Fifina Fintescu
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura cultura literara » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
In cunoscutul studiu „Numele proprii în opera comica a lui Caragiale“, Garabet Ibraileanu n-o mentioneaza nici macar o singura data pe Fifina Fintescu. (Ca sa pot scrie linistit aceasta propozite am recitit textul d'a capo al fine, cautând-o pe zgubilitica soacra în mod expres; sper s-o fi facut si cu toata atentia!)Exista, desigur, o explicatie la îndemâna pentru omisiune: farsa fantezista într-un act în care este protagonista nu se numara, eufemistic vorbind, printre creatiile de top ale dramaturgului - dimpotriva. În atare conditii, exegetii caragialieni o ocolesc sistematic, cu gingasa condescendenta. Ar mai fi însa la mijloc si alte ratiuni. În viziunea autorului studiului amintit, numele personajelor - aceste „formule rezumative“, cum inspirat le spune Ibraileanu - functioneaza, de regula, pentru a defini profilul moral sau dominanta caracterologica, originea etnica, provenienta geografica sau locul în ierarhia sociala ale eroilor - lucruri care „lumineaza, în felul lor, istoria si sociologia României“ din a doua jumatate a veacului al XIX-lea si care, ipso facto, circumscriu imaginea, curenta în epoca, de scriitor realist a lui Caragiale. Pâna la întrevederea în naturelul personajelor sale a unor dimensiuni de alta factura - metafizica, de pilda - avea sa mai treaca oarece timp. Or, fonic, Fintescu trimite aproape automat cu gândul la conceptul de fiinta cu toate conotatiile existentiale adiacente. Interpretarea lui Ibraileanu nu împinge însa demersul speculativ pâna catre asemenea orizonturi abisale, mai ales ca o astfel de perspectiva ar fi venit în contradictie cu una din tezele fundamentale ale lucrarii, conform careia numele atribuite personajelor de Nenea Iancu vizeaza, în esenta, producerea de efecte comice. Daca acceptam ipoteza ca dubletul fiinta - Fintescu reprezinta o filiatie onomastica posibila si ca ea constituie rezultatul unei intentii auctoriale anume, vom avea brusc revelatia ca sub masca simplutei, linearei si ridicolei Fifina se poate ascunde un personaj deosebit de ofertant sub raporul interesului literar.Dar cine este, de fapt, doamna Fifina Fintescu? O soacra foarte juna (27 de ani, precizeaza într-un moment al dialogului bilateral ginerele sau, Alexandru Peruzeanu), care face imposibila viata a doi tineri aflati în luna de miere: sus-numitul si Iulia, fiica ei vitrega si minora, consoarta cu acte în regula a nefericitului. Dintr-un capriciu sau poate, din alt motiv - într-o prima instanta chestiunea nu este foarte limpede -, Fifina îi impune proaspatului însuratel angajamentul ca, în primele trei luni de casnicie, acesta sa-i cedeze „autoritatea absoluta“ în treburile sale familiale. Nebanuind ce-l asteapta, Peruzeanu accepta, pecetluind întelegerea cu onoarea lui de cavaler. Imediat dupa savârsirea ceremoniei religioase, începe calvarul: soacra „idealista“, care „scrie poezii sentimentale“ si „detesteaza sexul barbatesc“ îsi exercita cu atâta cerbicie si perseverenta tutela, încât cei doi soti legitimi nu reusesc cu nici un chip sa ramâna macar o clipa singuri, între ei intrepunându-se permanent „ca o gresala de ortografie intentionata într-un calambur“, doamna Fintescu. Insolitul si neînduplecatul cerber nu cedeaza nici la rugamintile fetei si nu se lasa impresionata nici de protestele, strigatele si revolta barbatului. Ajuns la exasperare, acesta planuieste expedierea „monstrului“ în lumea lui Morfeu cu ajutorul unui narcotic. Nu apuca sa-si duca la capat intentia fiindca soacra, cuprinsa subit de un neasteptat puseu confesiv, se ofera sa-i dezvaluie enigma bizarului sau comportament. Istoria Fifinei este o capodopera de romantiozitate sentimentaloida si desuet-lacriomogena, decupata, parca, din paginile celei mai prafuite literaturi de consum. „Ramasa de copila fara mama, crescuta fara nici o afectie“, ea se înamoreaza la vârsta de 18 ani de un tânar întâlnit în societate. Se iubesc în taina si fara sa si-o spuna timp de doi ani. Într-o zi, aflati la un bal, ramân din întâmplare singuri, iar tânarul profita de împrejurare pentru a-si marturisi, viforos, sentimentele: „El, ca si cum ar fi pândit de mult momentul, se apropie repede de mine si cu lacrimile-n ochi, cu ochii rataciti, cu obrajii îngalbeniti, ma apuca tremurând în brate, striga înecat: Te iubesc“. Din nenorocire, scena care debuteaza sub auspicii atât de promitatoare se încheie dramatic: „Voii sa ma smucesc din bratele lui, continua sa povesteasca Fifina; el ma strânse mai tare; voii sa tip, însa el îmi îneca glasul strângându-ma în brate si sarutându-ma cu de-a sila. Atacul unei fiare mi-ar fi facut mai putina groaza. Am lesinat“. Oripilata de violenta gestului, tânara domnisoara consimte sa ia de sot pe un colonel mult mai în vârsta care, coincidenta!, exact cu o seara înainte îi ceruse mâna. Dupa o jumatate de an ramâne vaduva si neconsolata... de pierderea, prin plecare în lumea larga, a celui care o sarutase împotriva vointei ei. Aceasta traumatizanta experienta existentiala o transforma pe Fifina Fintescu într-o vajnica teoreticiana a (atentie!) superioritatii fintiale a femeii în raport cu barbatul. Cele ce urmeaza pot fi considerate primul manifest feminist din literatura româna: „Fondul sufletesc al barbatilor, fie cât de alesi, este (...) brutalitatea; la femei fondul acesta este sensibilitatea. Tendenta suflarii unui barbat porneste de sus în jos si nu-si completeaza evolutia decât atingând un obiect real; din contra, sufletul femeii din orice împrejurare a vietii reale se avânta în sus, tot în sus, pâna ajunge la acea treapta de subtilizare a gândului si a simtirii dincolo de care este non-existenta (...). Când în regiunile ideale în care se ridica sufletul femeii, îl siliti sa se coboare degraba, îl smuciti si-l izbiti de jos... atunci acel suflet de femeie îl rupeti, îl nimiciti, îl pierdeti pentru totdeauna. Trebuie, prin urmare, spre a fi fericirea posibila pentru amândoua partile, trebuie ca barbatul sa se suie pâna la sufletul femeii, sa-l îmbratiseze binisor si sa-l atraga în jos, cu precautie prin mijlocul starilor de tranzitie. Pentru aceasta însa, s-ar cere o stiinta... un fel de economie a sensibilitati...“.Trebuie sa recunoastem: doamna Fintescu este o feminista avant la lettre! Dar si singurul personaj feminin din opera lui Caragiale care „vede idei“ si care este capabila sa navigheze pe marea abstractiunilor. În finalul piesei, ea îl reîntâlneste pe tânarul de odinioara, tocmai - iarasi coincidenta! - întors din exil, pe care înca îl iubea si cu care se casatoreste instant - lovitura de teatru artizanala care pare a-i schimba radical convingerile teoretice. „Cu toate astea, ele ramân adevarate...“, proclama „cu chef si ciuda“ apriga militanta pentru dreptul inalienabil al femeii de a se considera superioara brutei masculine care nu va atinge cât îi haul acea treapta de subtilizare a gândului si a simtirii dincolo de care se întinde, nu-i asa, desertul non-existentei...