce se întâmpla în arta era lipsit de profunzime, de substanta. În asemenea cazuri, se merge probabil întotdeauna si peste tot în lume, spre virtuozitate, spre exaltarea mestesugului. Asta se întâmpla si cu arta populara, care a fost multiplicata fara masura. În aceste conditii gasesti foarte greu un echilibru al propriei fiinte, mai ales la început. De altfel, în ceea ce reprezentam pentru noi însine, putem trai toata viata sub semnul confuziei. Când devii profesionist, începi sa te manifesti. Când am terminat studiile, prin anii '70, plutea un spirit de usoara liberalizare. Am început sa vad atunci ca în figurativ sunt foarte bine instalate datele nonfigurativului. Nu era nevoie decât de un pas pentru a iesi din figurativ catre experientele timpului meu, legate direct de personalitatea artistului. Aceste experiente sunt mai putin evidente în pictura religioasa sau angajata unui program ideologic. Eu nu am facut o asemenea arta. Nu-mi fac nici un fel de glorie din asta. Am stat ascuns printre colegii de breasla, am stat în atelier si mi-am facut arta mea, cu discretie, nu cu aerul ca ma confrunt cu un sistem. De fapt, desi foarte multi cred ca l-au înfruntat, nu l-am înfruntat deloc. Ne-am ascuns, cei care n-am avut dificultati. Unii nu s-au putut ascunde, din cauza unor întâmplari de viata care i-au expus santajului politic. E.C.: Poate crea un artist fara sa se implice?V.C.: Avantajul neimplicarii este întelegerea artei. Arta nonfigurativa are o vechime de ceva mai mult de o suta de ani. Ea ne-a învatat sa citim si fragmente din arta figurativa, care erau expresive fara a fi complete. Nonfigurativul este foarte tânar în istoria artei. Arta vechiului Egipt, de exemplu, îngroapa civilizatia crestina de câteva ori. O arta plina de meditatie grava, de probleme existentiale, care abordeaza frontal ideea mortii. Descoperi, daca te gândesti la asta, ca zona ta de miscare este foarte scurta si atunci poti dobândi pentru ea o dragoste si un interes ceva mai accentuate. Problema este ca nu poti trece de la un figurativ facut cu superficialitate la nefigurativ. Tot ce nu înveti în constructia arhitecturala a unei lucrari de arta face ca imaginea sa se prabuseasca. Un figurativ care are un traseu organic îsi pastreaza vitalitatea, astfel încât devine o a doua natura. Numai astfel îi poti da monumentalitate, forta de convingere, poti crea o lucrare robusta. Un artist ar trebui sa poata lucra si miniatural, ca în minunatele desene arabe, si monumental. Cred ca trebuie sa ai noroc pentru a reusi partida asta între doua extreme. Uneori ma uit la constructii care nu sunt bine masurate, care denota lipsa materialitatii. Apar în oras cladiri de sticla, care au vecinatati de piatra si arhitectii nu se gândesc sa construiasca niste contraforti din materialul care le înconjoara. Nu poti privi o lucrare ca pe un fenomen izolat al gândirii tale de moment.E.C.: Ce pune artistul într-o lucrare nefigurativa? V.C.: În lucrarile care apar în prelungirea detasarii de figurativ sunt elemente ale realitatii si sunt elemente intime ale fiintei noastre, venite dinaintea întelegerii lumii, din viziunea copilului, pe care nu este bine ca adultul are voie sa o pastreze. Artistul nu are numai o gândire plastica, ci si una sociala, contemporana. E.C.: Ce parere aveti despre boema?V.C.: Un program de viata artistica, asa cum l-am schitat îti rapeste timpul pentru boema. Boema a venit pe filiera franceza. A fost fascinant faptul ca un artist alcoolic ca Utrillo a putut sa picteze minunat, dupa vederi, distrugând complet ideea de continuitate a studiului. În zonele provinciale, cum era România, ideea a fost preluata si prelungita. Toata lumea face greseala sa se asocieze cu exceptia. Traseul normal este însa acela al unei munci care sa duca la sinteza nu din ambitie, ci din logica asimilarilor, din seriozitatea abordarii, din încercarea de a vedea în miezul lucrurilor. Abia atunci nu mai ai nevoie de un studiu cu model. Un matematician nu-si verifica ecuatiile prin cartea din care a învatat. Ca sa glumim, puteti sa-mi dati dimensiunile la umeri, la solduri si am realizat lucrarea, pentru ca, de-a lungul studiului, am facut mii de omuleti, nu sub raport social, de tip publicitar, ci pentru ca am simtit ca prin repetitie se poate ajunge la cunoastere. Artistii doresc întotdeauna sa fie atinsi de aripa geniului. Este o prostie. Nu trebuie sa ai sentimente speciale în legatura cu prezenta ta în societate. Nu înteleg de ce trebuie sa fii celebru. Nu filosofii care apar în viata publica sunt singurii credibili, ci aceia care îsi asuma conditia, care traiesc modest si îsi urmaresc ideile. Am învatat de la început ca atunci când ai o criza de tipul neîntelegerii, o forma de blocaj, trebuie sa faci doua lucruri. Sa te transferi repede de pe subiect si sa faci altceva, în aceeasi directie, iar în al doilea rând, s-o rezolvi în atelier, nu la cinematograf. Când eram student, am citit un text de Hemingway - n-am mania citatelor - care spunea „daca în timp ce scrii un roman faci dragoste cu o femeie, exista riscul ca partea cea mai buna sa ramâna în pat“. M-am convins, metaforic vorbind, ca este adevarat. Nu cred în boema. Este o pierdere. Trebuie sa ai decenta sa arati tuturor ceea ce simti, ideile sau neputintele tale. Ideea ca trebuie neaparat sa fii foarte cunoscut este distructiva. Eu - si când spun eu ma refer la artistul contemporan - sunt mult mai cunoscut decât erau Bosch sau Van Gogh la vremea lor, pentru ca atunci cunoasterea era regionala. Acum ma duc la atelier, apas pe buton si-mi navalesc în casa cei mai mari compozitori, cele mai formidabile orchestre. Iar eu ies în lume, sub semnul crizei, afirmând ca toti ceilalti sunt niste prosti, numai eu nu mai pot de fior, numai eu am vazut miracolul.E.C.: Ati abordat diverse arte. Care dintre ele v-a dus mai curând catre abstract?V.C.: Unele experimente nu le-am scos niciodata la vedere, cum ar fi cele ale artei cinetice. S-a întâmplat sa ma simt cel mai aproape de abstract. Este interesant sa vezi ca abstractul corespunde cu toata partea importanta a vietii noastre. Mergi la atelier, ai o suprafata pe care se înscriu forme ce amintesc de prezenta omului, fara a-l reprezenta literalmente, dar care au un statut logic. Atât de logic, încât aproape se pierde spectaculosul. Nu este un abstract ca acela al lui Malevitch, care nu mai putea fi continuat. Nu sunt adeptul preluarii experimentului cu orice pret. Nu sunt mai apropiat de ideea unui closet metamorfozat în fântâna. Evident, ceea ce spun acum nu este o condamnare. Nu am vocea unui procuror. Au fost lucruri care au vrut, la timpul respectiv, sa atraga atentia asupra fenomenului artistic, prin miscari excentrice. Eu asociez arta cu lucrurile obisnuite. Nu poti participa la o cursa ciclista si, la un moment dat, sa te opresti pentru o scamatorie. Asemenea gesturi pot fi facute, pot avea logica lor, dar nu sunt repetabile. Arta, în pofida faptului ca trece prin zone de concentrare psihologica, este o fericire. Ea trebuie sa mearga spre lumina. Complicatiile ei, legate de necunoasterea materialului, a raporturilor, a subtilitatilor cromatice ar trebui sa conduca la o detasare fata de astfel de teme pe care eu le consider minore. Este nevoie de un asalt al inteligentei asupra artei. E.C.: Ati avut genuri preferate în creatia dumneavoastra?V.C.: Un peisaj poate fi spectaculos, desi, pentru mine, singurul mare peisaj este „Toledo“ al lui El Greco, care are ceva nebun, un pamânt care se rascoleste. Sigur, exista altele la fel de importante. Personal însa nu am putut stationa în zone de contemplatie. Timpul meu n-a avut portrete. Nu aveam modele, eroi. Eroii nostri erau suspecti de a fi cu totul altceva. Nu ne-au creat o fascinatie, ci teroare. Mi-ar fi placut, cred, sa fac portrete compozitionale de mari dimensiuni. Am trait într-un timp în care abstractul însemna o interiorizare, ma scotea din aceasta lume plina de falsi eroi. Arta este o bucurie. Nu întotdeauna trece destula lumina prin ea, prin mintea artistului, dar ea da bucurie. Daca te duci la atelier si nu te simti legat de usturoi sau de pepeni pe care îi vrei ca model, daca imediat ce deschizi usa începi sa produci, este o fericire. Trebuie numai sa fii atent ca repetitiile sa nu devina o problema. Si nici nu devin. Am realizat mai multe lucrari cu holocaustul sau cu întâmplari nefericite ale omenirii, în care am mers la o mai accentuata abstractizare, în care se împletesc luciditatea si simtirea. Rationamentul nu se elibereaza spre ceva rentabil si nici sentimental, nu ramâne stupid într-o morfologie saraca. Omul trebuie sa fie plin, nu schitat. N-am fost amator de crearea, cu foarte mult talent, a doua - trei semne si apoi sa-l suspectez pe privitor ca nu are suficienta încarcatura interioara pentru a stabili un raport de comunicare cu mine. Când faci o expozitie, traiesti un moment. Apoi o desfaci, ai plecat si nimeni nu mai vede lucrarile tale. În muzica, un interpret sau un compozitor îsi aud de nenumarate ori creatia. În artele vizuale, exista impresia ca trebuie sa vii întotdeauna cu ceva nou. Arta nu este, în conceptia mea, un bun public. Am facut-o numai pentru mine. De la început am avut intuitia si apoi dovada ca oamenii se intereseaza foarte putin de ea. Exista deficiente în scolarizarea generala din acest punct de vedere. În miile de blocuri care-ti închid orizontul nu exista o lucrare de arta. Oamenii sunt interesati nu de arta, ci de capatuiala. O capatuiala care sa le permita sa traiasca în exces. Nimeni nu se rusineaza de abuz. Am devenit o natiune care se îngrasa suspect. În California, unde întâmplator stiu ce se petrece, sunt cincizeci de posturi de muzica. M-am gândit câte tipuri de muzica pot cunoaste…E.C.: Cum v-ati situat în California?V.C.: M-am dus cu documentatia necesara la Muzeul din San Diego, am întrebat cum pot sa ma înscriu ca artist acolo si am fost cooptat în uniunea de creatie a artistilor contemporani, care are cam 800 de membri, dintre care, 400 sunt activi. Lunar se organizeaza o expozitie, cu un catalog, uniunea oprind doua lucrari. De doi ani, am fost prezent de fiecare data în expozitia artistilor de acolo. Nu este vorba despre artistii de mare forta, care au un alt tip de lansare. Am o legitimatie pe care scrie ca sunt artist american de origine româna si mi-a facut placere sa-mi descopar numele în cataloagele lor. Si în America, în afara câtorva personalitati pe care nici nu le prea vezi în expozitii, arta vine în întâmpinarea gustului publicului. Sunt însa mai bine organizati si infinit mai tandri în raporturile dintre oameni. Nu întâlnesti grosolanie, nici suspiciuni.E.C.: Ce parere aveti despre viata UAP?V.C.: Uniunea trece printr-un moment de dificultate. Am impresia ca este ceva ca în Georgia. Cei care n-au nicio dragoste pentru ea nu vor sa se retraga pentru a face loc altora. S-au pierdut foarte multe ateliere, exista o presiune a economicului. Uniunea s-a pierdut, probabil, si pe mâna artistilor care au crezut ca, datorând 300.000 în 1989, vor putea organiza banii breslei. Între creatori nu exista relatiile calde pe care le-am întâlnit la americani, ci o rivalitate, accentuata si de faptul ca nu mai exista public. Nu ma mai plâng de faptul ca trebuie sa platesc galeria. Cred ca facem expozitii pentru ca nu ne dam seama ca n-are rost sa folosim o chestiune de conduita profesionala, sociala, ca ar fi momentul sa facem un fel de greva generala. Nu se face nimic în directia unui transfer de bucurie de la exemplarele sensibile ale natiunii, indiferent ca este vorba despre muzicieni, teatru sau arte vizuale, catre ceilalti. Opacizarea si indiferenta sunt totale. Când în galerie nu intra nici macar oamenii de specialitate, se modifica si orgoliul artistului, care devine agresiv. Nu supravietuiesc decât artistii care, ca si mine, se autofinanteaza. Toata experienta estetica mi-am facut-o pe banii mei. N-au succes acum decât artistii care fac lucruri dragalase, anecdotice. Nu se face nimic pentru ca drumurile tineretului - vedeti ca am început sa vorbesc ca un batrân - sa nu duca numai la discoteca si bar, la caroserii. Tot ceea ce ofera mas-media este stupid. Probabil ca nici cei care ofera n-au decât un orizont îngust. Abia asteapta sa se prabuseasca un pod ca sa aiba ce povesti. S-a accentuat predilectia oamenilor catre malefic. Nimeni nu mai povesteste nostimadele unei trairi firesti, ci numai catastrofe. Arta este un subiect de mare bucurie. Din întâmplare, modele unor artisti care s-au sinucis par sa fi facut istorie. Suntem într-un timp în care traim protejati de medicamente, în cel mai mare interval în care n-a fost razboi, iar noi preferam scenariile catastrofice. Pentru timpul nostru, usoara patina a imperfectiunii se potriveste cu idealul nostru existential. Nu putem trai în contemplarea tablourilor cu notatie clasica, unde totul era pus la punct. Noi ne regasim într-o viata altfel dimensionata, cu rupturi, cu dorinta de a ne afirma cu orice chip, ignorând ca aceasta poate duce la situatii dramatice. Vrem neaparat succesul. Anonimatul ne face mare placere când este vorba de a descoperi un vinovat. Tot ce este meschin într-o societate loveste în oamenii cu idealuri. Partea care considera ca este nevoie de carte, de promovarea gândirii, a echilibrului este lovita de toate transformarile. Cei care fac jocurile nu sunt interesati de moralitate. Partea proasta este ca atunci când natiunile nu se bat cu sabiile, se bat cu spiritul.