Vedere din cosmos
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
G. Calinescu, în „Istoria“ sa, ne revela, înca din Prefata, patria ca geografie literara distincta, considerându-i pe marii scriitori „eternii nostri pazitori ai solului vesnic“.
Ca aceasta idee, afirmata raspicat, avea legatura si cu momentele tragice prin care trecuse România în 1940, anul precedent aparitiei „Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent“, este incontestabil. Dar ea nu e totusi doar conjuncturala. Dimpotriva. Ne-o dovedeste corespondenta marelui critic cu editorul sau Alexandru Rosetti, pe traseul Iasi-Bucuresti, caruia îi comunica, la un moment al elaborarii lucrarii, intentia sa de a o însoti de o harta în relief a literaturii române, ramasa în faza de proiect, din diverse motive, inclusiv din cauza dificultatilor grafice si tipografice pe care le presupunea. Si astfel monumentala carte, pe care „divinul“ ar fi vrut-o feerica (cum a marturisit) a aparut, din pacate, fara harta imaginata de el. (Spun din pacate, dar, în treacat fie zis, va dati seama cât de mult i-ar fi oripilat pe Eugen Negrici si pe altii, unii dintre ei profesori la catedra de unde Calinescu a fost dat afara, harta pe care ar fi figurat atâtea iluzii, atâtea mituri false, atâtea mistificari?! Nici nu vreau sa ma gândesc).Am putea spune ca, daca Napoleon credea ca politica unei tari e aidoma geografiei ei, Calinescu avea o viziune mai complexa si mai profunda asupra acesteia, caci, asa cum observa Augustin Buzura, într-o lunga convorbire cu Crisula Stefanescu, de la Radio Europa libera, în decembrie 1989 - „Pe unde n-a umblat Kutuzov, au umblat Tolstoi si Dostoievski“. Napoleon se referea, nici vorba, la geografia fizica. Calinescu o avea în vedere (si) pe cea culturala si spirituala. Semnificativ, în „Prefata“ la editia din 1945 a volumului „Impresii asupra literaturii spaniole“, el preciza: „Nu exagerez determinismul lui Taine, explicatia climatica a unei literaturi, desi n-o repudiez ca instrument partial de lucru, de altfel verificat. Nici n-am ajuns înca la o convingere precisa asupra masurii cu care specificul rasial, geografic si istoric intra în substratul unei arte. Însa din simpla dorinta de petrecere intelectuala mi-am propus totdeauna sa fac drumul întors, acela de a cunoaste geografia unei tari, pe dinauntru, prin cultura ei. Poate ca realitatea infirma uneori datele literaturii, dar acestea din urma ramân totusi niste documente pozitive ale aspiratiilor respectivului popor. Peisajul eminescian si sadovenian este mai semnificativ pentru strainul inteligent decât cel privit din goana trenului si, oricum, privelistea reala subsumata celei literare capata alte adâncimi“. Iar în capitolul amintitei carti intitulat chiar „Putina geografie“ Calinescu explica : „Citind clasicii spanioli, câteva elemente de geografie fizica si economica se impun constiintei. Lectura pregateste imaginatia pentru o anume geologie, cu o anume fauna si flora“.„Istoria“ lui Calinescu dovedeste, chiar si fara acea harta conceputa de el, mai mult decât orice alta sinteza consacrata literaturii române, ca între geografia fizica si cea literara se stabileste, de-a lungul istoriei, o puternica, indestructibila, legatura; de la un punct încolo ele se interconditioneaza, se sustin, se lumineaza reciproc. În consecinta, literatura îi aparea marelui critic „drept cea mai clara harta a poporului român“. Fiind legitimatia istorica a unui popor, cum inspirat o definea odata prozatorul Constantin Toiu, literatura constituie, în acelasi timp, si o legitimatie geografica, un „certificat de proprietate“ asupra teritoriului unei etnii si al unei limbi. S-a întâmplat ca nu am fost niciodata pâna acum pe meleagurile nasaudene. Am trecut doar prin acel atât de daruit tinut românesc demult, într-o pâcloasa noapte de noiembrie. Dar el este al meu din frageda copilarie si pentru ca mi l-au dat sau, mai bine zis, mi l-au pre-dat Cosbuc si Rebreanu. Nasaudul lor este si Nasaudul meu, al nostru, cei din alte provincii ale tarii, poate chiar mai mult decât al celor care s-au nascut si traiesc acolo, respirându-i aerul în fiecare clipa. Pe un alt plan, care e al literaturii în general, cam tot asa se petrec lucrurile cu Pamântul întreg sau, oricum, cu tari, locuri, orase si regiuni ale lui.Alaturi de muzica, literatura - si mai ales romanul - este arta cea mai putin conventionala. Ea are forta de a cosmiciza localizând, individualizând în spirit, în timp si în spatiu. Universuri noi, fiinte plasmuite dupa chipul si asemanarea noastra, uneori mai plapânde decât oamenii concreti - dar care au o existenta intangibila si biografii ce nu se sfârsesc niciodata - patrund si se integreaza definitiv în viata umanitatii. Unele devin mituri catalizatoare, fecunde, mereu întemeietoare.Într-un eseu intitulat „Faust si europenii spiritului“, Salvador de Madariaga scria: „Olimpul european e populat de oameni în carne si oase. Iata-l pe Faust. Priviti-l alaturi de alti mari europeni ai spiritului: Hamlet, Lear, Don Quijote, Sancho, don Juan, Ivan Karamazov, Peer Gynt (...) Modele eterne ale Angliei si Spaniei, în ceea ce au acestea mai profund si mai extrem - ripostele lor simetrice si opuse la problema echilibrului dintre om si societate -, Hamlet si Don Quijote sunt doi poli de conduita pentru toti oamenii, doi eroi simbolici ai umanitatii“. Moartea, crede Evgheni Evtusenko, este neputincioasa în fata lor. Am sa-mi permit sa reproduc din romanul sau liric „Dulce tinut al poamelor“ un fragment ceva mai lung. Sunt gândurile unui personaj al cartii, cosmonaut, pe care autorul si împreuna cu el cititorul îl surprind meditând în imensitatea „spatiului cosmic“, acolo unde ai senzatia ca poti lua Pamântul într-o mâna precum Hamlet craniul lui Yorik:„Cuvântul popor îl facu pe cosmonaut sa cada pe gânduri (...) Cuvântul acesta nu trebuie rostit prea des; el trebuie gândit. Fiind acum despartit de poporul sau prin uriasa imensitate a unui spatiu învins, cosmonautul se simti, poate ca niciodata pâna atunci, o particica a acestui popor, de parca ar fi fost lansat în cosmos la capatul unui fir nevazut, smuls dintr-un prapur sfintit de parintele Serghie Radonejski si care a fâlfâit cândva pe Câmpia Kulikovo, sau din velele primei corabioare a lui Petru I, sau din steagul desfasurat sus, pe Reichstag. Izolati unii de altii, risipiti prin izbe, baraci, apartamente comune sau prin cele devenite proprietate personala, cu vizoarele lor montate la usa de intrare, oamenii uita uneori ca poporul sunt ei, ca exista un fir istoric ce-i uneste - în aceasta izolare, farâmitare, înstrainare - într-un singur tot. si poporului trebuie sa i se aduca aminte ca este popor. I-o aminteste razboiul, dar pretul unei asemenea aduceri-aminte e mult prea mare. I-o aminteste însa si literatura. Reflectând asupra acestui lucru, cosmonautul îsi spuse ca scriitorii îsi cam subapreciaza profesiunea. Caci, iata, împreuna cu el, o pornisera prin Cosmos, neplanificat dinainte si ignorând tot soiul de fise personale si caracterizari, fratii Karamazov. Pierre Bezuhov, ajuns si el fara veste pe nava cosmica, îsi stergea zapacit ochelarii: acestia îi scapara din mâini, dar nu cazura jos, ci plutira, imponderabil, leganându-si ramele. De hublou îsi apropiase ochii atâtatori bulgakoviana Margareta, cu trupu-i fosforescent licarind prin necuprinsul Cosmosului. Iar atunci când din Cosmos îmbratisezi cu privirea toate tarile deodata, tari în care nu ai pe nimeni cunoscut, îti dai seama la un moment dat ca ai totusi acolo niste cunoscuti. Sunt scriitorii. Asa cum nu poti întrezari din Cosmos statia Zima (localitate unde s-a nascut si a copilarit Evtusenko - n. mea), nu vei deslusi cu privirea nici satucul Macondo, însa stii ca el exista pe acolo, pitit undeva, la un capat al Americii Latine. si astfel, lui Gabriel Garcia Màrquez nici nu-i trece prin minte ca, iata, în clipa de fata, colonelul sau, Aureliano Buendia, patrunzând înlauntrul navei cosmice, împreuna cu tântarii ce i s-au lipit de obrazul neras, si-a smuls sabia din teaca, gata sa taie pe nu se stie cine, dar sabia, pierzându-si greutatea, s-a leganat o clipa, nesigura, i-a scapat din pumnul desclestat si a început sa pluteasca, întristata, ori poate înveselita, ca nu mai e de nici o trebuinta. Literatura este, asadar, aceea care aminteste popoarelor ca sunt popoare, si omenirii întregi ca este omenire. Tocmai ei, scriitorii, au realizat ceea ce medicina n-a izbutit sa realizeze: ei au învins fatalitatea disparitiei totale“.Vanitate de scriitor?! Poate. Am fost surprins când am aflat, cu multi ani în urma, ca dintre atâtea impresionante, magnifice constructii durate de mâna omului pe planeta noastra, de pe Luna se vede doar una singura: Zidul chinezesc. Dar atunci înca nu ma gândeam ca niste oameni „de fier“, acei temerari navigatori ai Oceanului cosmic pot fi si iubitori de literatura. Si ca ei, ca niste cititori inteligenti si sensibili ce sunt, ne-ar putea trimite de acolo, din cer, o vedere, o imagine a Terrei pe care cel mai clar se desluseste sufletul...