Sari la conținut

O mie si una de povesti

articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16
» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE


Romanele „Un veac de singuratate“ de Gabriel García Márquez si „Toba de tinichea“ de Günter Grass foloseau resursele parodiei nu doar pentru a regândi rolul istoriei si functia estetica a amintirii, ci si pentru a pune sub semnul întrebarii autoritatea oricarui act de a scrie prin amplasarea discursurilor fictiunii si istoriei în cadrul unei retele intertextuale mereu în expansiune, care ironiza orice notiune de simpla cauzalitate sau origine unica. Acesta este contextul în care sensul istoric postmodern se situeaza dincolo de asocierile cu ideea iluminista de progres sau cu cea hegeliana de proces istoric mondial. Toate aceste aspecte sunt evidente, însa, si în romanul lui Salman Rushdie, „Copiii din miez de noapte“ (1981), pentru care primele doua texte mentionate functioneaza ca veritabile intertexte, Rushdie raportându-se însa (tot intertextual si tot parodic) si la cartea lui Laurence Sterne, „Tristram Shandy“, daca ne gândim doar la faptul ca nasterea lui Saleem, naratorul-protagonist, este prezentata abia dupa mai bine de o suta de pagini. În plus, nu putem pierde din vedere nici structura „biblica“ a cartii, ale carei puncte esentiale de reper sunt o Creatie - si, implicit, o imagine paradisiaca a lumii Casmirului - si o Cadere, Rushdie tratând, astfel, într-o cheie mai putin obisnuita, si consacratul mit al „internationalizarii“ prozei de limba engleza în secolul XX. Pe de alta parte, cultura musulmana îsi revendica un permenent drept la replica: astfel, nu Profetului îi este acordat statutul pe de-a-ntregul divin, ci cartii, textului scris (sau pe cale de a fi scris), acesta fiind si unul din motivele invocate de Salman Rushdie pentru a explica de ce Aadam Aziz (ineditul „patriarh“ al familiei) îsi pierde credinta, personajul acesta reprezentând, practic, o imagine reflectata a romancierului însusi si a modului în care a înteles el sa se raporteze, la nivel strict personal, la delicatele probleme ale credintei religioase.    

Doua discursuri

Considerat scriitorul contemporan care a reusit sa îmbine realismul magic cu fictiunea postcoloniala, Rushdie construieste, în „Copiii din miez de noapte“, o structura narativa care se încadreaza în tiparele realist magice (márqueziene) - dar nu le ignora nici pe acelea ale textualismului postmodern. Desigur, Rushdie scrie întotdeauna despre lumea asiatica din care provine el însusi, dar acest roman nu este doar (înca) o carte despre India (si Pakistan), ci si, în egala masura, un excelent roman al marelui oras, plasat, desigur, sub semnul metaforic al Turnului Babel. În plus, însasi forma textelor lui Rushdie aminteste în mod constant cititorului de tendintele „etnocentrice“ ale autorului, acestea fiind înscrise în chiar cuvintele ce compun textul: astfel, naratorul Saleem, inventându-si, practic, singur constrângerile, afirma adesea ca vorbeste limba urdu, dar noi, cititorii, avem în fata cuvintele în engleza - în textul original. Iar discutând despre nasterea Indiei moderne sau despre trecutul sau personal, Saleem se prezinta si pe el însusi, uneori în calitate de martor metaforic, iar alteori de participant imaginar la evenimente, reusind sa relateze întâmplarile din afara istoriei pe care o povesteste, dar neexcluzând total nici perspectiva intens partizana, în felul acesta expunându-si mereu propriul sistem de valori. În fond, ceea ce cititorul contemporan trebuie sa învete de la tehnica postmoderna a scrierii istoriei si literaturii, spunea Linda Hutcheon în „Poetica postmodernismului“, este faptul ca istoria si literatura sunt deopotriva discursuri, ca ambele constituie sisteme de semnificatii prin care faurim un sens al trecutului. Altfel spus, semnificatia si forma nu sunt de gasit în evenimente, ci în sistemele narative ce transforma evenimentele trecute în fapte prezente. Asa se face ca cei 1001 copii nascuti la miezul noptii de 15 august 1947, odata cu proclamarea independentei Indiei, îsi vor împleti mereu destinul cu cel al tarii, ironia fiind însa ca miraculoasele lor puteri vor fi privite mai de toata lumea drept veritabile handicapuri, de natura a-i însingura pe detinatorii lor. Iar destinele esentiale pentru romanul acesta sunt cel al lui Saleem, copilul nelegitim al unei hinduse sarace, iar, pe de alta parte, cel al lui Shiva, unicul fiu al unor musulmani bogati, copii care, însa, sunt schimbati imediat dupa nastere, de aici confuzia, ironia si tragedia lor personala, întruchipând-o pe aceea a Indiei, mereu sfâsiata între diferitele etnii, limbi, convingeri religioase.      

O permanenta dezagregare

În „Copiii din miez de noapte“, carte debordând de fantezie si, nu o data, chiar de exuberanta, Salman Rushdie a gasit, apoi, cea mai potrivita modalitate de a descrie lumea indiana în ansamblu, dominata de permanenta nevoie de modele - umane, estetice si, de ce nu, chiar cinematografice, daca ne amintim de malitioasele secvente ce descriu cetatea filmului de la Bollywood - si de preocuparea pentru corespondente, fie ele biografice si/sau literare. Universul acesta este, practic, unul în care nimic nu e previzibil, nici chiar discursul auctorial, rolul Padmei, ultima iubire a lui Saleem (dar, deopotriva, ascultatoarea si cititoarea sa, modelul seherezadei functionând invers în romanul lui Rushdie), fiind, în fond, si acela de a reprezenta, la nivel narativ, intransigentele lumii materiale pe care naratorul, Saleem, încearca mereu sa le învinga. Dar si de a duce povestea lui în locuri prin care suferindul Saleem nu mai vrea - sau considera ca nu mai poate - sa treaca, fie si numai cu amintirea. De aici permanenta impresie de dezagregare, chiar si trupul protagonistului descompunându-se treptat pe parcursul relatarii, fapt ce simbolizeaza, desigur, farâmitarea Indiei, prin desprinderea Pakistanului si a Bangladeshului. În plus, povestea lui Saleem îi ofera Padmei o sublimare estetica în loc de satisfactie propriu-zisa, poate de aceea intervin atât de numeroasele digresiuni la care ea, practic, îl sileste („Ah, întreruperi, mereu întreruperi!“ exclama el exasperat). Nici cearsaful gaurit prin care, la începuturile lumii, în minunatul si seninul Casmir, o privea tânarul doctor Aadam Aziz pe Naseem (doar pe fragmente, fireste!) nu are alta functie decât aceea de a oferi o viziune incompleta, mereu rupta de context, specifica, dupa cum e convins Rushdie, pentru întreaga Indie.

Muraturi si multiculturalism

Desigur, problemele legate de esenta culturii si, mai cu seama, de cea a identitatii sunt puse, nu o data, în termeni ce nu exclud nici politica si nici - cu atât mai putin - moralitatea, caci Saleem însusi, încercând sa afle cine este cu adevarat, se foloseste de termenii impusi de câte un etalon mereu strain, venit, adesea, din lumea din afara granitelor Indiei, de pe tarâmul fostului Imperiu Colonial Britanic. Tocmai de aceea, primele doua parti ale romanului lui Salman Rushdie au în vedere o istorie culturala structurata mereu pe doua niveluri, pe de o parte, o Indie „experimentala“, iar pe de alta parte, una dominata de ratiunea occidentala. „Copiii din miez de noapte“ exprima, astfel, o sensibilitate divizata la tot pasul, fie între valorile indiene si cele britanice, fie între credinta hindusa si cea musulmana, fie - nu în ultimul rând - între mediul urban si cel rural, scriitorul aflându-se parca în cautarea vechiului centru ordonator care ar fi putut unifica toate aceste aspecte. Dar, cum centrul e, acum, pierdut, singura speranta, oricât de iluzorie, de salvare ramân... muraturile! Iar dincolo de nivelul parodic, cititorul întelege ca Rushdie aduce, astfel, în discutie, delicata problema a posibilitatilor de conservare a memoriei, deci, a istoriei - abordând, astfel, marea tema a temporalitatii, care a marcat întregul roman al secolului XX. A treia parte a cartii implica, spre deosebire de cele anterioare, bruste schimbari de stil si de ritm narativ, caci, aflat în cautarea adevarurilor referitoare la originea sa, Saleem defineste perfect si întreaga realitate a Indiei moderne, atât de stratificate si atât de diferite fata de imaginile din pliantele publicitare, multiculturalismul devenind, astfel, una din preocuparile esentiale ale autorului însusi.  Metafora miezului de noapte si a celor 1001 copii nascuti o data cu India moderna trimite, asadar, nu doar la lumea miraculoasa a celor „O mie si una de nopti“ si nici doar la strategiile narative împrumutate de Rushdie din celebra colectie de povestiri (naratiunea fiind una centrala, dar naratorul stiind perfect cum sa-si submineze singur omniscienta), ci mai ales la semnificatiile începutului, plasat sub un urias semn de întrebare, atât al tarii, cât si al copiilor ei.