Universitatea. Ce a mai ramas din ea
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura dezbaterii »
Autor: ***
S-a transformat oare Universitatea dintr-o fabrica de competenta într-una de capital (nu neaparat în sensul ca a reusit, ci în sensul ca s-a orientat spre...)?
Este vria Universitatii o consecinta în primul rând a macrosistemului român din ultimele doua decenii (salarizarea precara, încurajarea politica a ciupercilor universitare si a împrastierii de profesori universitari pe tot traseul României postdecembriste), a micropoliticilor manageriale (vezi autonomia universitara), a micromicropoliticilor (lipsa de strategie a sefilor de catedra în ce priveste recrutarea de personal)?
Ca om din sistem, ati dori cuiva din familie sa studieze în România sau afara?
Sunteti pentru reintroducerea examenului de admitere?
Sunteti pentru reducerea severa a numarului de universitati din tara? Sau nasc si în Târgu Jiu centre universitare de elita?
Sunteti, altfel spus, pentru liberalizarea produsului numit Universitate (adica pentru unghiul economic: o universitate are legitimitate de existenta întrucât exista cerere, chiar daca oferta ei nu este de top), sau pentru cresterea controlului dinspre centru (minister sau alta institutie), astfel încât calitatea ofertei educationale sa treaca în fata?
Ce s-ar putea face pentru a rupe cercul vicios actual (promovarea unor studenti nepregatiti din motive pur financiare: daca acestia, iar numarul lor e destul de mare, parasesc facultatea, se pierd banii lor de taxe, se pierd ore si se defiinteaza posturi)? Finantarea masiva din partea statului poate fi o solutie?
Cum vedeti raportul dintre Universitate si cercetare? Ar trebui rupt, asa cum se cere în ultimul timp, managementul Academiei asupra cercetarii si trecut la Universitate? Argumente.
În ce priveste sectoarele cunoasterii, care este raportul dintre ele dupa 90, în termeni de câstig-pierdere? Care sunt problemele specifice ale domeniului dvs de activitate?
Mutând acum accentul catre studenti, în ce masura mai sunt acestia actori ai dialecticii contemporane? S-au transformat iremediabil într-o forta pasiva (fiind controlati politic, prin diversele lor Ligi, sau economic - prizonieri ai joburilor la McDonald's), sau trec doar printr-un con de umbra?
Este dezirabila o reactivare de tip mai 68?
Mihai Iovanel
Un dosar (care ramâne deschis) de Mihai Iovanel si Daniel Cristea-Enache
Alma mater în deriva
ANTONIO PATRAS,Conferentiar universitar, Facultatea de Litere, Universitatea din Iasi
Universitatea a devenit într-adevar, cum spun jurnalistii, o uzina de diplome. Pentru unii, un fel de SRL ca oricare altul, o sursa de câstig mai mult sau mai putin licit. Pentru altii, o institutie improvizata si inutila. De fapt, chiar de la înfiintare, universitatea româneasca a trait mereu sub spectrul provizoratului, ca o forma fara fond, dar cu pretentii, investitie la bunul plac al celor puternici. Numit rector al Universitatii din Iasi la 23 de ani, Maiorescu se plânge de lipsa personalului didactic si, minte organizata, porneste la vânatoare de potentiali profesori printre apropiati. Refuzul lui Eminescu de a primi catedra de filozofie a ramas de pomina, ca un gest simbolic si, din pacate, irepetabil. Ceilalti junimisti n-au facut nazuri, primind fara ezitari postul bine remunerat, datator de prestigiu social. Dar la putin timp dupa aceea, instructia precara a personalului didactic îl va determina pe Maiorescu sa ceara în Parlament, pe lânga obisnuita suspendare a catedrelor adversarilor sai politici, desfiintarea completa a celor mai multe ramuri din învatamântul superior, printre care si conservatorul dramatic. Olimpianul pleda în schimb pentru înfiintarea scolilor de institutori în vederea alfabetizarii maselor taranesti, si pentru formarea de ingineri calificati, care sa puna umarul la modernizarea tarii. În schimb filologia i se parea criticului de la Junimea o stiinta de lux, de care ne putem lipsi fara probleme. Asadar, cât mai putine ore de latina si greaca în programa, pentru a pune bazele unui învatamânt real serios, adecvat la nevoile societatii, cu consecinte practice vizibile si rezultate folositoare. Într-adevar, dupa cum spune si Calinescu într-o conferinta publicata de Geo Serban în volum cu titlul „Universitate-universalitate“ (vezi G. Calinescu, „Aproape de Elada“, supliment al „Revistei de istorie si teorie literara“, Colectia „Capricorn“, 1985), „spre deosebire de stiintele pozitive, stiinta literara e o mistificatie pentru uzul unor cercuri restrânse, înstrainate din ce în ce mai mult de esenta lucrurilor“. De aceea, în vremuri grele, când e nevoie de cât mai multi ingineri care sa aduca tarii profit, literatura poate fi lasata deoparte fara prea mare paguba.
Justificate ori nu, opiniile lui Maiorescu reflecta foarte exact realitatea tranzitiei spre modernitate a învatamântului din perioada respectiva. Abia în interbelic lucrurile par a intra într-o oarecare normalitate, care se prelungeste vag pâna spre sfârsitul comunismului. Este epoca cea mai înfloritoare, în care universitatile românesti concureaza fara probleme ca nivel valoric cu cele europene. În comunism înca mai puteai audia cursurile unor profesori model, poligloti, cu discurs impecabil, supravietuitori ai gulagurilor, adaptati cu chiu cu vai la noua stare de lucruri. Din nenorocire, neavând si putere administrativa, ei n-au izbutit sa faca scoala, pentru ca potentialii discipoli erau risipiti în toate cele patru vânturi la sfârsitul facultatii. În sistem ramâneau aproape exclusiv turnatorii si insii obedienti, tovarasii predispusi la ticalosie. Chiar si asa, tot aveai de la cine sa înveti carte. În universitatile de prestigiu (Iasi, Bucuresti, Cluj) nu patrundea oricine. Iar calitatea studentilor reflecta în oglinda prestigiul profesional al dascalilor.
Dupa 1989, liberalizarea produsului numit universitate a creat un adevarat haos, ale carui efecte le simtim acum din plin. Studenti semianalfabeti, profesori superficiali, diplome pe banda rulanta. Universitatile cu renume au avut de suferit cel mai mult prin migratia absolventilor de liceu spre alte destinatii. Astfel, din cauza constrângerilor financiare, amenintati cu pierderea locului de munca, profesori apreciati la Oxford se vad nevoiti sa puna note de trecere unei multimi covârsitoare de imbecili incurabili, indivizi cu fruntea crescând din sprâncene ca niste cercopiteci atinsi iremediabil de prostia din nascare. În plus, odata cu admiterea pe baza de dosar, au dat buzna în amfiteatre cohorte întregi de insi trogloditi, baieti de cartier, traficanti de ocazie, narcomani, pipite, tot soiul de fapturi patibulare, mixtura umanoida pestrita si agresiva, predispusa la scandal cu orice ocazie. Ei bine, ce fel de lucruri poti discuta cu astfel de exemplare ale speciei noastre? Despre ce stiinta vorbim? si cu toate astea, lucrurile merg înainte bine mersi. Profesorii se fac ca predau, studentii simuleaza, la nevoie, interesul. Nu exista iesire din cercul acesta vicios.
Interventia de la centru ar fi binevenita pentru a diminua macar cu un dram impostura nerusinata printr-o serie de masuri eficiente. Dar cine se afla în ministere? Ce persoane de vaza ne hotarasc noua soarta? Spre exemplu, reintroducerea examenului de admitere obligatoriu ar fi o solutie, cu conditia sa nu fii constrâns a ridica mai apoi artificial notele din cauza supararii contabilei, îngrijorata din cauza numarului considerabil de locuri neocupate. Apoi, data fiind situatia îngrijoratoare din cercetare, cred ca managementul institutelor din subordinea Academiei ar trebui sa treaca în custodia universitatii, de vreme ce viitorii cercetatori sunt recrutati tocmai din rândurile studentilor - or, nimeni nu poate aprecia mai corect valoarea absolventului unei facultati decât dascalii. În plus, activitatea universitara presupune si o munca sustinuta de cercetare, fara de care prestigiul profesional e ca si inexistent. Un profesor universitar model trebuie sa fie, în primul rând, cercetator eminent, cu merite recunoscute de specialistii din bransa. Numai asa poate face fata onorabil în amfiteatre, ca vorbitor ex cathedra. Dupa cum spune si Calinescu în textul mentionat mai sus, „profesorul e un actor, de presupus magistral, care joaca împreuna cu scolarii sai, lasându-se descoperit în rutina si inventia lui, în perfectii si stângacii“. Si tot el „te învata un mod de a descuia biblioteca si a descifra“, pentru ca „spiritul Universitatii este de a citi împreuna cu profesorul, în vederea unei perfectionari personale“. Vorbind la modul ideal, fireste, „divinul“ critic viseaza cu ochii deschisi la o scoala de electiune pentru minte, inima si învatatura, care sa formeze cititori pasionati si inteligenti: „Universitatea e un promontoriu de unde lucrurile sunt privite de sus, cei mai multi se coboara apoi în viata, putini ramân, însa cei care descind pot întelege pe cei ramasi la altitudine. Prin urmare, Universitatea e locul marii tensiuni spirituale si trebuie sa evite cultivarea în secret a câtorva rutine auxiliare, la care este experimentat ca adera spiritele cele mediocre“. Prin contrast, realitatea pare înca si mai sumbra. Cine se înscrie oare la universitate cu intentia de a deveni... cititor?
Daca ma gândesc la cazul concret al facultatilor de filologie, nu vad nici o solutie de ameliorare. La Litere ajung, în proportie de peste 90 %, cei mai slabi absolventi de liceu, incapabili sa prinda un loc la informatica, drept sau economie. Nici vorba de pasiune pentru citit sau de entuziasmul descifrarii marilor carti. Anul acesta, în proportie de peste 50%, studentii de la filologie sunt absolventi de scoli profesionale, unde au fost redistribuiti dupa esecul glorios la examenul de capacitate. Bine ca-i avem si pe astia, ne-au consolat cei de la administratie. Da, e pacat sa ne plângem, în conditiile în care matematica, fizica, chimia stau mult mai rau.
Ceea ce ma deranjeaza însa peste masura în actualul sistem universitar e birocratia. În loc sa-si vada de cursuri, profesorul e obligat sa faca tot soiul de hârtoage inutile, fara nici o legatura cu meseria sa. Situatii, tabele, autoevaluari, totul numai si numai pentru a ne afla în treaba. Inginerii care au ajuns la minister direct de pe santiere nu vor sa priceapa defel ca în stiintele umaniste important e sa scrii carti, studii serioase, singurele care te recomanda. Cotarea cadrelor didactice din domeniul stiintelor filologice dupa numarul de articole aparute în publicatii ISI sau CNCSIS si dupa cantitatea de granturi care au primit finantare e un procedeu aberant, ce încurajeaza impostura, formele fara fond, dosariada, smecheria descurcareata. Pentru un profesor de literatura sau de filozofie, spre exemplu, un text publicat în „România literara“ sau „Idei în dialog“ valoreaza cât o mie de pagini indigeste de anale si de volume cu sigla CNCSIS. Din pacate, pentru politrucii care au dat legea, prestigiul profesional se masoara exclusiv în cantitatea de hârtie tiparita cu voie de la primarie. Asa se face ca o multime de impostori si de nulitati absolute au ajuns deja profesori universitari, unii chiar conducatori de doctorate, desi nimeni nu a auzit de ei, pe buna dreptate. La Târgu Jiu sau prin alte târguri la fel de vestite fenomenul e la ordinea zilei, dar si centrele universitare de prestigiu încep sa se resimta de pe urma aberantului sistem de evaluare.
În aceste conditii, cine sta oare sa piarda vremea prin biblioteci? Cine se mai gândeste la carti? Nu multi, desigur. Cât timp economistii si inginerii din minister decid soarta filologilor lucrurile vor merge, ca si pâna acum, rau. Sa speram ca vor veni, poate, si altfel de vremuri. Bune.
Raul sta într-o mutatie mentala
SORIN LAVRIC, Doctor in Filosofie
Sa încep cu o analogie. Stiti ce se întâmpla cu Marea Neagra când e poluata: produce alge în cantitati excesive, sub forma unor valuri organice care se aduna gramezi-gramezi la mal. Algele acestea sunt semn ca marea e bolnava si ca macrosistemul ei lupta sa se însanatoseasca. Ceva asemanator se întâmpla cu universitatile românesti. Cresterea numarului lor si raspândirea pandemica în mai toate capitalele de judet e semn ca nivelul învatamântului s-a naruit. Când românii vor sa aiba colegii în loc de licee si facultati în loc de colegii, prestigiul universitatii se dilueaza fatal. E vorba de o degradare provocata de prea marea diseminare nationala a unor instiutii care nu pot fi bune decât daca sunt putine. Altfel spus, calitatea învatamântului asculta de aceeasi regula ca puterea politica. Ca sa fie eficienta, trebuie sa fie concentrata în câteva institutii. În schimb, împartita tuturor, puterea se transforma în opusul ei: debilitate si dezorientare distribuita democratic. Numai ca numarul excesiv al institutiilor de învatamânt superior e doar simptomul unui fenomen care prinde toata societatea. Si lucrul acesta nu se întâmpla numai la noi, ci în toata Europa, iar directivele de la Bologna nu au facut decât sa dea lovitura de gratie unui învatamânt deja muribund.
Prabusirea universitatii eu o vad având doua cauze. Întâi de toate, e vorba de o mutatie mentala a generatiilor actuale, o mutatie care nu consta în nimic altceva decât în faptul ca educatia tinerilor nu se mai face în institutiile de învatamânt, fie ele licee, colegii nationale sau facultati, ci în câmpul de forta al mass-media. Cu alte cuvinte, adevarata educatie tinerii o dobândesc în fata monitorului calculatorului, în fata televizorului si de-a lungul orelor petrecute în grupul informal de prieteni. Fireste, este o educatie mimetica, rudimentara si vicioasa, dar tocmai pentru ca e traita la o vârsta timpurie, ea lasa urme definitive. Si astfel, tinerii ajung sa capete devreme niste deprinderi si gusturi în virtutea carora, în momentul intrarii la o facultate, ei sunt deja formati. Când spun „formati“, rostesc un eufemism, fiindca e limpede ca în realitate sunt deformati, ba chiar atât de deformati ca universitatea nu mai poate sa le întipareasca o viziune sau sa le cultive o înclinatie. Exceptie sunt cei care au avut parte de un climat familial cât de cât prielnic, fiind tinuti oarecum departe de influenta mediatica. Ei sunt singurii de la care se mai poate spera ceva pe bancile facultatii. Restul reprezinta acel lot de fiinte sacrificate care urmeaza o facultate numai pentru a-si trai viata de student si pentru a capata la sfârsit o patalama. Educatia acestui lot de pasari migratoare, care trec cu usurinta de la o facultate la alta si de la un modul teoretic la altul, presupune o instructie care nu are nevoie de cultura, de rafinament spiritual, de lecturi sau de cercuri literare.
Nu, ea are nevoie de socializare cotidiana de tip informal si de navigare necenzurata pe cele mai traznite situri ale internetului. Si fiindca ei traiesc zi de zi în acest mediu informal, câmpul lui de forta ajunge sa le modeleze conformatia psihica: toti arata la fel si vorbesc la fel. Sunt ignoranti si se simt bine. Asupra lor nici cel mai inteligent profesor nu mai poate avea vreo înrâurire. Fenomenul acesta de îndobitocire colectiva l-a constatat oricine a avut posibilitatea sa observe cronologic promotiile de studenti din ultimele doua decenii: o degradare galopanta a stofei umane si o saracire vertiginoasa a orizontului lor mental.
A doua cauza sta în ruptura dintre societate si universitate: societatea actuala cere un tip uman pe care universitatile nu-l pot da, caci tipul uman dorit de piata de munca e cel care are nevoie de o specializare îngusta pe un domeniu strict. „Cultura generala“ aduce deja cu o expresie din care rabufneste un respingator aer retrograd. Caci specializarea nu cere cultivare launtrica a unor virtuti umane, ci dexteritate spontana în felia de activitate aleasa. Si astfel, randamentul pragmatic si eficienta financiara fac ca multe facultati sa nu fie nici fabrici de inteligente si nici fabrici de capital, ci hambare cu potentiali someri. Cu alte cuvinte, universitatea produce pe banda rulanta absolventi care nu vor putea sa-si foloseasca calificarea dobândita în anii de studiu, fiind siliti sa faca cu totul altceva decât ar fi vrut. Din pacate, piata de munca asculta de niste zei carora nu le pasa de nivelul învatamântului universitar.
Pe aceste doua cauze se altoiesc toate relele pomenite în ancheta: salariile umilitoare date profesorilor, exodul inteligentelor din învatamânt, conflictul dintre managementul unei institutii de învatamânt si calitatea cadrelor universitare, dezinteresul statului etc. Toate se leaga si maresc reciproc. De aceea, nu cred ca se poate face ceva pentru învatamânt: declinul e inevitabil, caci e provocat de o schimbare de paradigma mentala, si nu de mici sau mai mari cauze locale. E vorba de o uzura morala cu consecinte dramatice. Si e o boala de care sufera întregul învatamânt european, si asta fiindca scara de valori europene s-a spulberat. De aceea, masurile guvernamentale nu pot schimba tendinta generala, pot cel mult s-o acopere cu fard electoral. Cât despre o reactivare de tip '68, lasând la o parte catastrofa pe care a reprezentat-o atunci pentru educatia Frantei, astazi, chiar daca prin absurd ar aparea un fenomen asemanator, nu ar mai avea împotriva a ce sa se ridice. Pur si simplu nu mai e nimic de stricat: învatamântul universitar e la pamânt.
Studentii - o imagine a ceea ce societatea contemporana afiseaza
MARIUS NICA
Lector universitar, Facultatea de Litere, Ploiesti
S-a transformat oare Universitatea dintr-o fabrica de competenta într-una de capital (nu neaparat în sensul ca a reusit, ci în sensul ca s-a orientat spre...)?
În mare parte da, aceasta datorându-se si „autonomiei universitare“ ce forteaza cumva centrele de învatamânt sa aplice anumite compromisuri si nu întotdeauna favorabile calitatii sau procesului de formare a competentei.
Este vria Universitatii o consecinta în primul rând a macrosistemului român din ultimele doua decenii (salarizarea precara, încurajarea politica a ciupercilor universitare si a împrastierii de profesori universitari pe tot traseul României postdecembriste), a micropoliticilor manageriale (vezi autonomia universitara), a micromicropoliticilor (lipsa de strategie a sefilor de catedra în ce priveste recrutarea de personal)?
Cauze pot fi multe dar e greu de identificat vreuna în mod deosebit. Societatea româneasca postdecembrista a favorizat un comportament de management universitar ce reflecta structurile politico-sociale. Ulterior admiterii României în UE s-ar fi crezut într-o mai buna desfasurare a lucrurilor, însa e dificil (daca nu chiar imposibil) sa adoptam forme europene si sa le „calchiem“ pe structuri, mentalitati si tipuri comportamentale românesti, post-comuniste.
Ca om din sistem, ati dori cuiva din familie sa studieze în România sau afara?
În primul rând as dori sa studieze (dat fiind seria de „role-models“ ce o asigura societatea româneasca si media). Daca as avea de ales as spune sa studieze si în România si în afara. Pentru a avea astfel dubla perceptie, pentru a putea realiza diferentele si a întelege mai bine modul de raportare la anumite structuri si modele competitionale.
Sunteti pentru reintroducerea examenului de admitere?
În mod absolut DA! Este necesar acest fapt daca dorim sa existe un standard real al calitatii universitare si academice. Ultimii ani au prezentat o situatie deplorabila a nivelului intelectual al studentilor, situatie ce se propaga de la an la an. Iar acest fapt are grave repercusiuni asupra chiar si a nivelului de pregatire si predare a cadrelor universitare (tinere sau mai putin tinere). Si, de asemenea, as recomanda desfiintarea învatamântului „la distanta“ (datorita acelorasi considerente), sau cel putin as oferi o diploma ce NU ar echivala cu cea a studentilor de la formele de învatamânt la zi.
Sunteti pentru reducerea severa a numarului de universitati din tara? Sau nasc si în Târgu Jiu centre universitare de elita?
Sunteti, altfel spus, pentru liberalizarea produsului numit Universitate (adica pentru unghiul economic: o universitate are legitimitate de existenta întrucât exista cerere, chiar daca oferta ei nu este de top), sau pentru cresterea controlului dinspre centru (minister sau alta institutie), astfel încât calitatea ofertei educationale sa treaca în fata?
Nu consider imposibil de realizat o liberalizare a Universitatii concomitent cu existenta unui standard calitativ ridicat, însa acest fapt presupune un strict si real control al Ministerului si în mod absolut o schimbare de mentalitate si de management al microstructurilor universitare. Cât timp însa acceptam „diplome contra taxei de studii“ (vezi universitatile particulare, învatamântul la distanta etc.) acest lucru va fi imposibil. Slaba pregatire a studentilor si implicit a cadrelor universitare va determina lipsa calitatii si astfel, „centre universitare“ vor putea exista si în comunele recent devenite orase…
Ce s-ar putea face pentru a rupe cercul vicios actual (promovarea unor studenti nepregatiti din motive pur financiare: daca acestia, iar numarul lor e destul de mare, parasesc facultatea, se pierd banii lor de taxe, se pierd ore si se defiinteaza posturi)? Finantarea masiva din partea statului poate fi o solutie?
Asist cu trista mirare la un proces de acaparare de studenti (a se citi „de bani“). Universitatea înfiinteaza din ce în ce mai multe specializari, facultati si evident posturi. si aceasta datorita dorintei nestapânite de bani. „Studentul este clientul nostru“ se specifica într-un document intern. Finantarea din partea statului ar fi o solutie daca ar fi coroborata cu o reala oferta de locuri de studiu si prin aceasta înteleg o limita clara (în functie de competente si nu de locuri ce ramân libere!). Necesitatea financiara este o realitate, însa daca dorim o Românie cu înalte standarde de calitate educationala si profesionala trebuie înteles faptul ca nu oricine trebuie sa fie licentiat si ca un master înseamna excelenta. Totodata trebuie sa existe standarde clare de promovabilitate si modalitati de evaluare pertinente ce ar putea asigura o buna pregatire teoretica si practica a studentilor.
Cum vedeti raportul dintre Universitate si cercetare? Ar trebui rupt, asa cum se cere în ultimul timp, managementul Academiei asupra cercetarii si trecut la Universitate? Argumente.
Cred ca cercetarea ar trebui sa apartina Academiei în mare masura. Universitatea are ca principal scop procesul educational. Drept este ca acesta nu exclude cercetarea, dar ea ar trebui sa existe ca obiectiv secund, fara a fi un scop principal. Consider ca un centru de cercetare ar diminua energia care ar trebui concentrata asupra procesului de instructie.
În ce priveste sectoarele cunoasterii, care este raportul dintre ele dupa 90, în termeni de câstig-pierdere? Care sunt problemele specifice ale domeniului dvs de activitate?
Vârsta nu îmi permite sa fac o comparatie viabila cu ceea ce exista înainte de 90, dar pot sa observ ceea ce exista acum. Si aceasta se traduce cu o larga deschidere si un benefic acces la informatie. Contactele cu universitatile din afara reprezinta un extraordinar avantaj ce dezvolta (pe cât se doreste) modul de educatie si cercetare românesc. Se câstiga enorm din interdisciplinaritate si din contactele ce au loc la diferite conferinte internationale. În domeniul filologic observ o reala dezvoltare de noi directii de studiu si o deschidere larga spre noi metode de cercetare. Ca principala problema ramâne din pacate cea financiara - lipsa unui program real care sa ajute la finantarea cercetarii, a studiilor si evident o salarizare demna de un cadru didactic (universitar sau nu). Un individ cu reale aptitudini de cercetare sau cu capacitati pedagogice exceptionale este foarte usor atras de magia marilor corporatii care ofera avantaje financiare ce depasesc cu mult pe cele oferite de guvern.
Mutând acum accentul catre studenti, în ce masura mai sunt acestia actori ai dialecticii contemporane? S-au transformat iremediabil într-o forta pasiva (fiind controlati politic, prin diversele lor Ligi, sau economic - prizonieri ai joburilor la McDonald's), sau trec doar printr-un con de umbra?
Raspunsul poate fi extrem de larg, în functie de perspectiva. Studentii de astazi sunt - în marea lor majoritate - o imagine a ceea ce societatea contemporana afiseaza. Ei sunt în mod necesar angrenati în lupta pentru ban, pentru afisarea banului si a dorintei de a fi admirati. Ei nu sunt condusi de eventuale formatiuni fiindca nu le pasa de acestea si nu crediteaza nicio o forma institutionalizata de organizare sau conducere. Singura problema importanta este „a ajunge“ si nu „a deveni“. Exista într-adevar un prizonierat al jobului facil obtinut si care aduce un venit salvator. Diploma universitara este o „chestie“ care trebuie facuta fiindca poate va ajuta vreodata; scopul nu mai este de mult cel intelectual. Lipsa credibilitatii în institutia universitara îsi are originea în toate problemele pe care le-am enumerat mai devreme. Studentul nu gaseste în Universitate un mediu al devenirii si al dezvoltarii personale, ci doar o posibila sansa de a putea cere un salariu mai mare la urmatorul interviu.
Este dezirabila o reactivare de tip mai 68?
Nu cred ca este nevoie de astfel de gesturi. Sau cel putin nu cred ca ele ar putea rezolva ceva. Dupa cum afirmam, lucrurile ar trebui clar gestionate de Ministerul Educatiei si de fiecare centru universitar în parte în scopul unei mai înalte calitati si a dorintei de formare a tinerilor în excelenta. Cât timp Universitatea ramâne un sediu al mediocritatii si al compromisului educational nu putem spera ca studentii sa doreasca mai mult. Este datoria noastra sa învatam (cei care nu au facut-o pâna acum) si apoi sa îi învatam si pe ei ce înseamna datorie, competenta si calitate.
Eterna criza a Universitatii
MIHAELA GRANCEA
Conferentiar universitar, Universitatea „Lucian Blaga“
din Sibiu
Desi este posibil sa se nasca grupuri de universitari competenti si în centrele fara o asa-zisa traditie academica, si ma refer la câtiva tineri, la câtiva specialisti de referinta de la universitatile din Alba Iulia, Sibiu, Brasov, Târgu Mures, Galati, de regula, universitatile noi, nenominalizate aici, se comporta precum un fel de creuzete regionale, judetene chiar (acum, în România, exista 117 de universitati acreditate sau autorizate partial!). Lor li se adauga universitatile private, un fel de holdinguri tentaculare precum Universitatea „Spiru Haret“, universitatea online care a patruns pâna si în cele mai adormite dintre oraselele României; astfel, pe lânga extensiile universitatilor de stat în orase precum Sighet si Fagaras, ca urmare a unui fel de dumping, s-au impus filialele „Spiru Haret“. Amatorii de diplome legitimatoare se înmatriculeaza la aceasta universitate si obtin, chiar mai multe diplome, cu efort minimal - taxa mica si perceputa în rate suportabile financiar (o alta astfel de institutie, Universitatea „Alma Mater“ din Sibiu, percepe rate lunare!), examene putine si formale care presupun, de regula, completarea unei grile „simplissime“ si „penibiloase“ (citez din spusele unui cadru universitar tânar care a renuntat la angajamentul complementar cu amintita universitate deoarece avea mustrari de constiinta).
Concurente reale si false
Din datele furnizate de „Spiru Haret“, consilieri în educatie si presa am aflat ca aceasta institutie privata scolariza pâna în 2007 circa 140.000 de studenti la ID (aceasta forma de studiu presupune ca, într-un anumit interval temporal, toti studentii sa fie în conexiune informatica cu furnizorul de curs; practic, acest lucru este imposibil deoarece universitatea dispune doar de câteva mii de calculatoare în retea). Pe de alta parte, aceeasi institutie pretinde ca are înmatriculati, în toate extensiile, circa 200.000 de studenti, desi conditiile existente (precaritatea dotarilor, îndeosebi a laboratoarelor, inconsistenta bibliotecilor, angajamentul partial al corpului didactic, absenta unui parteneriat cu institutii din învatamântul preuniversitar) fac dificil procesul de predare-învatare, cercetarea si practica didactica. Situatia este surprinzatoare în contextul în care „în România exista 54 de universitati de stat cu 223.000 de studenti la zi si în jur de 180.000 de studenti la cursurile cu taxa; ...toti sunt deserviti de 25.000 de cadre didactice si de baza materiala cumulata a tuturor celor 54 de universitati (Dumitru Miron, secretar de stat pentru învatamântul superior). Aspirantii la statutul de student la „Spiru Haret“, de regula fosti elevi cu rezultate mediocre la învatatura (mai ales la bacalaureat), rezultate care nu-i recomanda pentru un loc bugetat la universitatile publice, nu fac exercitii de reflectie, nu sunt interesati daca aceasta universitate ofera conditii standard de scolarizare sau daca specializarile pe care doresc sa le urmeze sunt autorizate provizoriu sau acreditate. Ca sa nu mai facem vorbire despre cine a fondat aceasta „întreprindere“, adica rectorul Aurelian Bondrea, unul dintre artizanii imposturii comuniste, coparticipant la „cladirea“ carierei academice a Elenei Ceausescu, functionar superior în Ministerul Învatamântului de dinainte de 1989, responsabil cu ideologizarea învatamântului epocii ceausiste!
Oricum, Universitatea „Spiru Haret“ pastreaza aparentele notorietatii, a obtinut legitimari prin acordarea de titluri academice (în special doctor honoris causa) unor personalitati politice precum Ion Iliescu sau cu mare acoperire spirituala (Papa Ioan Paul al II-lea), detine o fundatie si un post de televiziune care apeleaza la toate formele propagandei. Aberanta este, de asemenea, existenta universitatilor private legitimate de discursuri europeniste, institutii care capuseaza sistemul învatamântului superior; în aceste institutii deservirea este, în mare parte, asigurata de cadrele de la universitatile publice, cadre atrase de perspectiva unui salariu decent. Aceste institutii care au vulgarizat si compromis învatamântul privat cu o traditie remarcabila în spatiul occidental obtin, în continuare, suport politic si ministerial (rectorul unei astfel de universitati private, un pic cam „gura bogata“, spunea acum un an cui era dispus sa-l asculte ca el a avut întotdeauna „usa deschisa la minister“ si ca oricum nu l-a costat prea mult, doar ceva miei, butoaie cu brânza, tuica si vin!). Doar în ultimii ani, rectoratele au interzis cadrelor didactice de la universitatile de stat pe care le administreaza sa predea la institutiile care le concureaza în zona de recrutare.
Prestigiul si competenta
S-ar zice ca sunt mult prea multe unitati de învatamânt superior în România. Cel putin jumatate dintre acestea trebuie sa dispara?! Dar ce se va întâmpla cu acei universitari, câtiva, unii dintre ei specialisti foarte buni, de regula tineri care nu au fost absorbiti de universitatile de traditie deoarece nu au avut suport „baronal“? Unii dintre acestia sunt mult mai lucrativi, mai performanti decât cadrele didactice din „mediile academice de referinta“; si ma gândesc la câtiva dintre cunoscutii mei: Daniel Dumitran si Laura Stanciu de la Facultatea de Litere si Istorie din Alba Iulia, la Cristina Dogot (lector universitar la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Universitatii din Oradea), la Cristian Luca de la universitatea „Dunarea de Jos“ din Galati, la Dragos Dragoman de la Universitatea din Sibiu, la tinerii literati de la universitatile din Brasov si Sibiu... si la multi altii pe care nu am avut prilejul sa-i cunosc! Mai deunazi un rector cu state vechi în administratie afirma, pornind de la date demografice, ca în România numarul celor scolarizati în universitati este mai mic decât în majoritatea tarilor din UE... si asa am ajuns, „cu succesuri“ la învatamântul de masa si la realitatea în care eu le explic studentilor din primul an ca „inocent“ este sinonimul lui naiv si ca acest cuvânt nu este un neologism (le recomandasem sa citeasca romanul „Candid“ de Voltaire!).
De multe ori, notorietatea unor universitati este construita pe mitologie, ea valorifica/exploateaza un trecut academic de referinta, prestigiul unor personalitati stiintifice si culturale; mediatizarea animatorilor acestor centre academice consolideaza imaginea acestora, atrage aspirantii. Însa, de multe ori, ceea ce reprezinta emblematica institutionala nu este functional. Astfel, cei mai multi dintre universitarii de renume îsi permanentizeaza statutul de profesor invitat, evident si din cauza beneficiilor financiare, iar predarea cursurilor lor de titulatura intra în custodia asistentilor care presteaza un fel de suplinire care nu se încadreaza, de cele mai multe ori, în limitele legalitatii. De asemenea, de prestigiul unei universitati traditionale care functioneaza conform principiului umbrelei, beneficiaza si acei universitari fara vreo vocatie speciala, fara vreo activitate stiintifica relevanta. În schimb, un tânar cadru didactic de la universitatile noi trebuie sa munceasca de doua ori mai mult, pentru a promova academic, decât un universitar dintr-un mediu academic consacrat.
„Dinozauri“ vs „lupi tineri“
Universitatea este, fara îndoiala, un mediu pe care tranzitia si-a pus puternic amprenta. Imediat, dupa Decembrie 1989, indivizi cu relatii solide în mediile politice si academice existente, clienti fideli ai unor politicieni în ascensiune, uneori ei însisi politicieni, au înfiintat universitati de stat si private în centre regionale, în resedinte de judet, cu corpuri academice ad-hoc alcatuite din cunostinte si rude de sânge sau spirituale, din „disponibilizatii“ Securitatii si Militiei (vezi si Universitatea „Eftimie Murgu“ din Resita). Totul era o afacere, bani buni se obtineau din detinerea de mai multe norme didactice, prin fraudarea fondurilor bugetare si a admiterilor, prin crearea de firme de constructii sau de servicii, firme care beneficiau de comenzi din partea acestor universitati. Aproape peste noapte, personaje cu un doctorat si cel mult o carte de autor, au devenit profesori universitari, rectori si decani; si astazi, cei care nu au iesit la pensie, sunt înca în sistem si afecteaza prin inertie si impostura mediile academice. ...ca sa nu mai vorbim despre „frecventa statornica“ cu care se situeaza sub zodia plagiatului! Astfel de personaje au ajuns în vârful piramidei academice cu carti care se afla doar în portofoliul de concurs; în cazuri fericite, acestea sunt editate într-un tiraj de 50 de exemplare! Cazurile de plagiat sunt facute publice si au efecte administrative doar daca persoana în cauza a intrat în conflict sau în raportare concurentiala cu vreo autoritate academica sau manageriala. Altfel, personajele amintite pot sa-si practice, pe mai departe, postura si impostura. Toate mediile academice românesti, mai vechi sau mai noi, se anima cu câteva luni bune, sau chiar cu un an înainte, de alegerile pentru structura administrativa. „Fostii“ recurg la orice mijloc pentru a ramâne „în post“ sau pentru a avansa. Orice este permis - promisiunea morganatica, santajul, amenintarea, „pumnul si palma“, discursul nationalist prin care personajul se identifica cu panteonul, cu patria etc. si ce grea este spaima pe care o traieste universitarul aflat în partea inferioara a piramidei, certitudinea ca daca nu va face o optiune inspirata va suporta, cel putin patru ani, rigorile unei anumite terori, „razbunarea alesului“. De cele mai multe ori acesti impostori care si-au gasit vocatia administrativa peste noapte impun un sistem de încadrare care este aservit interesului privat, dorintei lor de a se eterniza în scaunul administrativ. Astfel, câteva universitatile din România s-au transformat în SRL-uri de familie fiind animate de o retea de rude de sânge sau spirituale, de fosti studenti obedienti si arivisti (în scurt timp si ei intra în categoria rudelor spirituale ca într-o „familie mare si fericita“!), preparatori si asistenti care nu se obosesc sa citeasca literatura de specialitate, dar care îsi tin în „haturi“ studentii la seminare deoarece se tem ca nu cumva studentul care este înca interesat sa puna vreo întrebare buclucasa! De prea putine ori, absolventii meritorii sunt absorbiti de sistem. Cine are nevoie de un preparator sau de vreun asistent care este „mai în tema“ decât titularul cursului, de un tânar cu initiativa stiintifica si manageriala, cu dinamism? si astfel, cei mai multi dintre studentii de exceptie, daca nu au sustinere sau pur si simplu nu au noroc, pleaca în Europa, America sau ajung „seniori“ în firmele multinationale, în sistemul de asigurari. Primul perdant este, fara îndoiala, învatamântul românesc. Între timp, respectivii profesori universitari care se sprijina mai mult pe o anume notorietate publica (se expun frecvent cu prilejul aniversarilor comunitare, chermezelor oficiale, contactelor politice) devin „conducatori“ de doctorate care ofera teme, metodologii si recomandari bibliografice aberante, si mai ales care „nu au timp“ sa citeasca tezele doctoranzilor pe motiv ca sunt „prea groase“, adica voluminoase. Acum, în aceste corpuscule academice se duce o lupta surda între aceasta structura care stupefiaza prin incompetente, egolatrie, ostentatie vestimentara, conspiratie, osificare si tinerii universitari care reprezinta o cu totul alta generatie academica. Acestia din urma sunt acuzati, evident de „ctitori“, de agresivitate, nerecunostinta si fundamentalism eticist atunci când revendica transparenta deciziilor, functionarea responsabilitatii si a justificarii reciproce, legalismul.
E cineva care nu cunoaste solutiile?
Din nefericire, de câtiva ani, Universitatea functioneaza prin aplicarea principiului „economisiti cu orice pret, economisiti“. Evident, în primul rând, aceasta arhaica atitudine de criza, se realizeaza pe seama lefurilor cadrelor didactice (prin încarcarea normei didactice, prin neretribuirea unor sarcini didactice conexe, prin minimalizarea sistemului platii cu ora). Mai mult, universitatile de stat încep sa se comporte precum cele private. Ai sentimentul ca importanta este doar taxa pe care o plateste studentul, caruia i se iarta imobilismul, lipsa de interes pentru acumularea de informatie. si astfel, pe piata muncii deversam un material uman necalificat, desi detine documente care atesta „supracalificarea“. si mitul promovarii absolute, o resuscitare comunista, erodeaza puternic prestigiul Universitatii. Chiar unii dintre rectori recomanda, evident neoficial, ca procentul de promovabilitate sa atinga pragul de 100%! Autonomia universitara este vizibila, mai ales în aceste politici. si cum sistemul, de multe ori, functioneaza precum o gaura neagra, administratiile universitatilor au „gândit“ si au introdus noi taxe, de la cea pentru carnetul de student, la cea de reexaminare si de sustinere a lucrarii de licenta! Procurarea de fonduri din surse extrabugetare a devenit o prioritate a prioritatii!
Din cauza acestor situatii de criza nedeclarata sunt destul de confuza. Nu pot realiza, ipotetic vorbind, daca i-as recomanda cuiva din familie sa studieze în România. Si învatamântul din Europa are inertiile lui, mai ales acum, în relatie cu dificila aplicare a sistemului Bologna. Pe de alta parte, în România, mediocritatea a fost o constanta a mediilor universitare, chiar si pe vremea când acestea erau putine la numar. La fel de confuza sunt si în relatie cu problema oportunitatii reintroducerii examenului de admitere. Desi acesta, face posibila selectia, nu poate asigura continuitatea institutiilor de învatamânt superior, îndeosebi pe fondul crizei demografice. Pe de alta parte, cei mai multi dintre absolventii de liceu au, deja, o anumita ostilitate fata de aceasta forma de admitere si cu certitudine, ar prefera sa se înscrie pentru înmatriculare la universitatile care agreeaza forma „concursului de dosare“. Iarasi, pe de alta parte, examenele de anvergura ofera si oportunitati de fraudare, si ea de anvergura! Nici sesiunile de bacalaureat nu sunt mai functionale. Poate, introducerea unui sistem electronic de monitorizare ar recredibiliza vechile forme de evaluare a cunostintelor aspirantilor?! Poate, un fel de Big Brother ...
Si astfel, sistemul universitar a ajuns de la starea de forma fara fond la supraîncalzire!
Exista solutii vizavi de criza morala a sistemului? Desigur, si le stie toata lumea: interzicerea normelor didactice multiple (prin introducerea sistemului Bologna, se rezolva, în maniera naturala, acest fenomen), acordarea salariului de merit si a gradatiilor de merit exclusiv pe criterii de performanta stiintifica, cresteri salariale alocate cadrelor didactice din partea inferioara si mediana a ierarhiei universitare, deoarece acestea reprezinta partea dinamica si eficienta a corpului didactic, eliminarea gerontocratiei prin acordarea de prelungire a activitatii dupa vârsta legala de pensionare doar pentru conducatorii de doctorat al caror prestigiu este recunoscut, criterii severe de evaluare si reevaluare a candidatilor la posturile didactice, dar si a celor care au atins pragul superior al ierarhiei academice preferând acum rutina si loisir-ul performantei stiintifice (se multumesc cu statutul de coordonatori de volume colective sau îsi reediteaza vechile studii), o mai accentuata implicare în universul optiunilor noilor generatii de studenti.