Ciripeli
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura literara »
Autor: ADRIANA STAN
Femeia, se stie, e mare farmazoana. De-a lungul vremilor, ea a sezut la razboiul de tesut penelopic urzind texturi felurite în asteptarea eroului, respectiv - a eposului, ceea ce nu a împiedicat-o sa populeze cu drama si trama ei una dintre cele mai consumate forme de fictiune.
Lasând la o parte obiceiul bolnav al decadentilor fin de siècle de a considera dezirabile numai iubitele moarte, se poate spune ca tema supravietuirii feminine a dat eroine de neuitat, de la fragilele, dar luptatoarele domnisoare victoriene la mult mai bine dotatele personaje de jocuri video. Iar consecintele la nivelul mentalitatii sociale nu au întârziat sa se arate, întrucât fata de doamna Bovary, femeia Cosmo e o supravietuitoare (sau nu?) - macar prin faptul ca nu se mai sinucide.
Pe subiectul cu pricina, Ioanei Nicolaie îi iese în recentul sau roman („O pasare pe sarma“, Polirom 2008) un tratat de victimologie prea vizibil marcat pe firul emotiv, al compasiunii, prin care se apropie periculos de pavlovismul literaturii de masa. Sistemul binar în care opereaza - una bucata femeie tânara, frumoasa, sensibila versus circumstante potrivnice plus ghinioane sentimentale - îsi epuizeaza 90% din mesaj si intensitate înca din primul capitol al cartii. Sabina Seni apare, simbolic, pe un peron mizer, lasând în spate „doar un zid si-o poarta deja ferecata“, „viitorul ca pe-o usa zidita“, iar restul fabulei nu va face decât sa acumuleze redundant întâmplari cu aer de litanie la conturul nesanjabil al acestui destin. Desigur, tendinta de a face pasul pe loc, în protagonismul cosmofag al sensibilitatii particulare, sta la baza poemelor din „Nordul“, „Credinta“ sau „Cerul din burta“, si explica, în fond, timbrul atât de specific al autoarei, care îmblânzea pe aceasta cale metaforizarea de neomodernista amintire pe terenul unui biografism în culori mitologice, nuantând exhibitia prin contemplatie. Pe cât de rafinate sunt însa lirica sa narativizata si construirea în pasi epici a icoanei sinelui, pe atât de superflue apar liricizarile naratiunii sale propriu-zise.
Ioana Nicolaie scrie aici o poveste la persoana a treia, despre o tânara provinciala ce trebuie sa se descurce pe cont propriu, cu portmoneul gol si cu sufletul ei mare, în Bucurestiul dezorientant, nu mult dupa caderea comunismului. E folosit întreg retetarul de situatii epice anticipabile în privinta respectiva, de la chefurile studentesti la dragostea în fazele ei boeme, de la cautarea unui suport financiar în perioada de inflatie la munca înrobitoare într-un fast-food sau mica specula din camin. Semnificativa în sine ca impresie de verosimilitate familiara, atmosfera de tranzitie debusolanta pare, altminteri, un decor mecanic si cât se poate de necesar developarii teziste a destinului nefericit al protagonistei. Caci lipsa de verva a scenelor, frecventele sincopari ale fluxului povestirii, o impresie scârtâitoare de truda narativa arunca serioase dubii asupra capacitatii autoarei de a se detasa epic de gestul autointensificarii poetice. Iata: „Razele rosii i se lipira fetei de spate, ca s-o ocoleasca apoi. si, sîngerii, sa-i prinda pe amândoi într-un singur cocon“. Iar, pe de alta parte - mostra de relatare: „Era prea de tot! Nu-mi puteam reveni din uluiala... Ce trebuia oare sa fac?... Dar nu eram în stare sa înjur, sa ma apar... Tremuram de indignare“. Degeaba se forteaza în directia neorealismului sau a tensiunii dramatice câta vreme o pornire probabil fireasca a scrisului sau o trage, parca fara voie, spre tusa moale a impresionismului. Desi autoarea pretinde de la sine constructie si roman de formare, punctul de vedere prin definitie poetic ramâne, în defulari, singurul credibil. si nu ma refer doar la faptul ca motivul vagabondajului prin tot felul de pasaje, printre vitrine, retrovizoare si sub becurile colorate ale strazii are, asa, un aer de familie, ca un suvenir optzecist, cu ipostaza binecunoscuta a poetului-centru reflector de imagini.
Mai exact, Ioana Nicolaie rupe adesea naratiunea la persoana a treia prin recursul la senzatie, dar face asta cu bizare neglijente de a acorda între ele perspectivele, de a aranja tonul: „ Lumina amiezii îsi salta griul în încapere. Sabina îsi puse haina groasa si merse la baie“. Zabava de a prinde anumite momente în volute metaforice mai degraba împotmoleste decât sa vibratilizeze naratiunea. Apoi, autoarei îi lipseste flerul unui Radu Petrescu de a transla crusta friabila de senzatii si imagini în retorica a sentimentelor unor personaje bine individualizate. Nu ma îndoiesc ca Ioana Nicolaie poate exprima minunate reverii de sine, dar, pâna una-alta, reveriile personajelor sale par inautentic împanate cu inutile bibileli liricoide: „Anii uscasera totu-nauntru. Ca bulbii lalelelor lasati în plin soare“; „Sabina trecu pragul, de parca ar fi pasit pe nisipuri miscatoare. În vârtejul brusc al desertului vazu biroul urias al patronului. Ca de chihlimbar.“ Autoarea are, evident, condeiul setat pe versificatie, în materie de psihologie a personajului ea rezolva însa lucrurile destul de simplist. Cu tot chinul ei sisific si inocenta ultragiata, interioritatea protagonistei se aplatizeaza într-o mecanica declamatorie a suferintei. Sunt, de pilda, destule si destul de transparente furtuni: „(...) se-nchipuia pe un pod si valurile care treceau pe dedesubt erau mereu ca dupa o furtuna sau aidoma celor iscate de golul unei cascade“; „Furtunile de dinainte, puse alaturi, sapasera în sufletul Sabinei un început de prapastie“. Despre Eman, marea iubire, nici nu vom afla mai mult decât ca e boem, misterios, cu pieptul musculos ca la Sandra Brown, misterios again. Alte personaje, cum ar fi Roxana, careia i se face prin primele capitole un portret de neconventionala, sunt lasate în aer, altele apar din senin, fara prea mare relevanta în cursul naratiunii (o serie de studenti caministi din final).
Totusi, cârcotelile de mai sus nu expun decât o parte a chestiunii. Desi, personal, as tine cu doza de ironie a lui Jane Austen sau cu aura parsiva al Larei Croft, impactul suferindei Sabina, stimulat pâna acum mediatic, prin interviuri si avanpremiere, nu mi se pare deloc improbabil. La urma-urmelor, cel al carui nume fireste ca nu-l mentionez aicea a demonstrat deja ca iubim femeile pentru stilul lor, „ca o gratie, ca o unduire“, acea piele exuviala înnobilând tot ce ar fi commonplace în ele. Stilul protagonistei si cel romanului în general dispun de atributele care sa îndreptateasca „lectura obligatorie Elle“ specificata pe ultima coperta. Atitudine voluntarista este cât încape, bataie sociala este, dar si implicita bataie a ei cu nedreptii de ei, eroina are ceva luciu frivol, fiind cam seducatoare, dar si, deducem, o moralitate solida. Autoarea vorbea despre importanta „fundalului“ în povestea sa despre tranzitie. Ma tem însa ca o perspectiva istorica ce se învârte prin locurile comune ale unor idei de teleenciclopedia („Credeau ca marile manifestari omagiale, muncitorii agitînd stindarde.. tineau de realitate, nu de suprarealismul cel mai grotesc. Marea manipulare chiar functiona. Ei nu disociau între ce li se arata si ceea ce se afla dedesubt“) nu se scoate decât pompând serios pe partitura mizericordiei: „Oamenii se obisnuiau greu cu culorile de dupa caderea vechiului regim. Se minunau de instalatiile muzicale chinezesti si-si reînvatau cu sfiala colindele“. Priza fatisa la emotie reiese, de altfel, si din scene puternic atasante, cum e atunci când Sabina ia un singur mar de pe taraba si, pentru ca mai mult nu-si permite, îl pune rusinata la loc. E schitata, de asemenea, o gama larga de feminitati, dupa gusturi si tipuri de identificare: batrâna trecuta prin ororile razboiului, fosta muncitoare în uzina „cu sufletul patat de vopseluri“, colega libertina si în acelasi timp romantica and so on. Chiar si fara flora lirica, desfasurarea epica e în buna masura scontata ca efect în directia unei adeziuni directe la coarda sensibila: „Îsi facu ordine furioasa, în ultimii ani. Erau cotloane întregi napadite de praf. Erau si zile blînde, luni întregi, pe care acum trebuia sa si le smulga din carne. Vii, sîngerînde (...) cu mîinile agatate de gardul de sîrma...“
Desigur, traditia pasarilor zgribulite, desi nu foarte cuprinzatoare, e marcata în literatura româna, bunaoara prin amarâta turturea a lui Ienachita sau puiul lui Bratescu-Voinesti. si pe ei, sa nu uitam, i-a pândit pericolul retoric de a fi artificiali si dulcegi, deci soapy, independent de toate bunele lor intentii...