E. Lovinescu si complexul Eminescu
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura literara »
Autor: TEODORA DUMITRU
Relatia lui Lovinescu, din posturile sale încrucisate de critic de poezie, istoric literar, ideolog, istoric al ideologiei, romancier cu Eminescu reprezinta una dintre cele mai inconfortabile probleme de constiinta si profesionalism care i-au marcat cariera.
Într-un interviu (1) acordat unei publicatii imediat dupa aparitia romanului „Mite“, criticul se declarase net suferind de „complexul Eminescu“ si prin aceasta succinta autodiagnoza, ilustrata în termenii celui mai elementar freudism, cu anamneze din copilarie& gimnaziu, si-a scutit postumitatea si pe exegetii sai de multe ore de cercetare. Lovinescu a parut ca si-a facut singur ordine în debara, iar lectura „Agendelor“ sale, aparute în sase volume între 1990 si 2002 la Editura Minerva si la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, confirma proportiile acestei operatii de clasare, fara deziceri majore.
Resorturile acestei tatonari dificile, soldate cu raspunsuri dificile, stau, consider, în faptul ca Lovinescu s-a plasat indecis în raport cu subiectul sau. În primul rând, s-a decis greu daca Eminescu constituie sau nu un subiect al sau, parând ca-l deleaga altora, preocupat secundar de posibilitatea furorilor/ esecurilor în zona eminescologiei; în al doilea rând, când s-a decis ca Eminescu reprezinta, într-o oarecare masura, si subiectul sau, nu s-a decis daca se raporteaza la Eminescu - poet român de secol XIX, poet romantic, poet premodern etc., sau la Eminescu-mitul fasonat si alimentat din varii directii în cei cincizeci de ani care trecusera de la moartea poetului. În al treilea rând, intentiile sale în atingere cu aceasta tinta indecisa n-au fost nici ele lipsite de motivatii complexe. Când a scris despre „Eminescu“, Lovinescu a dorit sa-l livreze pe „adevaratul Eminescu“, sa faca o munca de restituire/ reconstituire, dar si sa se propuna ca „romancier“, producator de fictiune asadar, sa rezolve, si possible, un complex prin altul, sa împace, în termenii unei colaboratii optime, exigentele unui demers de arheologie în serviciul literaturii române cu vitrina de la Alcalay si sedintele prelungite de autografe.
Voi încerca sa schitez mai jos interioarele acestui efort lovinescian de tatonare-raspuns în zona Eminescu, oprindu-ma în vestibulul chestiunii, anume în acel moment al biografiei lovinesciene în care Eminescu nu este înca un subiect al sau. Schita pe care o propun va ajuta, consider, la finisarea unei perspective în chestiunea debaralei lovinesciene, conform careia complexul lui Eminescu machiaza exitenta altui complex, mai radical si mai coroziv decât primul, complexul Calinescu. Nu-mi asum prioritati în descoperirea acestui transfer, exegeza lovinesciana a pus problema complexului Calinescu via Eminescu cu destule detalii (v. notele care postfateaza „Agendele literare“ ale „Sburatorului“; contributiile concertate ale lui Al. George, Gabriela Omat si Margareta Feraru mobilând fericit categoria destul de austera a studiilor despre Lovinescu din istoriografia româneasca); ceea ce m-a interesat a fost însa ilustrarea unui aspect necercetat în etiologia complexului de care vorbeam.
Impulsul îl primesc recitind primul volum al „Istoriei literaturii române contemporane“, „Evolutia ideologiei literare“, aparut în 1926 (eu voi cita din editia Minerva, 1973). Într-o sectiune tratând „Imitatia în cadrele literaturii noastre“ cu subsecventa „Imitatia la Eminescu“, Lovinescu agata razant chestiunea „dualismului“ eminescian (o constanta a eminescologiei, nedizolvata complet nici astazi), caruia îi ataseaza adjectivul „inexplicabil“. Inexplicabilul“ invocat era dublu fatetat: exprima un cuantum de atractie inepuizat al poetului/mitului Eminescu, si simultan cu acesta, o disfunctie cu aspect de fatum a criticii, incapabile sa-l „explice“ pe Eminescu.
Asadar: „pe de o parte, un pesimism integral, ireductibil, considerat de aproape întreaga critica de azi ca un element sufletesc congenital si ca principiu generator al adevaratei lui personalitati artistice si, alaturi de aceasta (…) un alt Eminescu, mistuit de pasiunea vietii si de toate problemele ei (…) lânga contemplatie, resemnare, Nirvana, un freamat de viata, o irosire de energii pentru chestiuni ce ar fi trebuit sa-i ramâna indiferente. În stadiul cunostintelor noastre de pâna acum asupra personalitatii lui Eminescu, problema acestui inexplicabil dualism e înca nerezolvata. Cercetarile ulterioare vor ajunge poate sa ne precizeze caracterul pur intelectual al pesimismului eminescian, - ideologie câstigata din studiul filosofiei lui Schopenhauer si al poeziei si filosofiei indiene. Pesimismul, în cazul acesta, n-ar mai fi temperamental si nu s-ar identifica cu însasi personalitatea lui Eminescu; el n-ar fi decât o ideologie împrumutata de o valoare pur speculativa. Problema interpretarii eminesciene s-ar schimba, astfel, cu totul, si oricum ar rezolva antinomia de pâna azi: adevaratul Eminescu temperamental ar fi luptatorul înfipt în realitatile vietii“ (2)
Las la o parte aparenta coincidenta dintre vederile lovinesciene din 1926 (pesimismul eminescian este artificial, indus pe canale culturale, inautentic etc.) si constructiile prin care critica realist socialista a tinut sa faca din Eminescu un optimist funciar pesimizat de o societate burgheza strivitoare de valori; cu toate acestea, diferenta dintre un pesimism indus cultural („intelectual“) si unul indus social nu aplatizeaza ideea comuna: pesimismul nenatural, obtinut al poetului.
Ce face însa Lovinescu în „Istorie“, în siajul dualismului „inexplicabil“ asertat mai sus? S-ar putea spune, la o prima lectura, ca nu depaseste cu nimic banalitatea unui paragraf onest de istorie literara. Enunta o stare de fapt si-i schiteaza o minima deschidere, pomenind ceva de niste „cercetari ulterioare“, care „vor ajunge poate sa“, care „ar schimba“ „problema interpretarii eminesciene“. Toate în culoarea neutra a unor deziderate în suspensie, lipsite de urgenta, care nu-l angajeaza pe emitatorul lor, care-si face numai datoria de a semnala o, cum am mai zis, posibila deschidere. Nu-l angajeaza si-l angajeaza totusi; sunt de regasit în tipul acesta de formulare semnalmentele unei retorici a insinuarii, a unor forme de preteritie (forma a abstinentei trucate: „spun ca nu spun x“, ma ajut de alibiul negatiei pentru a pune în lumina afirmatia), în care Lovinescu provoaca niste afirmatii pe care are aerul ca le deleaga altora, într-un viitor cetos. Criticul pare, asadar, ca se derobeaza, lasând altora gratiile schimbarii de paradigma în eminescologie; el a îndeplinit doar o minuscula functie de majordom, de cadru, a anuntat intrarea; cu toate acestea, niciun viitor profitor al directiei schitate de Lovinescu nu va putea face abstractie de sursa, înscrisa nu într-o foaie obscura de jurnal, ci într-o istorie a literaturii române.
Impulsul devine, în atari conditii, mai important decât procesul.
În 1926, Lovinescu nu prezenta, se vede, intentia (sau urgenta) niciunui studiu de proportii dedicat lui Eminescu, desi idei avea; le expunea în fuga si aparent uita de ele. Numai ca certitudinile pe care si le asigurase în „Istorie“, adica satisfactia de a sta, în fericitul caz în care filiera propusa de el va deveni fertila, la originile unei neo-eminescologii, satisfactia de a patrona o revolutie, de a surveia olimpian, din cosmos, uvrierii care dichisesc directia deschisa de el - vor sucomba în mai putin de zece ani. În 1932 G. Calinescu publica „Viata lui Mihai Eminescu“ si, în consecinta, pozitia lui Lovinescu în raport cu subiectul Eminescu se amendeaza cu 180 de grade.
De ce spun „în consecinta“. Lectura monografiei calinesciene ar fi avut toate motivele sa-l bucure pe autorul rândurilor reproduse mai sus, din „Evolutia ideologiei literare“. „Eminescul“ lui Calinescu este raspunsul dezideratelor desenate în „Istoria“ lovinesciana, p. 135, ed. cit.: „luptatorul înfipt în realitatile vietii“, nu insul care suspina la stele, nu debitorul unui canon romantic defazat.
De la primele contacte cu monografia calinesciana (Calinescu plimbase de câteva ori manuscrisul prin cenaclul lovinescian, cu intentii vadite de lectura sistematica, ranite de aparentul dezinteres al amfitrionului, strategizat în amânari suparatoare (3)) Lovinescu are revelatia faptului ca „în chestia Eminescu“, variabila nescontata „Calinescu“ este impulsul. Nota bene, fatalitate: impuls nu numai pentru o ulterioara generatie de eminescologi, ci pentru Lovinescu-même. Momentul în care a luat act de bravura calinesciana - de evidenta valoare a monografiei - a coincis cu momentul în care Lovinescu a renuntat la a-l mai delega altora pe Eminescu. Procedeul se dovedise o eroare, neprevazând succese fulminante de tipul celui al lui Calinescu, în ecoul carora impulsuri ca acela dat de Lovinescu în „Istoria“ sa se aud, daca se aud, ca niste scâncete nearticulate. Ce face Lovinescu în conditiile acestei neasteptate turnuri? Cum îsi obtine vizibilitatea si limbajul articulat? Prin re-pozitionare, prin reactiune. Lovinescu se eforteaza sa-l „dea“ pe „adevaratul Eminescu“ si, în acest scop, scrie „Mite“ si „Balauca“, romantari bazate pe o documentatie ambigua, decodata pripit si emotional. „Adevaratul Eminescu“ scontat în 1926 si „adevaratul Eminescu“ ot 1934, din „Mite“, ajung, prin ce hazard, diametral opusi.
Calinescu si-a dezvoltat monografia pe principiul suflat în treacat de Lovinescu în coada unui subcapitol din „Evolutia ideologiei literare“ (mostra de poligeneza ideatica, nu intentionez sa afirm ca G. Calinescu ar fi furat ideea); el s-a întâmplat sa fie autorul acelor „cercetari ulterioare“ de care Lovinescu a parut ca se derobeaza neglijent si suveran, dupa ce le pronuntase totusi directia. Peste sase ani, în 1932, Lovinescu a fost însa cum nu se poate mai dur surprins (4) de „Eminescul“ „temperamental … înfipt în realitatile vietii“ al lui Calinescu (fatalitate, chiar „Eminescul“ sau, din 1926) si s-a ambalat sa-i opuna un nou „adevarat Eminescu“, serafic, „cu sufletul lui abstract, vizionar“, inaderent la proba realului, „flacara sfânta, mângâiere si „ paladiu „ împotriva imensului dezgust al vietii“, sa câstige lupta dintre critici si psihanalisti în descoperirea „adevaratei psihologii erotice“ a lui Eminescu, sa dea aperturi astrale destinului poetului si al plosnitei de pe umarul lui. Strategiile lovinesciene de serafizare a subiectului Eminescu au avut, se stie, consecinte cât se poate de bifurcate: pe de o parte criticul care antama în 1926 premisele unei depasiri a traditiei mitizante a pus el însusi câteva caramizi la soclul Luceafarului, pe de alta parte, demersurile sale de subtiere a materialitatii lui Eminescu au afârsit în procese de pornografie si blocarea accesului în Academie.
Eminescu din 1926 si Eminescu din 1934, anul elaborarii lui „Mite“, si mai departe, în „Balauca“ si în ciclul „Bizu“ - unde a transpus (si s-a transpus), dupa propriile declaratii, (în) prototipul eminescian, dematerializat si „abstras“ -, par sa nu comunice deloc, închisi în capsulele unui autism „inexplicabil“. Lovinescu a petrecut mai bine de zece ani scriind niste romane (sapte) care nu arata deloc ca „cercetarile ulterioare“ din sfera carora, prin gratia maligna a unui retorism banal, preteritia, a parut ca se exclude din start.
NOTE:
(1) aparut în „Facla“, nr. 117, 1934, apud „Sburatorul. Agende literare“, vol. 4, Minerva, 2000 , p. 339
(2) E. Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane“, vol. 1, Minerva, 1973, pp. 134-135
(3) „Maestrul Calinescu, simpatic <...> Singur; are ms. volumului despre Eminescu. Venise sa-l citeasca, dar nu-l invit. Discutam doua ceasuri despre Eminescu.“; „G. Calinescu <...> (cu Eminescu subtioara). Nu citeste. Conversatie Eminescu, Pârvan.“; „G. Calinescu, gris! Citesc portretele Voronca, Tutuianu. Calinescu, rezervat - le gaseste prolixe. A lucrat la Eminescu.“; „G. Calinescu citeste <...> un capitol asupra lui Catalin din Eminescu - lectura fara rost.“; „G. Calinescu (franc, natural) citeste din volumul sau asupra lui Eminescu - obositor si nu de prim interes. Eu citesc Rebreanu (cu succes)“. „G. Calinescu - citeste Eminescu („Junimea“), succes relativ.“ (E. Lovinescu, „Sburatorul. Agende literare“, vol. 3, op. cit., p. 127 - 129 si passim)
(4) Într-una din fragilele ocazii de lectura pe care le-a avut la „Sburatorul“, monografia calinesciana fusese, de pilda, dezavuata în plen pe motivul, ramas notoriu în expresia lui Bebs Delavrancea, coborârii lui Eminescu dintr-un „cer de legenda“ „în grajd“ - o formula de blam împotriva materialitatii viziunii calinesciene, opuse opticii majoritare, a unui Eminescu-serafic, aprioric incompatibil cu detresele mediocritatii umane etc. etc