„Cum stam la anul 2008?“
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Sumarul numarului dublu, 8-9, al Vietii Românesti sustine convingator spusele lui Nicolae Prelipceanu care, sub un titlu echivoc, cu dublu sens (Ce se întâmpla la noi, aici), face un bilant rapid al primilor doi ani din noua serie: „Dar la Viata Româneasca se întâmpla totusi câte ceva de prin octombrie 2006, când am fost chemati sa reînviem o revista care parea decedata sau în orice caz agonizanta. Sau, hai sa fim si mai eufemistici, cenusie. si la propriu si la figurat. Am scos, în acest timp, saisprezece numere. (...) Ar trebui, în primul rând, sa mentionez, poate, faptul ca am încercat sa deschidem sectorul critic al revistei spre nume ceva mai noi, chiar daca unele deja consacrate, sau tocmai de aceea. Ma bucur sa pot cita printre cronicarii literari ai revistei pe Nicoleta Salcudeanu, Stefan Borbely sau Bogdan Cretu, dar nu numai pe ei. Paradoxal, aceasta revista care a fost fondata de un critic si înca de cel mai important critic al momentului, nu a mai avut în redactia sa, de ani buni (sau mai degraba rai), niciun critic de talie. Sigur, ibrailenii de astazi nu sunt la Viata Româneasca. Dar virusul de ibrailean poate sa se ascunda în te miri ce computer de critic literar în curs de afirmare.“ Nostalgia sau regretul lui Nicolae Prelipceanu de a nu avea un Ibraileanu la dispozitie au ceva din visul ori ambitia unui Stanica Ratiu al lui Calinescu de a da si noi, „maica-masii, un Eminescu !“... Însa redactorul-sef al Vietii Românesti se însala, în paginile revistei pe care o conduce el chiar are un Ibraileanu la dispozitie : un Ibraileanu al postmodernismului. L-am numit astfel pe Ion Bogdan Lefter, autorul unui bilant contabil al roadelor strânse de pe ogorul CAP-ului literar: „Cum stam la anul 2008? Cinci note bilantiere“. Cum stam? Ar fi bine daca n-ar fi rau : «Se vede cu ochiul liber: cam de un deceniu, un deceniu si jumatate încoace, dupa micul boom postcomunist când s-au publicat valuri-valuri cartile blocate pâna în 1989 de cenzura, cele «de sertar» sau «din exil», productia literara româneasca a devenit mai degraba subtire“. Noroc cu odioasa cenzura: cartile „blocate“ de ea („valuri-valuri“) îi dau socotitorului nostru impresia de relativa bogatie („micul boom postcomunist“), altminteri recolta („productia“) literara româneasca ramâne subtire. Iscusit mester al reciclarii „limbii de lemn“, criticul gaseste ca „sunt si carti mai putin stiute, mai rar comentate, peisajul e oricum divers, dar pe ansamblu (sic!) impresia de saracie persista. Vorbesc mereu despre literatura «de elita»... Dincolo de ea, în zona asa-numita «de consum», e si mai jale: productie nesemnificativa, aproape de zero. Cum am ajuns aici?“ Am ajuns „aici“ pentru ca, pe de o parte, scriitorii lansati înainte de '89 „s-au apucat de altceva“, de jurnalism sau de „ocupatiuni mai lucrative“ si, pe de alta parte, s-au trezit rataciti brusc în democratie“ suferind o „criza a libertatii de exprimare“. Despre autorii „ultimelor serii“, ce sa mai vorbim ? Ei propun „formule limitate“, opteaza pentru zonele „provocatoare“ instaurând un „conformism al nonconformismului“, „Nimic nou, în fond : sunt relansate astfel limbaje si retete ale avangardei istorice sau ale altor nonconformisme mai vechi ori mai recente“. Ele tin de „psihologia vârstei“, sunt „reflexele juvenilitatii“ si indica „involutii“ pe toata linia. Remarcabila în aceasta parte întunecata a bilantului sau este creativitatea criticului: el inventeaza, în treacat, o vorba noua, „recenzistica“ („ba chiar si în critica, sub forma recenzisticii...“). Când sa dovedeasca „jalea“ peisajului literar, Ion Bogdan Lefter se apuca sa însire „valurile“ de tineri scriitori care au publicat carti dupa '90 : „ar fi mai întâi valul reprezentat de ...“, „Urmeaza valul ilustrat de ...“, „Din cel mai recent nou val s-au remarcat ...“. Unii - constata criticul bilantier - au publicat si volume, altii s-au facut cunoscuti prin „recenzistica“ (!) din reviste: „Privind peisajul în ansamblu (!), as spune ca s-au lansat în ultimii ani multi tineri scriitori talentati, unii deja confirmati. Nu s-au înregistrat noutati importante de structura a limbajelor literare si sunt cam rare cartile de mare valoare, dincolo de cele doar promitatoare.“ Mai departe, continua acreala bilantiera, „au fost si unele ezitari redactionale, „bilantul efectiv, în carti bune, nu e înca pe masura (!) proiectului.“ Asadar, „cum stam la anul 2008“? Se vede cu ochiul liber al lui Ion Bogdan Lefter: „peisajul e oricum divers, dar pe ansamblu impresia de saracie persista“. Criticul a numarat steagurile: criticul si-a facut datoria ! Criticul cu oase tariComentarii critice substantiale publica Viata Româneasca sub semnatura lui Constantin Pricop si a lui Bogdan Cretu : ambele eseuri fixeaza cu subtilitate analitica locul proeminent al criticului Eugen Simion în literatura româna contemporana. „Pe 25 mai anul acesta - scrie Bogdan Cretu - Eugen Simion a împlinit 75 de ani. O vârsta care, într-o lume normala, ar trebui sa impuna respect si macar o reverenta. Dincolo de orice dubii, el este unul dintre marii nostri critici, iar acest lucru se cere rostit cu responsabilitate. În plus, spiritul sau este la fel de viu si de percutant ca întotdeauna, curiozitatea, rabdarea nu i s-au tocit. Are, ce mai, oasele tari.“ Vorba cu „oasele tari“ e împrumutata dintr-o marturie de credinta a criticului Eugen Simion: „Îi trebuie si criticului oase tari pentru ca trebuie sa stea, uneori, zece ore la masa de scris, dar îi mai trebuie ceva: o imensa rabdare si o mare iubire pentru literatura. Critica este o iubire lunga ramasa în faza de logodna. O logodna de-a pururi, vorba lui Arghezi. Asadar: cine vrea sa devina critic sa-si cerceteze întâi oasele tari pentru a le evalua puterea de rezistenta si, apoi, sa-si cerceteze spiritul si caracterul pentru a-si da seama de câta rabdare este în stare.“ Groparul poetului Ioana MateiCu sau fara voie, o buna parte din acest numar al V.R. are o valoroasa componenta confesiva, începând cu fragmentele din prefata lui B. Fondane la editia a doua din „Rimbaud vântura-lume“ în traducerea Luisei Palanciuc si a lui Mihai Sora, continuând cu scrisorile lui D. Tepeneag si Sorin Marculescu, amintirile lui G. Pienescu, „atelierul“ lui Radu Aldulescu - toate îmbogatind acest pretios sector al revistei. În plus, interviurile cu Gheorghe Grigurcu si Alex Stefanescu scot la iveala date noi despre cei doi importanti critici ai nostri. Generos cu „cei ce vin“, Gheorghe Grigurcu îl asigura pe Vasile Ponea ca „diminuarea criticii de întâmpinare e mai curând o iluzie. O atare critica e suficient de prezenta în publicatiile noastre. Sa precizam ca are loc un exceptional aflux de tineri în spatiul comentariului pe teme umanistice. Datorita unei asemenea revarsari de contributii, multe dintre ele remarcabile, atestând o tinuta intelectuala si o informatie à la page, asistam la o extindere pe orizontala a criticii si eseului...“ Totodata, criticul saluta interventia „condeiului gazetaresc“ al scriitorilor în dezbaterea „temelor cetatii“: „sa nu uitam ca marile noastre personalitati din trecut au mânuit frecvent un stralucit condei de gazetar, de la M. Eminescu, B. P. Hasdeu, N. Iorga, C. Stere la Nae Ionescu, G. Calinescu, Camil Petrescu, Perpessicius, Mihail Sebastian. De ce sa-i mustram pe contemporanii nostri pentru ipostaza lor jurnalistica?“ Întrebarea e cu atât mai pertinenta, cu cât criticul însusi exilat în „amarul târg“, a tinut în mâna dupa revolutia din '98 un viguros condei gazetaresc. si asta în pofida faptului ca, precum marturiseste, „termenul de revolutie ma indispune. Revolutie înseamna îndeobste violentare...“ N-am putea scuti amintitul condei de unele accese de „violentare“, altminteri inevitabile, ba chiar firesti: la razboi ca la razboi! Nu priveste cu ochi buni nici catre stânga, careia îi prezice decesul: „Cât priveste stânga, dupa toate probabilitatile ea nu mai are viitor. Asa cum stau lucrurile la ora actuala, masele nu se deplaseaza spre stânga...“ Nu prea putem sti încotro se deplaseaza masele, spre stânga, spre dreapta - dupa tinta nazuita si drumul pe care o apuca: oricum, într-o intersectie stânga e inevitabila. Ca si dreapta. Dar a spune ca „stânga n-are viitor“ mi se pare totuna cu a sustine ca începând de mâine dimineata la orele sapte si treizeci inima o sa bata în dreapta... Noutati - chiar senzationale - aflam si de la Alex Stefanescu, luat la întrebari de Daniel Cristea-Enache.
A fost odata un poet. Se numea Ioana Matei. Poetul sau poeta scria, pe la 14-15 ani, versuri frumoase, cu ritm si rima, poezii pline de cuget si simtiri ca aceasta cu care a si debutat, ca Eminescu ori ca Labis, în zorii tineretii, la Zori noi din Suceava : „Poate ca totul e simplu si clar, / Noi încâlcim urzeala luminii, / Flori asezam laolalta cu spinii, / Tragem hotar unde nu e hotar. // si poate ca lumea e-un dans nevazut. / Numai dansând îl auzi cum pulseaza, / Poate ca noaptea e-o alta amiaza / Si-un vis câstigat e visul pierdut. // Poate ca vorbele-s spuse-n zadar, / Fluviul goneste mereu catre mare, / Poate ca lumea e-un fluviu de soare, / Poate ca totul e simplu si clar.“ Poetul sau poeta Ioana Matei scrie sute de poeme ca acesta, le trimite la Contemporanul, România literara, Geo Dumitrescu îi publica poetei sau poetului tot ce trimite, face chiar un coup de foudre pentru Ioana Matei. Iar Ioana Matei îsi strânge, în anii studentiei, poemele într-un volum intitulat, probabil cu intentii subversive, Ospitalitate regala, pregatit pentru Albatros, editura dintr-o tara cu regim republican ... Deodata însa, totul se naruie, apare si un gropar al poetului sau poetei Ioana Matei : „Atunci - spune Alex Stefanescu - a intervenit autoritar Nicolae Manolescu si m-a convins sa abandonez poezia ...“ Invidie ?! Ce l-o fi mânat pe N. Manolescu sa îngroape frumoasa poezie a Ioanei Matei si sa-l scoata de sub fustele acesteia pe criticul Alex stefanescu ?
Daca nu invidia, ce altceva ? G. Calinescu spusese însa ca un critic trebuie sa „rateze“ cât mai mult si în cât mai multe genuri : banuit el însusi de a fi, dupa îndemnul pedagogic al lui Calinescu probabil, un prozator „ratat“, criticul N. Manolescu l-a împins si pe Alex Stefanescu sa-si „rateze“ sub identitatea Ioanei Matei poezia si destinul de poet, spre a deveni, în fine, criticul pe care-l stim, vedem si citim astazi, autorul iubit si urât al unei Istorii a literaturii române mult laudata si la fel de calomniata cum se întâmpla de regula cu lucrarile de acest soi. Pretioasa în cel mai înalt grad, confesiunea lui Alex Stefanescu dezleaga misterul nasterii unui critic literar. Un critic literar eminent, care si-a „facut nevasta din critica literara, desi n-am iubit-o niciodata. Un critic literar inspira respect sau teama, iar eu as fi vrut sa inspir dragoste, ca un poet.“ Cui îi este teama de Alex Stefanescu ?! Delicat ca un poet, om bun la suflet si la toate, Alex Stefanescu îi poarta o vie recunostinta „groparului“ Ioanei Matei : „Omul providential al biografiei mele (de critic literar) a fost Nicolae Manolescu.“ Providential ca moasa a criticului, dar si, în egala masura, vinovat de moartea Ioanei Matei, fie-i tarâna usoara.