Povesti

articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16
» cultura cultura literara »
Autor: GEORGE NEAGOE

Catalin Dorian Florescu stie sa povesteasca. E deja un fapt stiut. Nu pot decât sa confirm parerile din presa externa despre romanul - scris în germana - „Der blinde Masseur“. Traducerea în româna mi-a oferit ocazia de a descoperi, cu multa bucurie, încrederea prozatorului în „utopia cartii“, într-un sens similar celui conferit de Nicolae Manolescu în studiul sau despre Sadoveanu din 1976. Pentru Catalin Dorian Florescu, povestirea, ca arta de a conversa si de a asculta, ca reuniune de fapte, devine „ultim refugiu“ al omului „dincolo de esecul vietii“. Iar cartea este telescopul care ne ajuta sa vedem dincolo de universul îngust al propriilor reprezentari. Si câteodata nu strica o schimbare de dioptrii.

Povesti pe banda

Întors în tara natala dupa douazeci de ani pentru a o revedea pe Valeria, iubita din adolescenta, Teodor Moldovan amâna întâlnirea cu ea, ascunzându-se sub carapace de povesti. Stie ca o întrevedere i-ar confirma presentimentul deceptiei sentimentale. Istorisind ce-a auzit de la tarani, el nu încearca sa scape din realitate. Îsi manifesta, de fapt, o nevoie fundamental omeneasca pentru fictiune. Trebuie sa povesteasca, deoarece rostirea îl asigura ca nu s-a dezumanizat. Limbajul fictional compenseaza lipsa erosului. E vorba de redescoperirea bucuriei de a spune si de a asculta povesti: „în copilarie îmi placuse grozav sa storc povesti de la tarani“ (p. 19). De altfel, personajul se distanteaza de credintele populare: „pentru ei calul era protectorul verii si el ajuta soarele sa urce pe cer“ (Ibidem).

Precum în „Hanu Ancutei“, despre care „e o reuniune de povestitori, al caror contract e imaginatia“ (Manolescu), si aici povestitul capata valente ritualice. Cel care vrea sa primeasca povesti ofera udatura (subl. a., p. 31), asculta captivat, incita imaginatia celuilalt si înregistreaza pe banda magnetica numai ca, uneori, „ce-mi povesteau taranii era impresionant si adesea uitam sa dau drumul la aparatul de înregistrat“ (p. 31). Cel invitat sa relateze accepta interventiile verbale din partea tânarului. Povestirea iese de sub autoritatea imperturbabila a naratorului pentru a se reconfigura în dialog. Astfel, înceteaza remarca potrivit careia „povestirea înseamna o unica gura si numeroase urechi“ (Manolescu, „Povestirea si romanul“). Imaginatia umanizeaza si alunga singuratatea.

La maturitate, Teodor cauta parteneri de conversatie. si desi i s-a îndeplinit dorinta de a fi asemenea unui „taran cu multe povesti“ (p. 45), nimeni nu este interesat de povestile lui. Doar mama: „N-ai nimic de povestit?“. Numai ca, la batrânete, femeia este internata într-un camin de batrâni. Iar fiul vorbeste cu ea dintr-un simt al datoriei. Or, pâna atunci, Teodor n-a vorbit niciodata din mila, ci din placere. De aceea, pleaca sa-l gaseasca pe Mihai - „cel mai bun dintre toti povestitorii <…> om simplu, care nu stia sa scrie si sa citeasca <…> El povestea din pasiune“ (p. 84). Dar Mihai se afla numai în înregistrarile din adolescenta, lasate în apartament înainte de emigrare. El se confunda cu istorisirile despre caii Sfântului Toader ori despre înrudirea dintre capra si diavol.

Carti pe banda

Povestile nu-i sunt de nici un folos lui Teodor. Nu l-au învatat sa devina om. L-au pacalit ca-i poate atrage pe semeni. Revenit acasa, descopera ca povestile confera putere numai daca provin din carti.

Ramas întepenit cu masina într-o groapa de pe sosea, Teodor este descoperit de Ion Palatinus, „maseur si filosof“ (p. 127), care nu are doar simtul tactil foarte dezvoltat. Vorbeste din carti citite indirect de el. Întâlnirea cu Ion îl deturneaza pe Teodor din drum, îi provoaca a doua amânare. Masorul orb îl transforma în captiv cu ajutorul cartilor. Nu trebuie decât sa citeze un pasaj din „Mizerabilii“ si sa întrebe carui personaj îi apartine: „Cu ce drept se ating oamenii de ceea ce nu cunosc? Stiti cine a spus treaba asta?“; „Nu, nu stiu“; „Episcopul din Mizerabilii. Luati-va hainele si veniti cu mine“ (p. 91). Moldovan nu are forta sa se opuna. Crede ca va fi gazduit pâna ce masina i se va repara. Ajunge un oaspete prizonier de bunavoie. Povestile îl tin pe loc. Întâlnirea cu Ion îi arata mai mult decât vazuse si auzise pâna atunci.

La Moneasa se încruciseaza doi intermediari ai cunoasterii lumii: cuvântul nescris si cel scris. Ion si Teodor se surprind reciproc. Niciunul dintre ei nu s-a gândit ca pot exista oameni care sa stie atâtea lucruri, învatând altfel decât a crezut fiecare de cuviinta. Când Palatinus vorbeste despre un cocos, care „cânta mereu aiurea“ (p. 92), Moldovan îi relateaza credintele taranilor despre cântatul cocosului. Nu se strecoara nicio intentie de epatare. Se manifesta, înca o data, impulsul compensator al povestirii. Ion este uimit de cultura noului venit. Însa nu poate concepe ca un individ detine informatii interesante fara a fi parcurs un anumit numar de carti: „E si învatat pe deasupra s…t Ati citit mult?“ (p. 93). Raspunsul vine prompt, marcând diferenta între modurile de educatie: „Nu. Mai curând am ascultat mult si asta se întâmpla cu mult timp în urma“ (Ibidem). Nici Ion nu detine majoritatea cunostintelor datorita propriei lecturi. Pacienti din sanatoriu si oameni din sat îi citesc masorului. Dupa cum el însusi afirma, patru baieti l-au ajutat sa citeasca: „Tinerii pe care-i vezi mi-au facut educatia. Când erau foarte tineri, mi-au citit literatura si filosofie si eu am ascultat“ (p. 127). Palatinus învata sa taca pentru a auzi mai bine si, în ultima instanta, pentru a citi lumea: „Când esti orb, auzi mai bine“ (p. 290). Dar lectura are un efect de bumerang, un scop educational de a carui eficienta Ion este sigur: „Asa au prins si ei gust“ (Ibidem).

Câteodata, în romane, orbii îi roaga pe oameni sa se înregistreze în timp ce citesc. Asa a colectionat Ion glasurile unor preoti, profesori, politicieni, marinari ori mineri. O întrebare lipsita de raspuns este de ce personajele accepta sa-si imprime vocea pe casete. „Cititul cartilor e un altfel de masaj si adesea e cel mai profund“ (p. 144), ar pleda masorul în rolul asumat de învatator intrat în pestera ignorantei; „Ion le deschide ochii“ (p. 205), ar completa un discipol, convins de infailibilitatea cartii; „Poate ca o fac din mila“, ar replica Teodor din postura omului fara handicap fizic si iritat ca Ion le propune localnicilor un mod de viata idealizat de imaginatie si de ideologie.

Puterea povestilor

Întrevederile celor doi par sa reitereze tabietul deprins de Teodor în adolescenta: „slanina, pâine, tuica si conversatie“ (p. 193) si-i dau impresia ca s-a integrat în comunitatea din statiune. Discutiile dintre Teodor si Ion au putini centri de interes. Putini, dar fundamentali pentru conditia umana: povestirea, raportul dintre ignoranta si cultura, dintre carte si realitate, dintre viata de aici si cea de dincolo de granita. Palatinus nu citeste cu detasare. Desi e constient ca viata si cartea nu se suprapun: „Se mai întâmpla prin carti, dar nu si în realitate. Sa nu confundati cartile cu realitatea“ (p. 102), uita ca lectura nu schimba lumea, ci-l ajuta pe individ sa devina om, sa scape de naivitate si sa nu fie manipulat: „Povestirile sînt periculoase. Cel care povesteste are puterea, afla de la mine. Daca filosofia e buna la ceva, atunci e buna ca sa judeci lucrurile foarte exact si sa nu te lasi pacalit de niste povesti“ (p. 134). Ion e similar lui Don Quijote. Când asculta ce sta scris în vreo carte, crede ca e necesar sa fie la fel si în lume. si daca el e orb, încearca sa-i determine pe ceilalti sa vada precum gândeste el: „Ei trebuie sa vrea sa vada, trebuie siliti s-o faca“ (p. 214). Doar ca în carte se afla o alta lume. Cartea arata întotdeauna diferenta si nu identitatea sau cum sustine Teodor: „Nu le folosea la nimic daca stiau ca mai exista o lume dincolo de a lor“ (p. 215).

Degeaba fuge Moldovan de „nebunul acela care nu stia despre lume decât ceea ce era scris în carti“ (p. 215). Revederea Valeriei îl amageste ca si-a îndeplinit scopul calatoriei si ca a redevenit cel de odinioara, mai ales ca fosta iubita, acum casatorita, îi aduce înregistrarile cu povestirile taranilor. Dar Valeria îl seduce pentru a se razbuna: „Am vrut sa-ti arat cum e când suferi“ (p. 320). Ramas iar singur, Teodor se întoarce la povesti, la Moneasa, la maseurul orb. Avertismentele Valeriei se vor dovedi îndreptatite: „Ion o sa te însele, daca nu cumva o face deja“ (p. 316).

Moldovan este invitat la o petrecere organizata de Ion. Acolo afla ca sarbatoresc „doua plecari si o sosire“ (p. 325). Uneori, în romane sau în România postdecembrista, sugrumata de coruptie, de privatizari, de borfasi, de badarani, de reclame din aceasta carte, se petrece altfel decât în piesele de teatru. Godot soseste pentru a ramâne definitiv la Moneasa. Acum descoperim de ce masorul orb îi pomeneste musafirului despre personajul lui Beckett. Cei doi care l-au asteptat, Ion si Marius, au plecat în Elvetia cu actele, banii, masina si numele lui Teodor. Palatinus are puterea. Teodor, sacul cu multe povesti.

---