Deschiderea stagiunii la Opera
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Un nou sezon artistic sta în fata primei scene lirice nationale si website-ul propriu a publicat cu întârziere distributiile primelor patru luni. O departare fata de practica internationala. Nu mai vorbesc ca restul serilor, din februarie pâna în iunie, ramâne o enigma, cel putin la data predarii în redactie a manuscrisului. Observam mai demult, vazând mai întâi programul, atractivitatea si varietatea ofertei. Convingerea mi s-a întarit citind modul în care va fi pusa în pagina. Se observa de mai multa vreme la diriguitorii Operei Nationale o constanta preocupare pentru refrisarea distributiilor, echilibrarea lor, atragerea vocilor valoroase, îndeosebi a celor tinere si utilizarea acestora cât mai conforma cu specificul de stil al partiturilor. Schimbul între generatii este o operatiune dificila, dureroasa, dar necesara si se pare ca Opera o deruleaza cu pricepere. Poate chiar prea lent. Daca stagiunile ultimilor ani au fost în special de cautari, de încercari, acum am impresia unei consolidari pe directiile alese ca tel. Conducerea teatrului se arata înscrisa pe drumul normalitatii si modernitatii manageriale. Ceea ce este foarte laudabil si promitator. Se cunosc problemele legate de vocile dramatice, greu de acoperit cu tineri, si completarea distributiilor cu oaspeti din strainatate sau din tara s-a dovedit benefica, întrucât exista titluri în repertoriu la care nu se poate renunta. Initiativa va continua si în 2008 - 2009, dar invitatii anteriori care nu au corespuns au fost eliminati din vederile „selectionerilor“.Pâna una alta, dupa avanpremiera cu „Oedipe“-ul enescian în regia lui Petrica Ionescu, moment prilejuit de aniversarea a 50 de ani de la primul spectacol bucurestean, în montarea de neuitat a lui Jean Rânzescu, a venit si deschiderea oficiala a stagiunii, „Aida“ de Verdi. Spectacolul, început cu o inexplicabila întârziere de circa cincisprezece minute, a avut câteva puncte de atractie prin prezenta oaspetilor Isabelle Kabatu (Aida) si Mario Malagnini (Radamès), prin debutul mezzosopranei Liliana Mattei Ciuca în rolul Amneris. Confirmarile au fost partiale, dar dezamagirea majora a fost prestatia sopranei belgiene ce a întruchipat personajul titular. Poate a avut circumstante atenuante de sanatate. N-avem cum sa stim. Cert este ca, în conditiile unui semnificativ volum al vocii, a afisat un glas descarnat, aspru (cu sporadice încercari de rotunjiri), cu stridente îndeosebi în registrul înalt, chiar de la primul La natural al frazei „...per me... per voi pavento“ (tertetul din primul act). si faptul ca atacarea unor note de Do acut („...quest'amor“ din duetul cu Amneris) s-a facut cu spatele la sala spune destul privind nesiguranta artistei. Cu tot exotismul aparitiei, exprimarea a fost monotona, fara acele sonoritati pianissimo - cheie a vocalitatii rolului (palidele încercari au fost nevibrate, drepte), cu respiratii ajutatoare care au alterat continuitatea frazelor (ma gândesc la finalul ariei Nilului unde, neobisnuit, dar explicabil, nu a obtinut obligatoriile aplauze la scena deschisa), cu portamente dubioase si cu destule sunete plasate sub tonul corect (notez doar „...a lui ch'amo pur tanto“ din prima arie). Isabelle Kabatu nu ne-a ramas datoare, pentru ca nu vrem s-o mai auzim. Pur si simplu, în sensul celor pe care le scriam, sper ca va fi exclusa de pe lista colaboratorilor Operei Nationale. Trendul ascendent al scenei de pe Splai obliga la rigurozitatea selectiilor. Probabil ca angajarea ei s-a facut numai dupa un CV bine garnisit, ecou al unor trecute succese. Nu e bine! Italianul Mario Malagnini a expus, desi este trecut de prima tinerete, o voce robusta si sigura, placut timbrata. Proiecteaza în sala sunete limpezi si stralucitoare, frazeaza cu inspiratie în buna traditie a rolului. Încalzirea a fost chiar pe aria „Celeste Aida“ (ce sa-i faci, asa a vrut Verdi), respiratiile au fragmentat frazele „...del mio pensiero tu sei regina“ sau „...le dolci brezze del patrio suol“, iar din cele trei Si bemol-uri acute ale celebrei pagini, numai ultimul a avut lungimea ceruta. Odata trecut momentul, Malagnini a fost un Radamès valabil vocal, dar rezervat si distant scenic.Debutul Lilianei Mattei Ciuca în Amneris a revelat un glas frumos si generos de mezzosoprana lirica, orientat pe un drum al acumularilor pentru sustinerea unei partituri verdiene dramatice. O face acum cu prudenta, notele grave utilizeaza rar necesara emisie di petto, ceea ce îi asigura confortul pe ambitus. Ramâne doar aprofundarea studiului celor doua Si bemol-uri ucigatoare ale duetului cu Radamès, acum neconvingatoare. Deosebit de atragatoare în scena (ce mult conteaza în ziua de azi o asemenea prezenta!), artista cânta cultivat, cu articulare seducatoare a frazei si cu intensa emotionalitate (îmi amintesc tentele imploratoare din acelasi duet al actului al IV-lea). Liliana Mattei Ciuca - o mezzosoprana al carei traiect se cere urmarit.Ramfis a fost, cu vocea-i profunda de bas cantabil, neobositul Pompeiu Harasteanu, în timp ce rolul Amonasro a revenit lui Stefan Ignat, baritonul de forta cu glas de arama, prea des neatent la intonatie. Celelalte personaje au fost întruchipate de Mihnea Lamatic (Regele), Dorina Chesei (Marea preoteasa) si Liviu Indricau (Mesager... debutant).Profesionista bagheta a lui Iurie Florea este alerta, calitate care defineste o conceptie distincta, personalizata si care ajuta, de regula, dinamica spectacolului scenic si, câteodata, chiar interpretii. În acest ambient, nu trebuie sa se piarda însa nici lascivitatea atmosferei salonului în care Amneris viseaza la iubitul ei, nici respiratia majestuoasa a tabloului triumfal, nici poezia noptii tropicale de pe malurile Nilului. Bine a facut maestrul Stelian Olariu, admirabilul dirijor al corului, ca a iesit la final la fata de cortina, primind aplauzele oferite cu generozitate. Opera Nationala si noi toti, cei care scriem sau pur si simplu vedem productiile bucurestene, îi datoram multe. Bravissimo!