Roma mea care nu e si a altora
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura antropologica »
Autor: OANA PUGHINEANU
Când dragii mei prieteni de la Cluj au auzit ca o sa plec la Roma cu o bursa, în ciuda asteptarilor, parerile au fost împartite… pe generatii: cei mai în vârsta cadeau rapid într-un soi de extaz si aproape ca vedeam în ochii lor bucati de muzee sau piete celebre. Cei tineri în schimb erau mai rezervati… Pâna la urma e vorba tot de doi ani de stat în „chirie“ undeva (desi eu nu ma pot plânge de cazare, care e asigurata, si nu oriunde, ci chiar în Villa Borghese), de o înstrainare care ma va face sa nu ma mai simt bine nici la Roma, nici la Cluj… si poate de un start ratat în cursa împrumuturilor pentru un apartament în Floresti. O mica explicatie: „Florestiul“ e nume de cod pentru tânara generatie din Cluj… un loc în care blocurile au fosa septica (deci sunt împrejmuite de sol bine îngrasat), un loc cu întâmplari comice (vecini picati cu cada de la un etaj la altul), pe scurt, un fost paradis al investitiilor imobiliare, caci mai nou bancile din Bucuresti refuza sa mai acorde credite pentru locuinte acolo. Ei, dar pâna la urma, ca exponenta a unei generatii crescute pe jumatate în spiritul unui soi de bildung socialist si pe jumatate în tranzitie, adica în încercarea frenetica a unei mari mase de oameni a imita cele doua trenduri: loisirul occidental si „biropatul“, mi-am zis ca e mai bine sa ma manânce Florestiul dupa Roma decât înainte.
Unei singure persoane din generatia mea care era si ea extaziata de viitoarele mele contacte cu „marea cultura“ i-am raspuns cu toata sinceritatea ca „da! Am auzit ca au la Roma o gradina zoologica super!“. Desigur, citind dezamagirea din ochii ei, am adaugat spre a o calma: „Nu te speria. Am o bursa pe avangardisti. Lor le-ar fi placut poanta mea“. Plasturele cultural si-a facut efectul instantaneu si zâmbetul a revenit împaciuitor… dându-ne ocazia sa ne despartim cordial. Înca o victorie a culturii asupra violentei.
Drumul spre Roma s-a încadrat si el în limitele normalului (am nimerit în jumatatea de autocar fara rromi): fara manele… doar o târa de Van Damme si o spaga la frontiera. Oricum, granita scoate tot ce-i mai bun din români, si la propriu (tigari, bautura etc.) si la figurat. Doua cucoane speriate de moarte vazând autocarul din fata luat la puricat si probabil având si ele prin genti ceva mai multa tuiculita, m-au luminat într-o secunda asupra a ceea ce înseamna interculturalitatea. Am mai fost eu pe la conferinte si simpozioane pe tema asta, dar fara efect. „Vai tu! Promit ca nu mai fac! Doamne iarta-ma! Hai sa spunem Tatal nostru… În italiana sau în româna?“. Dar nu numai la noi drumul spre evlavie trece prin „euroi“… si italienii te întâmpina cu aceeasi oferta, numai ca mai amuzanta, mai de economie de piata… Drumul spre Vatican e pavat cu kitsch-uri caldute, si daca ar fi sa fac un top n-as sti daca sa pun pe primul loc calendarele cu preoti sexy (ori calendarele sexy cu preoti?) sau acadelele cu fata Papei. O fi înaltator sa-l lingi pe marele prelat, mai ales ca distractia costa 6 euro. Interesante sunt si ministatuetele-jucarii cu soldatei din toate timpurile si în toate uniformele, acompaniati de marii lor conducatori, inclusiv Il Duce si Hitler în actiune… adica pe o motoreta cu atas. Cât despre celebra Via Corso, pe lânga hainele de fitze poti sa-i vezi pe ai nostri rromi lipiti de biserici ca niste stampile sau cântând si înjurând prelung, în româna, turistii care nu „tâpa cu bani“ în ei. Africanii si albanezii sunt mult mai evoluati. Ei au deja tarabe cu toate hainele si posetele de firma contrafacute la preturi accesibile pentru lumea a treia, studenti si bursieri. În plus, toate femeile care trec pe lânga ei se numesc „Bella!“… ceea ce nu-i putin.
Dar una peste alta, în Roma pluteste un aer de „sfârsit de civilizatie“, si m-am bucurat realmente sa-i aud si pe altii cuprinsi de lehamite în fata maretiei. Mi-am adus aminte de Joseph Beuys, care plimbase trei ore un iepure mort într-o galerie pentru a-i „explica“ picturile… La Roma poti vedea cei mai multi iepuri morti pe metru patrat. si e admirabil ca unii dintre ei recunosc asta. Am prins din mers discutia dintre doua englezoaice studente la istoria artei care îsi marturiseau ca ele nu-i înteleg pe oamenii care „traiesc“ pentru arta. Pâna la urma orice studiu nu e decât o specializare în vederea salariului… „just a job“. Daca celebra distanta filosofica n-a terminat (cu) lumea, cred ca specializarile o vor face. Oricum discutia s-a încheiat într-o tenta erotica, una dintre ele povestindu-i celeilalte cum i-a explicat profesorul ei la o cafea ca statuile sunt preferabile, pentru ca ele nu pot spune „nu!“. Eu una nu-mi dau seama care e avantajul, pentru ca nu pot spune nici „da“. Iepurii morti stau si de o parte si de alta a vitrinei. Parca s-ar concura.
Dupa ce am privit îndelung fântâna cu lei din Piazza del Popolo concluzionând avangardist ca „astia varsa mai mult decât mine când am o criza de bila“ m-am îndreptat spre casa dând un mic ocol prin ghetoul Romei, plasat la o distanta de câtiva kilometri de centru. Încep sa cred ca în zilele noastre adevaratele metropole se pot recunoaste dupa cât de pestrite le sunt suburbiile. Aceleasi blocuri ceausiste (mai sa fie!) împânzesc zarea, numai ca spre deosebire de Manastururile si Pantelimoanele noastre împanate cu câtiva baietasi de cartier, aici paleta e mult mai larga: de la negrii semicutitari, la spaniolii bucurosi ca le concerteaza nu stiu ce manelist, la fetitele de ciocolata sau cele iesite din fostul URSS direct la produs. Am întâlnit o adolescenta slovaca cu o fata înca luminoasa, cu oase ca de porumbel iesite pe sub trening, scoasa parca din Lilia 4 ever, dar îndesata bine în viata ei din care n-are nicio sansa sa iasa. Deschidea la fiecare al doilea cuvânt dictionarul, de parca ar fi deschis o fereastra. A înteles ca m-am ratacit si voia sa-mi explice unde e gara. Spre Piazza Ungheria (zona rezidentiala din care porneste Via Romania) toti acesti oameni, inclusiv primul travestit pe care l-am vazut, s-au evaporat. Probabil undeva pe sinele de tramvai statea vreo printesa care saruta fiecare broasca în parte ca sa o primeneasca si sa o aseptizeze. Odata eliminata combinatia de mizerie si veselie, tramvaiul si-a continuat drumul însotit doar de mizeria morala… ca asta n-au reusit sa o stearga nici saruturile parlamentare, darmite alea de printese. Celebra vorba marxista cum ca violenta ar pune în miscare istoria e valabila doar daca prin violenta se întelege, în spirit mai nietzscheean, „curajul“ de a lupta pentru propria mizerie morala. O lupta soldata cu multi martiri si cu 0 sfinti. Asta mi-a confirmat si o întâlnire între ziaristii români si cei italieni la care am participat si care s-a derulat dupa toate noile conventiile stabilite de noii birocrati intelectuali care se numesc comunicationisti. Daca nu ar fi intervenit Hurezeanu si Cristian Tudor Popescu as fi avut impresia ca sunt la o sezatoare stil USR. Jur ca odata din gâtul unei sticle de vin rosu, cu ocazia unei astfel de sezatori, se auzi în plina sedinta sentinta: „Lasati-o balta! N-aveti destul talent sa scrieti carti bune si nici îndeajuns de multe relatii ca sa scrieti de-alea proaste. Si terminati cu sedintele astea ca deja m-am ametit. Pentru voi, utilitatea nu-i decât o masca a mediocritatii.“
Dar închei pe un ton pragmatic, sa nu zica lumea ca nu s-a ales cu nimic si le anunt pe fete ca anul acesta la Roma se poarta mov. Despre muzee, marea cultura si studiile care o acompaniaza, dupa intrarea bursei. În caz de întârzieri, despre Gramsci.