Fascism si comunism: o dezbatere epocala
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura ideilor »
Autor: NICOLAE COANDE
Românii se numara printre putinele popoare din lume care au cunoscut în mod nemijlocit fascismul si comunismul ca sisteme politice, iar pe ultimul si ca guvernare neîntrerupta aproape 45 de ani. Suntem un popor special din cauza asta, de nu cumva vom fi si vreunul „ales“? Sa nu exageram, precum acel personaj dintr-o anecdota pe care am citit-o de curând într-un interviu luat prin 2000 lui Marcel Reich-Ranicki, spusa chiar de criticul german de origine evreiasca: vine un evreu si spune, „Doamne, Tu ai ales poporul nostru, ajunge, mai alege-ti si altul“. Un hatâr ca acesta am fi putut cere si noi – si destui dintre români au si facut-o...
1.Cine este adversarul comun al fascistilor si comunistilor?Pe „fundalul melancolic al sfârsitului de secol“ în Europa anilor ‘90 se petrecea un dialog demn de ceea ce Platon ar fi numit banchetul inteligentei în actiune sau, cu vorbele lui Constantin Noica, o ordo amoris, adica dragoste de cele adevarate: corespondenta dintre istoricii Ernest Nolte si François Furet, publicata initial, în 1996, în revista „Liberal“ din Italia si reluata, în Franta, de „Commentaire“ (numerele 79 si 80, toamna 1997 si iarna 1997-1998). Expresia citata îi apartine lui François Furet si suna, prin încarcatura ei într-adevar melancolica, aidoma unui regret dupa tineretea autorului sau ca o amara constatare a faptului ca „suntem deja prizonierii unui orizont unic în istorie“, angajati total spre „uniformizarea lumii si înstrainarea indivizilor de economie“. „Fascism si comunism“, cum suna titlul corespondentei dintre cei doi istorici, aparuta la Plon în 1998, tradusa în româneste la Editura ART de Matei Martin, cu o prefata de Mircea Martin, este, în sfârsit, o carte la îndemâna cititorului român, lipsit în ultimii 50 de ani de cercetarile istoriografiei europene în ceea ce priveste subtilul raport de forte dintre doua fenomene pe care, în buna/rea masura, le-a cunoscut direct: fascismul si comunismul. Aproape ca am putea spune la un moment dat, fara ca prin aceasta sa aducem vreo imputare „proniei“, ca românii nu au cunoscut „gratia“ sortii, chiar daca, într-un târziu, par sa fi cunoscut „gratierea“. Cititorul român are acum ocazia sa fie martor al unei dispute de idei de o forta remarcabila, ca si de o claritate care atesta nota obiectiva a cercetarilor efectuate de cei doi în domeniul totalitarismelor secolului XX. Poate ca daca Furet n-ar fi murit în 1997, acest dialog epistolar ar fi putut continua câtiva ani si ar fi adâncit o problematica atât de complexa si de greu de instrumentat doar cu argumente partizane, cu interventii stiintifice si polemice dintre cele mai diferite, ca unghi de abordare sistematic sau chiar ca partizanat de ordin moral. Fara sa vreau sa devin moralizator eu însumi, tin totusi sa spun ca lectura acestor scrisori (opt la numar) ar fi pentru cititorul român mult mai lejera daca ar fi cunoscut anterior cartile fundamentale ale celor doi istorici, aparute si la noi acum câtiva ani: „Trecutul unei iluzii“ (Humanitas, 1996) si „Razboiul civil european: 1917-1945“ (Corint, 2005). Cu toate astea, un cititor „nerabdator“ poate sa înteleaga, fie si bref, ceea ce dezbat cei doi în cartea aparuta la ART si îsi poate face o idee si fara sa treaca prin miile de pagini publicate de cei doi istorici.Are dreptate Mircea Martin sa precizeze abrupt, în debutul prefetei sale: „Ca atâtea altele, ca mai toate, si discutia despre fascism si comunism s-a tranformat la noi aproape instantaneu într-o disputa lipsita de idei, dar abundenta în acuzatii reciproce ale preopinentilor care s-au tot agravat pâna la impasul comunicarii.“Totul – ma rog, declicul – a pornit de la nota pe care François Furet o dedicase, la finele stralucitului sau „eseu despre ideea comunista în secolul al XX-lea“, interpretarii fascismului propuse de Nolte. Încurajat de Ferdinando Adornato, redactor-sef la revista romana „Liberal“, Nolte îi raspunde lui Furet – si de aici schimbul de scrisori care a urmat.Cititorul român are ocazia sa afle, dintr-o perspectiva lucid-critica asumata de cei doi istorici, cum functioneaza înca tabuu-rile care hranesc o mitologie a obsesiei nazismului, obsesie ce-si trimite fantasmele pâna în prezentul nostru. Poate ca 50 de ani nu ajung uneori pentru elucidarea unor evenimente atât de dramatice cum au fost cele care au aruncat Europa, si apoi restul lumii, într-o catastrofa care ar fi putut produce o mutatie majora în istoria umanitatii. Dar si asa, cu înfrângerea nazismului si cu victoria fortelor democratice, poate ca mutatia, totusi, s-a produs: ce a fost Razboiul Rece – daca nu un fruct otravit al pacii care a urmat dupa Al Doilea Razboi Mondial? Ce ar fi fost lumea europeana, si chiar întreaga lume, daca nu ar fi cunoscut acea confruntare militara teribila? Razboiul din spatele frontului a alimentat si mai mult disputa dintre antifascisti si anti-comunisti, asa cum s-a profilat ea în disputele politice, economice si ideologice de dupa 1945 si pâna la destramarea URSS din 1991. Nolte, prin procedee de cercetare care îl conduc la formularea „versiunii istorico-genetice a totalitarismului“, ajunge sa combata „versiunea politico-logico-structurala“ a lui Carl J. Friedrich si Hannah Arendt, cât si teoria marxist-comunista. Ce sustine, pe scurt, Nolte? Originea comuna a celor doua tipuri de dictatura, pe care si Furet, cu deosebiri care tin de „situare“, dar si de originile intelectuale ale celor doi, le gândeste într-un raport dialectic.Dupa un articol publicat în 1996 în „Frankfurter Allgemeine Zeitung“, Nolte devine nomina odiosa printre istoricii anglo-saxoni de talia unor Eric Hobsbawm si Tony Judt. Iritati de articolul „Un trecut care nu vrea sa treaca“, cei doi, carora li se adauga, în Germania, între altii, Jürgen Habermas, îl desfiinteaza pe istoricul german, iar lui Furet, care avusese curajul de a publica acea nota la sfârsitul cartii sale, i se reproseaza inclusiv faptul ca a citat numele „revizionistului“! Spune Furet: „Crimele nazismului au fost atât de mari si au devenit, la sfârsitul razboiului, atât de universal vizibile încât întretinerea pedagogica a memoriei lor joaca un rol incontestabil util mult timp dupa ce generatiile care le-au comis au disparut...“. Obsesia antifascista s-ar hrani, în opinia lui Furet, dintr-un sentiment de teama care este perpetuat de „constiinta ca aceste crime au ceva specific modern, ca nu sunt independente de anumite trasaturi ale societatilor noastre si ca trebuie cu atât mai mult evitata reîntoarcerea lor“. Numai ca antifascismul pe care sovieticii îl tineau de port-drapel al politicii lor perfide nu este, în opinia istoricului francez, suficient pentru „instaurarea libertatii“. Astfel, obsesia antifascista a blocat din start analiza regimurilor comuniste, idee sustinuta de Nolte cu argumente care vizeaza programul stângii germane, dar chiar al întregului spectru politic din Germania. Furet, care comenteaza aceste idei ale lui Nolte, sustine ca trebuie aflat cum de au fost totusi fascismul si nazismul atât de populare în epoca. Nu trebuie uitat ca Hitler a venit la putere dupa alegeri libere, chiar daca Hindenburg, presedintele de atunci al Germaniei, avea o mefienta sporita fata de persoana aceluia, dar a crezut ca îl poate manipula mai degraba pe el decât casta militara care dorea puterea în Germania. Acest fapt, al popularitatii celor doua miscari, nu poate fi contestat si de aceea nu poate fi evitat într-o analiza care se vrea independenta si dusa pâna la capat. Ceea ce detecteaza cu deosebita sagacitate Furet este hotarâtor pentru tipul de analiza obiectiva pe care îl propune acest istoric care nu a ezitat sa vada în ideea comunista una lipsita de temei moral, tocmai el care a fost comunist în tinerete. Iata la ce concluzie ajunge, nu înainte de a explica faptul ca „în Franta, existenta unei traditii democratice revolutionare venerabile mai degraba a hranit iluzia comunista decât a permis sesizarea secretelor ei.“ Iata cum conchide Furet în privinta „înrudirii“ dintre doua sisteme care se detesta reciproc, dar nu ezita în a-si da mâna pentru a detesta un inamic comun: „Miscarea fascista s-a hranit din anticomunism, iar miscarea comunista din antifascism. Dar ambele au o ura împotriva lumii burgheze care le permite sa se si uneasca“. Remarcabila observatie, care sintetizeaza vocatia totalitara a doua sisteme politico-militare care gasesc în burghezie tinta pe care doresc sa-o lichideze. Totusi, trebuie precizat ca Furet se distanteaza de observatiile lui Nolte atunci când vine vorba de caracterul reactiv al comunismului fata de fascism. Furet nu-i concede lui Nolte afirmatia ca fascismul a survenit ca urmare a Revolutiei din Octombrie si crede, cum am explicat anterior, ca cele doua miscari sunt mai degraba „figuri potentiale ale democratiei moderne care se nasc din aceeasi istorie“. Eu as fi atent la faptul ca democratia moderna poate sa produca asemenea „miscari“: dupa fructele date de cele doua, te întrebi ce mai poate pretinde democratia ca sistem al libertatii, egalitatii si fraternitatii. În fond, noi suntem abia la 50 de ani de la caderea fascismului si la abia aproape 20 de la iesirea de pe scena istoriei a comunismului ca sistem politic statal. Sulful lasat de respiratia acestor monstri se mai simte, înca, în aer…Dupa ce am sugerat, macar, nivelul ideatic exceptional al corespondentei dintre cei doi, precum si subtilitatea analizei facute dubletului ideologic fascism/comunism, as dori sa prezint, cât mai sintetic, dar si sa accentuez acolo unde e cazul, discutia dintre Nolte si Furet în ceea ce priveste chestiunea evreiasca. Atent la nuante, Furet îi reproseaza lui Nolte consecintele imediate ale tezei sale potrivit careia „Gulagul a precedat Auschwitzul“. Desi cronologic afirmatia e adevarata, Furet constata ca ea „nu are sensul unui lant cauza-efect“. În acest fel, afirma Furet, e usor ca Nolte sa poata fi acuzat ca vrea sa disculpe nazismul si sa dea apa la moara literaturii care neaga crimele împotriva evreilor, chiar daca istoricul german are ceea ce el însusi numeste „Streitpunkte“ (puncte divergente) cu cei cu care polemizeaza. „Motivatiei rationale“ a urii lui Hitler fata de evrei, anume ca aceia au sustinut Revolutia bolsevica si ca deci dinspre ei vine pericolul bolsevizarii Europei, Furet îi contrapune teoria potrivit careia ura fata de evrei este mai veche decât datarea cronologica a Revolutiei din Octombrie: „Înainte de a fi tapii ispasitori ai bolsevismului, ei au fost si ai democratiei.“ Caci, considera Furet, „si daca e adevarat ca se supun acestei nenorociri, data fiind relatia lor privilegiata cu universalismul modern, ei o fac în doua roluri, si ca burghezi, si în calitate de comunisti, prima imagine fiind anterioara celei de-a doua“. „Nucleul rational“ al antisemitismului nazist, de care vorbeste Nolte, este, mai degraba, dupa Furet, „constituit din suprapunerea imaginara a celor doua încarnari succesive, nu si incompatibile, ale modernitatii de catre evrei.“