Biserici, societate civila si dialog social
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
Acum doua saptamani, la Targu Lapus, a avut loc o intalnire a intelectualilor Bisericii Greco-Catolice din Romania care a pornit de la initiativa unui preot inimos, Silviu Hodis. Scopul intalnirii a fost acela de a facilita dialogul dintre intelectuali si Biserica. Din pacate, initiativele de acest fel nu sunt incurajate de cele mai multe dintre Bisericile si religiile care se regasesc in spatiul romanesc.
Societatea civila este restransa doar la lista organizatiilor nonguvernamentale, fiind privata de pluralismul oferit de dimensiunea ei reala dintr-o democratie.
Lipsa dialogului dintre intelectuali si Biserici a facut ca, dupa 1989, confesiunile religioase din Romania sa nu isi constientizeze apartenenta de facto la societatea civila. Fenomenul a devenit si mai dureros in contextul in care, dupa evenimentele din decembrie 1989, intelectualii, consolidati intr-o „societate civila“ proprie lor au refuzat sa recunoasca dimensiunea plurala a acesteia, ridicand o veritabila „cortina de fier“ intre ceea ce ei considerau societate civila (oraganizatiile nonguvernamentale) si alti membri de drept, cum sunt Bisericile si confesiunile religioase, partidele politice sau sindicatele.
Bisericile au fost considerate ca fiind „subiecti“ ai grijii societatii civile si nu membri ai acesteia. Venirea in GDS a parintelui Justin Marchis a fost interpretata ca un fel de „dezertare“ a unui cleric, trecut in „tabara“ societatii civile. La fel, Biserica Greco-Catolica, in lupta sa justa pentru retrocedarea bunurilor pierdute sub comunism, a devenit pacientul preferat al societatii civile romanesti.
Asemenea fenomene nu pot avea decat consecinte negative. Societatea civila este restransa doar la lista organizatiilor nonguvernamentale, fiind privata de pluralismul oferit de dimensiunea ei reala dintr-o democratie. Pe de alta parte, Bisericile nu sunt incurajate spre dezvoltarea unei initiative sociale private, fiind fie silite, printr-o atitudine agresiva, sa se refugieze in bratele Statului (cazul Bisericii Ortodoxe), fie convinse sa accepte sprijinul unor ONG-uri straine de crezul respectiv.
Efectele asupra democratiei romanesti sunt cele cunoscute. Separarea Bisericii Ortodoxe de Stat este, de cele mai multe ori, o simpla teorie, iar unele Biserici si confesiuni religioase incearca sentimentul inutilitatii sociale. Orice incercare de coeziune sociala devine astfel imposibila.
si, ca si cum lucrurile nu ar fi fost destul de complicate, dupa anul 1997 societatea civila a inceput, treptat, sa isi piarda imaginea de bloc monolit, imagine oricum nefireasca pentru viata socio-politica dintr-o democratie. Aici se cuvin insa facute niste completari. Societatea civila romaneasca a aparut, dupa evenimentele din decembrie 1989, ca o alternativa fata de guvernarea Frontului Salvarii Nationale si, de multe ori, ca o fatada a fortelor politice de opozitie.
Pana in anul 1997, cand fortele de opozitie castiga alegerile producandu-se prima alternanta la guvernare, „platforma program“ a societatii civile se fundamenta pe o viziune de tip maniheic conform careia Romania este spatiul luptei dintre comunistii si „neocomunistii“ rai, pe de o parte, si „democratii“ buni, pe de alta parte.
Dupa 1997, esecul guvernarii coalitiei CDR-USD-UDMR a dus la constientizarea faptului ca nu conteaza sa ai un dusman comun pentru a fi aliat cu cineva. Conteaza sa ai si o viziune comuna.
Marea drama a multor activisti sociali a fost aceea ca, prin natura ei, societatea civila are o puternica aplecare spre stanga. Or, multi dintre membrii societatii civile au manifestat, din repulsie fata de comunism, o evidenta tendinta de dreapta.
Prima jumatate a anilor ’90 este plina de contraste si de confuzii. Din ratiuni cumva firesti, nevoia de a opune valorile occidentale valorilor estice, comuniste, a dus la confundarea Occidentului cu Dreapta. Unei asemenea tentatii nu au scapat multi dintre intelectualii romani. Astfel au aparut coabitari uneori amuzante intre persoane de dreapta si multiculturalism.
Abia dupa 1997 a inceput „deosebirea duhurilor“ in randul intelectualilor romani postcomunisti. Cel mai cunoscut caz este, poate, cel al lui Horia-Roman Patapievici, cu a sa carte „Omul recent“. Cea mai recenta clarificare vine, se pare, din partea lui Mircea Cartarescu (vezi transcrierile dezbaterilor „Phantasma“ din revista „Steaua“, nr. 7-8/2006).
Desi a descoperit pluralismul si a trebuit sa-si asume „confuziile tineretii“, societatea civila, asa cum se autodefineste acum, nu a simtit nevoia de a accepta adevarata dimensiune a sa, dimensiune care include atat Bisericile, cat si partidele politice.