Pentru prietenul meu, Isou
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura memoriei »
Autor: SERGE MOSCOVICI
Isidore Isou (1925 – 2007), celebrul patron al miscarii lettriste, nascut la Botosani, a murit anul trecut, la Paris. Avea 82 de ani si, din 2000 când a facut o ultima descindere în lumea universitara franceza, n-a mai aparut în public. În mediul cultural românesc, faptul este probabil nesemnificativ: Isou n-are cota de capital a unui Brâncusi sau a unui Cioran, si nu rasuna ca Eugen Ionescu sau ca Tzara, chiar daca, si pe acestia, tot Franta i-a validat. Isou nu e un nume, în România. În ciuda acestui fapt: Isidore Isou, evreul-român, fugit în Franta dupa Al Doilea Razboi Mondial, a devenit nu numai un „francez“ de top, patron de scoala, de curent, agitator al inertiilor si inventator de sunete si vocabulare, Isou a ajuns un fenomen mai mult decât european, servit la scara mondiala de agentiile de propagare ale „Internationalei lettriste“... În cariera sa de sef de scoala, apatrid si orgolios, Isou a lucrat în lumina unui singur obiectiv, teoretic imposibil si indecent: o „internationala“ a limbajelor artei si a stiintelor, o universalizare a cunoasterii, dispensata de rigorile si de viciile traducerii. Poezia lettrista, secondata de muzica lettrista, de o noua estetica (estetica ciselanta) în artele vizuale (plastica, teatru, cinematografie, fotografie, arhitectura) a fost primul episod al acestei saga lettriste, recunoscute de unii comentatori drept cea mai relevanta mostenitoare a suprarealismului francez. (Nota: Niciunul dintre volumele sale care au facut cariera în Occident, „Introduction à une nouvelle poésie et à une nouvelle musique“, „La Créatique ou la Novatique“, „L'Agrégation d'un nom et d'un messie“ s. a., n-a fost tradus în româna.)
Noi doi ne-am întâlnit la Bucuresti în 1940, an fatidic si de trista amintire, într-o comunitate evreiasca aflata pe marginea prapastiei. Timp de patru ani, am facut aproape totul împreuna: la început am facut munca fortata, apoi am început sa învatam franceza, sa cautam carti etc. etc. Înca de foarte tânar, am descoperit vocatia geniului la Isou si am fost sigur ca va fi autorul unei opere fara precedent în istoria umanitatii. Ca un alt Rastignac, dar unul al valorilor nemateriale, se imagina deja la Paris, publicând la Gallimard si cucerind capitala suprarealismului. Aceasta pre-stiinta a destinului sau m-a uimit; a facut realmente posibil ceea ce multora li se parea ridicol, extravagant, imposibil si lipsit de sens. Secretul prieteniei noastre a fost acest vis comun, visul unui viitor fictiv si efortul de a-l transpune în realitate, exact atunci când existenta noastra parea sortita neantului. Isou a suportat la modul concret, lipsit de iluzii, promisiunea unei astfel de existente, în timpul pogromului de la Bucuresti, când a fost brutalizat fizic si amenintat cu moartea. Au fost atunci trei zile care i-au zdruncinat încrederea în viata lui, daca nu în viata în general. Orice act spontan, natural, chiar încrederea în sine, în destinul lui, i-a cerut, apoi, un efort prudent cântarit, puternic constientizat. N-am înteles însa atunci, si nu înteleg nici acum, motivele pentru care si-a asigurat posteritatea facându-ma pe mine garantul si mostenitorul operei sale, dupa disparitia lui. Garantul a ceea ce pretuia el mai mult, garantul mostrelor lui de nemurire. În afara faptului ca mi-a împartasit proiectele operei lui, am putut, de asemenea, sa descoper stranietatea prieteniei cu o persoana care, în mod rational, respingea notiunea de prietenie. Am încercat sa accept ideea, dar cine stie daca am reusit? Isou si-a povestit viata, iar eu, pe a mea. Povestile noastre se întâlnesc asupra faptului ca, în 1945, s-a întâmplat ceva neasteptat. Am publicat o revista de patru pagini unde figura un text ce anunta lettrismul. Zic ca anunta lettrismul, fiindca, mai târziu, Isou mi-a spus ca n-a fost atunci momentul. Exact în 1945, el a plecat sa cucereasca Parisul. În urmatorii doi ani, dupa plecarea sa, n-am avut vesti de la el. Totusi, daca nu ma-nsala memoria, Tristan Tzara, la întoarcerea sa în Bucuresti, a facut câteva observatii – foarte pline de dispret – privind lettrismul si lettristii. Vreti ca oamenii sa nu-si tradeze tineretea... El si-a tradat-o, iar aceste remarce, raspândite în salonul unei poetese, n-avura darul de a interesa pe prea multi. Doar pentru mine au avut un impact personal. Doi ani mi-au trebuit sa ma lamuresc asupra destinului politic al României, sa ma despart de matusa mea, de prieteni si sa apuc acelasi drum ca Isou.
În 1948, steaua lettrismului stralucea pe firmament la Saint-Germain de Près, iar patronul sau, unindu-si numele cu acela al lui Isidore Ducasse, îsi traia, înconjurat de discipoli, primele clipe de glorie. În cartea sa „L'Agrégation d'un nom et d'un messie“, publicata la Gallimard, în 1947, anunta sensul profund al revolutiei pe care urma sa o faca în arta, stiinta si societate. N-o citisem când l-am reîntâlnit pe Isou, care nu se astepta sa ma vada la Paris. A fost un moment fragil si magnific, gata sa reaprinda sentimentul marii prietenii, nestins înca. Dar s-a întâmplat ceva care ne-a oprit sa reînnodam cu trecutul. Existau afinitatile de profunzime, dar nu sentimentul unei directii comune. Pe prietenia veche s-a construit o alta, hranita la început în plimbarile de-a lungul cheiurilor Senei, din discutii privind încercarea de a descinde în toate domeniile stiintei, artei sau ale politicii. Si chiar daca nu-si acorda dreptul de a profera judecati în materie de fizica, medicina etc., ma credea pe mine, în schimb, mai expert decât eram. Toate aceste teorii, atât de departate de poezie si de arta erau sustinute de convingerea sa ca imortalitatea efectiva, concreta, este posibila. Discutam des despre asta. Dar n-o sa povestesc aici despre vietile noastre de-a lungul unei jumatati de secol la Paris... În timpul bolii care l-a macinat în ultima parte a vietii ajunsese sa semene cu portretul unui Voltaire batrân, vazut de mine pe coperta unei carti. L-am întrebat daca mai crede în nemurirea fizica. Vocea lui era acum vocea îndoielii, chiar daca raspunsul în sine nu era mult diferit de convingerile tineretii. Mie, tot trecutul nostru mi se parea îndepartat. Port totusi doliu dupa o viata care nu mai este si sunt aproape de opera care-i consacra numele.
Isidore Isou sau zorii unei societãti paradisiace
ANNE-CATHERINE CARON
Isidore Isou, autorul volumului „La Créatique ou la Novatique“ (1941 – 1976) (1), artizanul unei noi definitii generale în domeniile Cunoasterii, bazate pe inventie si descoperire, s-a nãscut în România, în 1925. Actele primordiale sunt jaloanele care-i vor marca, în mod continuu, itinerariul ancorat în culturile cosmopolite ale marilor creatori, itinerariu început în tara sa de origine si încheiat cu recenta sa înhumare, la Paris, în cimitirul Père Lachaise.
În 1942, elaboreazã conceptul de lettrism, în tara sa natalã, pe când nu avea decât 17 ani. Contemporan al unei generatii „rãtãcite“, aflate în cãutarea sensului pe mormântul vechilor valori, cea mai mare parte a explorãrilor sale fundamentale va fi articulatã în aceastã tarã de pe cursul Dunãrii, la început în orasul Botosani, unde vede lumina zilei, apoi la Bucuresti, unde se va instala împreunã cu familia. Chiar dacã limba de origine îi va furniza conceptul primei sale mari descoperiri, totusi, niciodatã nu se va situa, din pricina originilor sale, pe de o parte, si a stabilirii definitive la Paris (2), pe de alta, „între douã culturi“, ci în mod decisiv în perimetrul Culturii Universale, cãreia, încã din copilãrie, dorea sã-i apartinã, si cãreia îi va spori în mod real patrimoniul si-i va deschide noi perspective.
Încã din acea epocã, gratie metodei sale de creatie, si-a propus sã devinã „cel mai mare om al tuturor timpurilor“, dupã cum îsi aducea aminte chiar el, în 2000, cu ocazia unui dialog apãrut în „Revue et Corrigée“ (3). Acest vis se va concretiza prin reformularea, totalmente nouã, a fundamentelor Cunoasterii, în special în câmpul poeziei, al teatrului, al romanului, dar si în economie politicã sau în filosofie – ideal transplantat în limba francezã, care va deveni vehiculul conceptului sãu de limbã a Culturii. (4)
Traseul sãu profetic este continut într-unul dintre primele sale douã volume, „L'Agrègation d'un nom et d'un messie“, publicat de Gallimard, în 1947. Formula fusese conceputã încã din Bucuresti, în timpul întâlnirilor cu diversi tineri contaminati, pentru o vreme, ca si el, în opinia unora, doar de marxism-leninism, iar în opinia altora, dimpotrivã, de marea literaturã si de poezia francezã la zi.
De-a lungul acestei perioade, Isou se va lega de acestia prin niste pacte sacre, concretizate în schimburi de idei si de practici extrem de fertile, care vor marca destinele fiecãruia dintre ei. Printre acestia, Ludo, Bif, Make si în special Zolty, regãsit în „L'Agrégation...“ sub numele „Solly“, unul dintre tovarãsii pe care Isou îi va reîntâlni la Paris, putin dupã sfârsitul rãzboiului si alãturi de care împãrtãsise o lungã aventurã initiaticã în Bucuresti, aventurã pe care o va transpune si în „Isou ou la mécanique des femmes“ (5). „Solly“ va ajunge o personalitate în Franta – psihosociologul de talie mondialã, cunoscut sub numele de Serge Moscovici, iar Isou – numele cu care mama extrem de afectuoasã îl alinta – va fi maestrul Miscãrii lettriste. De altfel, în colaborare cu acest partener si discipol publicase, încã din 1944, o revista dedicatã artei si literaturii, revistã în care apar primele sale texte.
Asa cum Isou însusi spunea: „Revista era plinã de tinerete si de scandal“ (6). Aceste prime formulãri de premise ale volumului „Introduction à une nouvelle poésie et à une nouvelle musique“ (7) vor fi rãspândite în texte despre practica si semantica revoltei, publicate în revista „La Dictature Lettriste“ (8), pe care o va lansa putin dupã sosirea sa la Paris, împreunã cu Gabriel Pomerand, primul sãu apropiat fidel. Schitate, prin vocea revoltei împotriva unui sistem al bãtrânilor si prin revendicãrile generatiei tinere, sunt si ideile din „Soulèvement de la Jeunesse“ (8), o lucrare de economie politicã în care tinerii si masa marginalilor sunt situati în centrul procesului de evolutie, prin introducerea novatiei în toate domeniile cunoasterii si vietii, teorii care n-a fost fãrã ecou în evenimentele din Mai '68 din Franta si din întreaga lume.
Geneza si materialitatea operei sale ulterioare sunt anuntate, încã din anii '40, de proiectele sale teatrale. În ceea ce le priveste, va declara: „Am scris [...] un numãr de piese încã de pe bãncile scolii; inconstient, acestea m-au introdus în formele de expresie deja clasicizate; pe mãsurã ce evoluam, învãtam sã le dispretuiesc si sã le elimin. Aveam 16 ani (1940) când asimilasem deja problematica actualã a spectacolului si textele esentiale“ (9)
Pasionat de dorinta de a capta în totalitate mecanismele creatiei, ajutat de capacitãtile sale, stimulate de tatã si apoi de profesori, Isou si-a construit o ierarhie personalã a marilor autori de poezie, de roman sau a marilor filosofi (la început Dostoievski si Proust, apoi, la putin timp dupã acestia, Baudelaire, Mallarmé, Gide, Jarry si Platon, Toma D'Aquino sau Voltaire). În 1942, plecând de la o experientã de iluminare, care-i deslusea cãutãrile de pânã atunci, Isou inventeazã poezia lettristã.
Faimoasa frazã, de atunci emblematicã, a lui Keyserling: „Poetul dilatã vocabulele“ va fi transsubstantiatã de fondatorul lettrismului, în cadrul unui proces de interferentã lingvisticã între limba sa maternã si limba sa de culturã. Asa cum spune Isou: „Neîntelesul m-a dus la descoperire, pentru cã era asteptat, pentru cã era deja pregãtit“. Acest împrumut semantic, aceastã similitudine formalã a semnificantului sunt cele care permit transpunerea elementului primordial din cuvânt – pe care se baza lirica Antichitãtii – peste acea realitate simplã a literei, oferind, în acelasi timp, si poezie si muzicã, un material de facturã ineditã, mai ales cã termenul „vocabulã“ trimite, în românã, la „vocalã“. Acestui material inedit îi va adãuga câteva sonoritãti cu caracter non-conceptual, reprezentate de zgomote emise de corpul uman.
Isidore Isou relateazã aceste cãutãri în „Introduction à une nouvelle poésie et à une nouvelle musique“ (11), carte-manifest pentru o poezie a viitorului, unde face vizibil firul rosu care leagã poezia sa alfabeticã de descoperirile anterioare, de la Baudelaire la Breton, trecând prin Verlaine, Rimbaud, Mallarmé si Tristan Tzara.
Prin aceastã descoperire, va patrona, încã de la descinderea sa la Paris, în august 1945, o nouã miscare de avangardã, care, datoritã activitãtii sale inovatoare neîntrerupte pe parcursul a mai bine de cincizeci de ani, va fi, dupã cum afirmã istoricul de artã Mirella Bandini, „consideratã scoala culturalã cea mai importantã din Franta, de dupã suprarealism“ (12). Sã notãm faptul cã aceastã miscare, constituitã în asa-numitul „grup lettrist“, continuã si astãzi, în practica mai multor artisti care, influentati de ideile lui Isou, îsi slefuiesc cu multã rigoare proiectele personale.
Pe parcursul acestui drum al „celui mai însemnat geniu din toate timpurile“, trebuie sã subliniem cã Isou, mai bine decât altii, a stiut sã exploateze cum nu se poate mai bine oamenii si conjuncturile. Încã din tara în care s-a nãscut, s-a pasionat de muzicã, sub initierea unui tânãr avocat care l-a familiarizat cu operele marilor compozitori si l-a dus sã asculte, la Institutul Francez din Bucuresti, opera „Pelléas si Mélisande“. Aici se aflã premisele pe baza cãrora va concepe legea evolutiei în segmentele esteticii, demonstrând cã acestea se îmbogãtesc pentru a sãrãci, ulterior, în tematici si elemente, concept pe care-l va retusa si redefini sub titlul de „Loi de L'Amplique et du Ciselant“, când va concepe si teoria reconstructiei generale în arte, expusã în „Créatique ou la Novatique“.
Imediat dupã sosirea sa la Paris, aceste prime texte, cu viziuni originale în artele sonore si în culturã, vor fi puse în luminã, gratie mai multor „reflectoare“, în special prin vizibilitatea oferitã de teatrul Vieux Colombier unde, împotriva ilustrului sãu compatriot, Tristan Tzara, Isou anuntã o nouã revolutie poeticã. Acolo se întâlneste cu intelectualii care contau la moment în Franta si mai ales cu André Breton, cãruia încearcã, fãrã succes, sã i se alãture.
Toate ideile pe care Isou le prezumase încã de pe timpul în care trãia în România, expuse în romanul sãu „L'Agrégation...“, se vor împlini, dincolo de preliminara contestare a bazelor poeziei traditionale, în profitul tuturor domeniilor artei, al teatrului pe care-l iubea din adolescentã, dar si al filosofiei si al stiintelor.
Datoritã implicãrii continue a fondatorului sãu, „dictatura“ lettrismului va supravietui tuturor scolilor efemere, fiind o sursã inepuizabilã de inventii, un concept care avanseazã fãrã sã oboseascã: „hipergrafia“, în 1950, „arta infinitezimalã“, în 1956, „arta supra-temporalã“, în 1960, si nu mai putin, „arta excoordistã“, în 1992, plus mult aplomb teoretic, prezentã în publicatii, concretizate într-o listã enormã de lucrãri, în cele mai variate domenii, lucrãri care au fãcut obiectul multor expozitii si manifestatii internationale.
Prin texte noi, ca „Manifeste pour une nouvelle psychokladologie et une nouvelle psychothérapie“ (1971), prin publicarea volumelor „Introduction à un traité de mathématiques“ (1964), „Introduction à la géometrie para-stigmatique“ (1979) sau „Fondement pour une nouvelle physique, suivis de Fondements pour une nouvelle chimie“ (1987), Isou acoperã si câmpul stiintelor umane si pe acela al stiintelor reale.
Dacã unele dintre operele lui Isou, ca „Amos“ sau seria de pânze regrupate sub titlul „Les Nombres“ sunt pline de conotatii ale marilor texte religioase, si dacã unele dezvoltãri tematice poartã amprenta originilor sale iudaice, comune multora dintre compatriotii care l-au însotit, premisa teoreticã a primei sale opere romanesti, „Les journaux des Dieux“ (16), contine originala idee a „supra-scriiturii“ sau a hipergafiei, a sistemului de notatie înglobând toate semnele comunicatiei prezente si viitoare, din toate culturile, cunoscute si necunoscute.
Silueta si amprenta întotdeauna novatoare ale acestui vizionar au fost imortalizate în extraordinarele imagini ale plimbãrilor sale pariziene, din celebrul film „Traité de Bave et d'éternité“, realizat în 1951. Descoperind ochilor lumii discrepanta dintre sunet si imagine – un concept-referintã pentru cei mai progresisti autori al cinema-ului de avangardã – îl regãsim pe Isou – tânãr si superb, triumfãtor, stingherit în mersul sãu un pic sleampãt si, mai ales, cu specificul si emotionantul sãu accent românesc care ne-a devenit familiar.
Fãrã nicio îndoialã, construirea coerentã si exhaustivã a acestui destin creator îsi aflã apogeul în reconsiderarea de ansamblu a conceptului de societate, tinzând spre valorile inedite ale unei „Societãti paradisiace“. Conceptul va fi escortat de un om care, toatã viata sa, a vrut sã se ridice la nivelul Marilor Nume ale Istoriei si al Imortalitãtii Concrete, dar a stiut, de asemenea, sã-si aleagã un stil de viatã ascetic în cel mai pur sens al cuvântului, încheindu-si, astfel, într-o atmosferã de rarã sobrietate, cãlãtoria în lumea aceasta, cãlãtorie care l-a purtat din Botosaniul sãu natal pânã la peticul de pãmânt din cimitirul Père Lachaise.
„Într-o zi, spune Isou în «L'Agrégation d'un nom et d'un messie», nu voi mai vorbi. Mã bucur dinainte de venirea zilei aceleia, când voi deveni mut, calm, sfidãtor, ca însusi Numele meu.“
Note:
(1) Al Dante, Paris, 2003
(2) Initial apartid, va obtine cetãtenia francezã în 1977
(3) „Revue et corrigée“, nr. 46/ decembrie 2000, Paris
(4) „O zoream, îi dãdeam bice francezei, sã acopãr toate distantele dintr-un foc [...]“, „L'Agrégation d'un nom et d'un messie“, Gallimard, Paris, 1947, p. 146.
(5) Aux Escaliers de Lausanne, Paris, 1949.
(6) „L'Agrégation d'un nom et d'un messie“, Gallimard, Paris, 1947, p. 223.
(7) Gallimard, Paris, 1947
(8) „Traité d'économie nucléaire. Le Soulèvement de la Jeunesse“, vol. I, Aux Escaliers de Lausanne, Paris, 1949.
(9) Isidore Isou, prefatã la „Fondements pour la transformation intégrale du théatre“, Bordas, Paris, 1953, p. 7.
(10) Isidore Isou, „Précisions sur ma poésie et moi“, Aux Escaliers de Lausanne, Paris, 1950.
(11) ibid.
(12) Mirella Bandini, „Pour une Historie du Lettrisme“, Jean-Paul Rocher, 2003 (traducere din italianã de Anne-Catherine Caron).
(13) „Isou n-a fost un «geniu spontan», dar, înainte de a obtine acel avans de nedepãsit, a folosit foarte bine ofertele care i-au fost fãcute în viatã, nãscut fiind sub o stea norocoasã si generoasã“, Jean-Paul Curtay, „La Poésie lettriste“, Seghers, 1974. Afirmatia este sustinutã si de Sèrge Moscovici, care, în memoriile sale, dã amãnunte: „Lecturile sale indicau mai putin o aventurã a spiritului si mai mult o cãutare sistematicã, o investigatie obstinatã a unor subiecte precise.“, „Chroniques des années égarées“, Stock, Paris, 1997, p. 186.
(14) „Breton zicea cã vrea sã schimbe lumea: totusi, dintre atâtea constructii care nu sunt decât imagini, a reusit sã modifice doar lumile versificatiei si ale artelor plastice. Prin contributia sa concretã, înscrisã în sfere diverse ale Cunoasterii, Isou, fãrã îndoialã, nu va schimba nici el lumea, dar îi va extinde domeniile pânã dincolo de pragurile în fata cãrora Breton se resemnase“, Roland Sabatier, „Le Surréalisme en héritage: les avant-gardes après 1945“, conferintã sustinutã în cadrul „Colloque de Cerisy-la-Salle“, august, 2006.
(15) „Amos ou Introduction à la métagraphie“, Ur, nr. 3 et Arcanes, 1953, si editia La Termitière, Marsilia, 2000.
(16) „Les Journaux des Dieux“, precedate de „Essai sur la définition, l'évolution et le boulversement total du roman et de la prose“, Aux Escaliers de Lausanne, Paris, 1950.