Istoria si spiritele de taraba
articol aparut in Cultura, nr. 195 din 2008-10-16» cultura editorial » editorial
Autor:
Oricât ar parea de ciudat, exista perioade în care politicienii pot fi crezuti pe cuvânt, si anume, în timpul campaniilor electorale. Atunci aflam ce cred unii despre altii, avem imaginea exacta a ceea ce au facut ei, dar, mai ales, a ceea ce n-au facut. Si n-au facut aproape nimic. Recent, am aflat ca si în privinta drumurilor suntem cu mult în urma unor state bananiere, ca Burkina Faso sau Zimbabwe. Desi numele tarii a fost mereu pe buzele politicienilor români, ea a lipsit cu desavârsire din preocuparile acestora. Ca dovada: starea sanatatii, a scolii si a culturii în general, despre care se vorbeste mereu si în van. Cine a mai vazut vreun demnitar citind o carte, asistând la un spectacol de teatru sau la un vernisaj? Dar de la restaurante, nunti sau botezuri nu lipsesc. Caci acolo se face imagine! Este de la sine înteles ca oamenii fara cultura sunt incapabili sa sprijine si sa promoveze cultura. Ei nu apara traditii, un mod de a fi si de a gândi, o istorie, niste nume sfinte, ci numai interese personale sau de grup si, îndeosebi, obiceiurile proaste deprinse din practica de zi cu zi. Se stie ca, la noi, spectaculosii, impostorii, tupeistii, aventurierii si altii ca ei din aceeasi secta sunt imediat luati în seama. Iar ei îsi aduc aminte de tara numai atunci când au ceva sa-i reproseze sau când îi atribuie propriile lor defecte si ratari. „Mi-e rusine ca sunt român!“ este una din afirmatiile înfioratoare auzite din aceleasi eterne guri, de mii si mii de ori, pe toate ecranele. si pentru ca le este rusine, o rusine bine remunerata, fac imposibilul pentru a arunca în derizoriu tot ce are legatura cu identitatea, spiritul si sentimentul national. Iata, alegerile au fost fixate pentru 30 noiembrie. În ziua imediat urmatoare, la 1 Decembrie, se împlinesc 90 de ani de la Marea Unire. Prostie sau nepasare? Amândoua, în egala masura. Cui îi pasa de drumul nostru prin istorie, de cei ce ne-au lasat mari lectii de sacrificiu si de înalta diplomatie? Cui îi mai pasa de un Goldis, de un Pop de Basesti, de Vaida Voevod, de episcopul Hossu, de Maniu sau de parintele Lucaciu, când în joc sunt puse atâtea cariere de luptatori pentru democratie? Este înca zodia cacealmistilor, a spiritelor de taraba. Printre acestia, si în ciuda zarvei de zi cu zi, mai reusesc sa se strecoare si oameni care vad viata altfel, care au un tel. Un alt tel! si, în plus, se straduiesc din rasputeri ca epoca aceasta dominata de ura, agresivitate, violenta verbala, dar si de sentimentul zadarniciei sa-si gaseasca sfârsitul. Dar nu are nimeni timp pentru ei. Asa cum nu are nici pentru cei ce au facut Unirea sau pentru cei ce, mai târziu, au luptat, la propriu, cu arma în mâna împotriva comunismului. Daca ne-am aminti mai des de ei, am sti care este drumul de urmat si ce erori nu trebuie repetate. Sigur, din alta perspectiva, toate neplacerile de care avem parte zi de zi pot fi si „surse de evolutie spirituala“, cum ar spune un întelept tibetan. Daca am medita mai mult asupra întelesului profund al unor sacrificii, probabil ca tara ar fi în alt punct al devenirii sale. Din pacate, însa, suferintele cumplite si privatiunile de tot felul le-am îndurat pur si simplu, adica nu le-am convertit în nimic.
Continuam sa ne închinam la niste zei care nu exista, iar vorbele rele ce se spun despre noi par sa nu ne mai tulbure. Si nici faptul ca nu se stie mai nimic de bine despre români.
Cu multi ani în urma adunasem cartile si studiile scrise despre români, cele mai multe, de la Biblioteca Congresului. Pe unele, le-am si tiparit. Iata un citat reprodus de profesorul Klaus Heitmann din G.C. Rommenhöller, Gross Rumänien, Berlin, 1926: „...necunoasterea tarii si a alcatuirii fizice si politice este deosebit de mare în Germania - chiar daca nu cu mult mai mare decât în alte tari. (...) De fapt, tot ce se învata la scoala, în Germania, despre România este ca ea se afla în Balcani - ceea ce nu e corect din punct de vedere geografic -, ca Bucurestiul este capitala ei si ca regina Carmen Sylva ar fi o mare scriitoare. Motivele acestei necunoasteri sunt legate de pozitia pe care a ocupat-o România în familia popoarelor europene, înaintea razboiului cel mare. Marile evenimente ale istoriei universale s-au desfasurat în alta parte decât aici...“ Si totusi, câteva din spiritele tutelare ale românilor au studiat în Germania, nemtii au cladit în Transilvania orase, catedrale, cetati, dar cine sa întretina focul din moment ce, de la multe din catedrele noastre se preda cu prioritate bascalia? Marea istorie a trecut si pe la noi, dar aproape niciodata n-am stiut sa o asteptam cum se cuvine. Ne-am multumit sa o întâmpinam cu clovnii... Si sa-i lasam în continuare sa ne reprezinte la marele ei tribunal. Îmi amintesc ce spunea Sábato despre Van Gogh: „locuit de Dumnezeu si posedat de diavol“. Sentinta care se potriveste deocamdata si spatiului nostru geografic si spiritual. Este la îndemâna oricui sa observe ce trimitem astazi în Germania în locul poeziilor Reginei Elisabeta. Sa scriu sau sa desenez?, s-ar interesa un absolvent instruit de profesorii de la catedrele pomenite.