Cuba – muzeonul ideii de revolutie
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura calatoriei »
Autor: Alexandru SINGER
În 25 octombrie 2007 pornesc pentru a doua oara spre Caraibe, pentru a vizita insula interzisa, Cuba, pe lânga care am trecut în 2006. Dar, venind din USA, nu am putut vedea nici un port cubanez. Unora dintre cunostintele mele li s-a parut o idee trasnita. – Ti-e dor de comunism? m-au apostrofat unii. Ei bine, respect Cuba, pe Fidel si Guevara, pentru determinarea cu care înfrunta USA de peste 48 de ani, pentru demnitatea cu care suporta efectele apasatoare ale embargoului. Poate ca s-au saturat si ei de ceea ce considera unii ca ar fi fost comunism. Asa-zisa condamnare a unui trecut înca neanalizat cu discernamânt, poate tocmai din dorinta de a ne însusi rapid alte iluzii, nu tocmai complet inverse, este, mai curând, una dintre fatetele circului politicianist care ne ameteste zilnic.Altii ma felicita si ma delega sa-l salut pe Fidel. Eu nu-mi propun decât sa vad ceva din frumusetile celei mai mari insule din zona Caraibilor si sa culeg impresii dintr-un topos care poate confirma ideea lui Wald ca Utopos nu este neaparat un niciodata.Zborul cu un A 320 Air France spre Paris mi se pare foarte civilizat, dar la sosire ramânem blocati în avion aproape jumatate de ora, din cauza grevelor. Am de asteptat trei ore pâna la plecarea spre Havana, dar nu pot risca sa ies din aeroport. La sala de reîmbarcare încerc sa stabilesc un contact cu câtiva cubanezi si sunt evitat. Ma gândesc ca poate nu le-a placut italo-spaniola mea, cam nostima si totusi clara. Nu insist si bine fac, caci aveam sa verific în multe alte prilejuri strictetea cu care se separa lumea turistilor de cea a localnicilor. Controlul riguros si vigilenta personalului de pe aeroport arata ca înca sunt luate în serios amenintarile teroristilor. Pâna una-alta resimtim efectele grevei din transporturi – circa 400 pasageri stam trei ore peste ora stabilita pentru îmbarcare, fara sa ni se poata da o explicatie credibila. Sase femei încing, pe rând, trei telefoane si dau anunturi contradictorii. Dupa ce s-a redus numarul pasagerilor (fara sa se explice criteriile selectiei) începe îmbarcarea pe un 747-400. E clar ca vom ajunge cu mare întârziere (ulterior am aflat ca cei selectati au trebuit sa doarma o noapte în Paris). Din ziarele franceze aflu ca dintre cele 851 situri propuse în patrimoniul cultural UNESCO urmeaza sa fie eliminate: Sankt-Petersburg, pentru ca se construieste un turn de 300 m; Dresda, unde s-a proiectat un pod cu patru cai rutiere; Galapagos, pentru turism excesiv. Anual se inspecteaza cca. 20 % din obiectivele subventionate si se iau masuri împotriva statelor care prefera sa favorizeze interese economice în loc sa protejeze ambianta siturilor acceptate în patrimoniul universal. Totusi, Italia ramâne cu 41, Spania 40, China 35, Germania 32 – despre România sau alte tari mai mici nu se dau date. Doris Lessing, recent laureata a premiului Nobel pentru literatura, scrie o noua carte în care va critica marile puteri pentru ignorarea problemelor reale de viata normala, exacerbând si exploatând politic obsesia terorismului. Presa franceza constata modalitatile de revizuire a programului saptamânal de lucru de 35 ore; remarca suprasolicitarea flotei maritime mondiale (ce buni am fi putut fi!); dezbate limitele protectiei judiciare a presedintelui tarii (o fi cazul si la noi?); cere reducerea cu 60 % a panourilor publicitare (atentie si la Bucuresti). Aflu ca supermanul Batman a fost conceput în 1938 de doi evrei, pentru a combate cu desene animate hitlerismul. Bush îi îndeamna iar pe cubanezi sa termine cu gulagul tropical al lui Fidel (dar Guantanamo, ce-o fi?). Cubanezii din avion nu par deloc afectati de blocada americana (abia în Cuba am aflat cine poate calatori). Mâncarea din avion e veche si fada, personalul umbla nauc, circuitele radio si TV functioneaza intermitent. Încerc si în avion sa vorbesc cu un tânar cubanez care, cu greu, se decide sa-mi spuna ca problemele cubanezilor nu decurg exclusiv din blocada, poate mai curând din sistem si ce va fi dupa… ramâne de vazut, trebuie doar sa asteptam. Si noi am tot asteptat pâna nu s-a mai putut si daca nu ar fi fost impulsul de la Timisoara ce-am fi facut? Pe o insula izolata e mult mai greu de iesit dintr-un sistem care a aparut ca o salvare de dictatura, ca o binefacere populara mereu amânata… din vina americanilor !Timpul devine tot mai presant, oboseala se accentueaza si nerabdarea de a ma vedea la Hostelul angajat prin Internet creste geometric. La sosire ma las convins de un tip cam smecher sa ma duca cu taxiul lui la adresa aratata, însa pe drum ma cam apuca spaima ca m-am lasat convins. Ajungem cu bine si ma simt vinovat pentru suspiciune nemotivata. De altfel, mereu mi se va spune: oriunde în Cuba sunteti în siguranta! Gazda mea este o femeie modesta, cu doi copii, camera rezervata mie este confortabila, cu doua ventilatoare, tot apartamentul este curat si bine dotat, desi e situat pe o strada mizera… în plin centru. Obosit, dar fara somn, încep sa studiez ghidurile pe care mi le-a pus la dispozitie gazda. Arhipeleagul cubanez (peste 1600 de insulite din jurul celei mai mari insule din Marile Antile), situat aproape de Tropicul Cancerului, care marcheaza limita zonei subtropicale a planetei, are ceva peste 11 milioane de locuitori (originari din toate provinciile spaniole, amerindieni si africani, în mare parte oameni frumosi, harnici si veseli) si o istorie zbuciumata, marcata de colonialism si dictaturi. Columb a venit aici exact cu 515 de ani înaintea mea, însa Havana a fost întemeiata la 16 noiembrie 1519. În 1853 se naste José Marti, adevaratul formator al idealurilor cubaneze si abia în 1880 se elimina sclavia, însa urmeaza dictaturile lui Machoda si Batista, ultimul fiind înlaturat în 1959 de revolutionarii condusi de Fidel Castro si Ernesto Che Guevara (dupa un esec în 1956). Alejo Carpentier, poate cel mai iubit scriitor cubanez alaturi de legendarul Hemingway, a elogiat revolutia remarcând ca „toti dictatorii din America Latina, dupa ani de aroganta, fumuri, exhibitionism, discursuri sforaitoare, vestminte luxoase, chipiuri si epoleti au avut un sfârsit mizerabil: abandonati de toti (chiar si de Statele Unite…), urâti de noile generatii, priviti cu dezgust de posteritate! (Exista oare o caracterizare care sa se potriveasca mai bine si actualei puteri ?)Dimineata (înca ametit de schimbarea fusului orar) umblu prin centru pentru orientare si cu greu gasesc o banca la care sa schimb bani, dat fiind ca strainii nu pot folosi decât CUC, iar populatia doar CUP, ceea ce permite statului sa perceapa 20 % taxe de schimb si sa împiedice populatia sa aiba acces la produsele necartelate. Un efect secundar este coruptia, care spoliaza atât populatia cât si pe turisti. De exemplu: o chifla se poate cumpara cu 20 centi CUP, dar mie mi se iau tot 20 centi CUC, adica de 27 de ori mai mult; eu trebuie sa platesc 35 CUC ca sa ajung la casa-muzeu Hemingway, când un drum cu auto-metropolitanul costa 45 centi CUP etc. În general, totul este rezervat strainilor, concentrati în hoteluri, plimbati cu autobuze speciale, pe trasee fixate de agentiile de turism, cu ghizi bine pregatiti, care te sfatuiesc insistent sa nu contactezi populatia. Personalul hotelier, taximetristii, lucratorii din comert si servicii sunt foarte amabili, prezentabili, abili în a ocoli orice discutie delicata, referitoare la stilul lor de viata. Am vazut si o nunta, mireasa si ginerele fiind cocotati într-o masina americana decopertata, parca desprinsa din filmele anilor de dupa 1920. Oarecum clarificat, platesc trei ture oficiale, care-mi asigura programul pe cinci zile si, ajuns în camera mea, ma prabusesc într-un somn fara vise.27.10.07 La ora 6 ma pregatesc de plecare în prima excursie de doua zile prin centrul tarii, care are forma unui crocodil si e împartita în 14 zone: Pinar del Rio, La Habana, Peninsula de Zapata, Matanzas, Santa Clara, Cienfuegos, Sancti Spiritus, Ciego de Ávila, Camagüei, Las Tunas, Holguin, Bayamo, Santiago de Cuba si Guántanamo. Azi vom vizita Matanzas, Santa Clara, vom dormi în Sancti Spiritus si mâine ne vom întoarce prin Cienfuegos. La Hotel Telegrafico, astept o ora (am fost convocat la ora 7,30) pâna apare ghidul – merge si asa! Drumul este încântator, cu tot felul de arbori exotici, culturi de pomi fructiferi si trestie de zahar, dar si multe zone nelucrate. Soseaua e larga, rau peticita, se circula cam cu 50-60 Km/ora. Alaturi de mine un originar din Franta, care locuieste de noua ani în Bahamas si lucreaza în Costa Rica – asa e piata muncii. În Matanzas se afla celebra plaje Varadero, locul favorit al turistilor. Pentru 110 CUC as putea sta doua zile acolo, dar cum nu pot sta la soare si atractiile nocturne nu ma tenteaza, ma rezerv pentru alte excursii.La Santa Clara ne oprim mai întâi la monumentul si muzeul (vetust) al lui Che, dupa ce am trecut pe lânga siruri de cocioabe. Orasul care-l revendica pare trist si pretutindeni întâlnesti panouri cu citate din gândirea lui entuziasta sau siluete din carton pictate stângaci cu chipul lui. Numai ca în umbra autocarelor de turisti apar tineri care ne cer de mâncare sau bani. Te întrebi: pentru asta a luptat e ? Paradoxurile jalnice ale istoriei sunt date de revolutii si razboaie care au ca rezultat inversul telurilor pentru care s-au sacrificat eroi si generatii. Totdeauna au fost facute pentru un mai bine si s-a ales praful de pe toba cântecelor de sirena. Cubanezilor le-a ramas muzica plina de duiosie, ritm, speranta si veselie, Cuba de azi fiind tara unde se împleteste saracia cu bucuria, speranta cu deziluzia, conformismul cu dezmatul (si pe timpul dictaturilor se spunea ca este bordelul americanilor). O surpriza placuta este o familie de cubanezi, participanti la excursia noastra, membri ai unui teatru, care s-ar bucura sa fie invitati în România. Autocarul nostru cu aer conditionat ajunge la Los Chaneyos, un restaurant de lux, bine pazit. Admiram designul constructiilor, specificul produselor expuse la chioscuri si mai ales la bufetul suedez unde suntem întâmpinati de o grupa de chitaristi-cântareti, foarte buni interpreti ai muzicii cubaneze. Discut cu o familie de parizieni si cu un om de afaceri din Spania, oameni informati despre realitatile românesti, admiratori ai valorilor noastre culturale, dar si ai capacitatii noastre de a tranzita spre practici europene. Spaniolul lauda inteligenta, curajul si competenta unor români pe care i-a întâlnit. Îmi da ca exemplu o românca ce a cumparat de la el un restaurant pentru care i-a cerut 120.000 euro si ea i-a oferit 200.000, cu conditia de a plati în cinci ani. El a acceptat si acum admira înflorirea acelui restaurant, spre beneficiul noii patroane, dar si al lui. Comentam tot ce vedem si trebuie sa adaugam azi, la contrastul saracie-bucurie, paragina-oaze de bunastare, supusenie-speranta. La plecare vedem iar baraci mizere si totusi este curat peste tot, mereu dam de librarii si biblioteci, dar în parcuri tinerii se amuza alergând pe rotile, cu casti la urechi. Pe cele mai frumoase case (vestigii coloniale) din Piata Revolutiei sunt puse pancarde cu VENCEREMOS! sau NICIODATÃ NU NE VOM SCHIMBA CONVINGERILE! Mai mergem putin si vedem, lânga Casa de jubilados (de unde se aude muzica moderna), carute cu banchete, trase de magari si ricse cu bicicleta, de zici ca esti în Vietnam. Tot mai mult ajung la convingerea ca de la lozinca PATRIA O MUERTE! s-a ajuns la idealul de a lucra în turism (trei zile a 12 ore cu trei zile libere, acces la mâncare si bacsis, în timp ce un profesor poate câstiga între 20-50 euro si la cartela ai un kg de faina, unul de orez, ceva zahar tos plus alte câteva maruntisuri). Consider ca aici ideea de revolutie a ajuns la apogeu si tot aici a fost înmormântata definitiv, caci o idee este desfiintata prin ridiculizare. În „Critica puterii de judecata“, Kant defineste ideea drept „acel ideal al ratiunii practice si al actiunii; acea proiectie în Absolut si Neconditionat careia nu îi corespund nici un obiect si nici o intuitie“. Am putea spune despre conceptul de revolutie ca a fost un ideal al ratiunii practice si al actiunii unor grupari umane care nu puteau sau nu doreau sa-i gaseasca proiectia în Absolut si Neconditionat, ci doar sa-l utilizeze conjunctural, instrumental. Dupa aceea, dupa cucerirea puterii, idealul a ramas o intuitie pentru care se poate sacrifica orice, un dat fracturabil, o iluzie desprinsa de dialectica realului, acoperita treptat de conditionalul si relativul peste care istoria marsaluieste fascinant. Asa se face ca în tara unde se produce zaharul cel mai bun nu mai poti gasi o cutiuta de zahar cubic; ca aici se fabrica Puros, acele splendide si aromate trabucuri, simbolul distinctiei aristocratice; aici se produce vestitul rom cubanez, dar toate acestea nu ajung decât cu greu si la cubanezi. Si totusi oamenii acestia cumsecade, frumosi la chip si la suflet, ramân voiosi, cânta si danseaza, îsi vad linistiti de viata lor restrictionata, din pacate, nu doar de blocada americana. Cum vad un politist, se retrag imediat si-ti fac semnul tacerii. Ma aflu mereu în contact mut cu omerta cubaneza, refuzul impus, regretat, stânjenit, al comunicarii cu orice strain. Degeaba spun ca vin dintr-o tara care a trait aceeasi experienta ca a lor, ca-i înteleg si îi stimez – ei ramân tacuti! Oare organizatorii vizitelor la Santa Clara chiar nu percep efectul invers al planului lor de evidentiere a vitalitatii spiritului revolutionar cubanez? Pentru oricare turist venit dintr-o tara care a simtit socialismul real aici întelege cum ideea a devenit ideal irealizabil, evoluând spre ridicol.La Sancti Spiritus ne plimbam pe stradute înguste, animate, stam în parc si încercam sa presupunem ce gândesc acele figuri chinuite care strabat asa zisul bulevard (cam 50 m de piatra rasturnata, probabil în refacere) ca sa ajunga la doua pravalii cu paznic la usa, în speranta ca vor reusi sa cumpere câte ceva pentru copiii lor. Pornim spre un hotel special, Los Laureles, cu o piscina mare, restaurant elegant si Cabaret. Suntem iar primiti cu o bautura racoritoare slab alcoolizata, dar bine aromata si cu nelipsita echipa de cântareti. Ma grabesc sa profit de piscina înainte de masa si seara târziu asist la un spectacol mediocru de cabaret, dupa care urmeaza o bâtâiala de discoteca cu un tineret de bani gata (doar nu intra oricine în acest loc îngradit si rezervat militarilor). Îmi revin în memorie îndemnurile lui Che despre educarea revolutionara a tineretului (!?).
Duminica (28 oct.) plecam spre Trinidad, oras întemeiat de Diego Velazques si Herman Cortés în 1514-1518, situat între mare si tinutul muntos Escambray. Orasul pastreaza stilul colonial si mereu dai de exponate ingenioase de handwork traditional. Orice grup de turisti trebuie sa treaca si pe la barul Canchanchara, posesorul unei formule secrete de bautura cu miere. La restaurantul unde mâncam la prânz ascult cu mare placere o formatie muzicala exceptionala care, printre altele ne cânta Malaguenia sale rosa si Paloma. Drumul spre Cienfuegos merge paralel cu marea, prin zone splendide. Orasul este recunoscut ca sit în patrimoniul cultural mondial, având în centru frumosul Palacio del Valle, dar si hoteluri moderne. Cale Prado pastreaza urme ale bogatasilor francezi, piata si teatrul sunt monumentale. În parc vorbesc cu un electrician care este multumit de viata. Fiind solicitat si câstigând mai bine, nu regreta decât ca nu poate sa plece sa lucreze în alte tari, unde ar câstiga mai mult. Ne întoarcem pe înserat la Havana pe autostrada larga si vedem, în diferite puncte de intersectie cu drumuri locale (fara indicatoare), cum asteapta autostopisti.
Azi (29 oct.) am tur de oras. Spre surpriza mea, ghida vine cu un taxi lux si vrea sa ne oprim la Capitoliu, replica arhitectonica a celui de la Washington, construit cu sprijin american pentru marcarea independentei, alt paradox istoric, dar eu am vazut ieri expozitia de istorie. Continuam pe Prado si cartierul ambasadelor, trecem pe la palatele dictatorilor si pe lânga casa lui Fidel, îmi arata vestigiile colonialismului, dar si noile constructii de pe Maleçon, nenumarate hoteluri elegante, expresie a amploarei turismului. Dupa Castillo del Morro si Poarta Cojimar, cândva stavila în calea corsarilor, intram în cartierele vechiului oras, cu cladiri specifice, piatete si catedrale catolice, cele mai importante fiind ale lui Francesco d'Asisi si Ignatio de Loyola. Ghida m-a plimbat si prin mai multe hoteluri de lux. Cel mai interesant este hotelul National, unde peretii unui hol sunt tapetati cu fotografiile personalitatilor gazduite, printre care si regele Carol II. Soferul ne-a parasit dupa prima ora si m-a lamurit ca turul orasului nu cuprinde Marina Hemingway, gradina botanica si alte locuri din marele oras, care fac obiectul altor excursii, cu alte plati. E limpede ca turismul trebuie sa compenseze blocada si mai toti cei cu care am vorbit au remarcat costurile cam exagerate. Totusi vin zilnic numerosi turisti si pentru a obtine un loc la avion pentru Santiago de Cuba trebuie sa te înscrii cu o luna înainte. Ma mai plimb prin orasul vechi si decid sa manânc la o bodega nostima. Dupa ce manânc scot caietul de notite si astept cafeaua… când o cubaneza vine la masa mea si intra în vorba cerând permisiunea sa se aseze. Sunt curios cum merg treburile pe aici si intru în joc, cu prudenta. Are 38 de ani, o fata de 7 ani, e divortata si lucreaza la restaurantul La Marina, în port, unde ma invita sa mai stam de vorba la o Pinacolada. Accept, dornic sa aflu mai multe, numai ca ea duce discutia spre binefacerile amorului, oferindu-se sa vina unde stau eu, caci amorul e liber în Cuba. Politicos, o refuz si ne despartim amiabil, ea regretând ca nu sunt dispus sa contribui la bunastarea fiicei ei. Eu am mai receptat o fateta a rezistentei revolutionare la blocada. Dona Rodriguez, ca si altii, se bucura de viata asteptând sa vada ce va mai fi… dupa, cu speranta ca va putea merge sa lucreze în Europa.
Ziua urmatoare merg la Vilales-Pinar del Rio. Pâna sa vina ghidul, încerc si la doamna de la desk-ul hotelului Telegrafico sa aflu cu ce autobuz normal pot merge la muzeul Hemingway. Cu un zâmbet formal, usor insinuant (generalizat aici, ca si smile în USA), blondina se preface ca întreaba o femeie de serviciu (vezi Doamne, nici ea, nici reprezentanta serviciilor de turism nu au de unde sa stie cum circula asa numitele auto-metropolitane ale orasului) si-mi spune ca regreta, dar nu-mi recomanda sa iau un astfel de autobuz, caci e înghesuiala si nu e bine. Nici vorba sa-mi dea informatia cu privire la numarul si statia respectivului mijloc de transport. Trec vis-à-vis si încerc sa cumpar o chifla cu maruntisul primit la schimbarea banilor. Vânzatoarea se uita speriata la mine si-mi face semn sa plec. Îi spun ca am primit la banca acest maruntis, ea îsi face cruce catolic, îmi da o chifla si ascunde repede banutii. Abia pe urma m-am dumirit ca erau centi americani! Au o bunatate în gesturi si priviri, dar sunt foarte prudenti, retinuti, distanti fara voie. Elda, gazda mea, mi-a spus ca nici un cubanez neautorizat nu ma va putea duce la aeroport, doar taxiurile oficiale. Vine ghidul, un tânar vioi, ma întreaba de unde sunt, îi spun si-l întreb daca e surprins. „Nimic din ceea ce este omenesc nu ma mai poate surprinde“, îmi raspunde el, ceea ce îmi spune multe despre cultura si inteligenta lui, confirmarea venind în autocar prin prezentarile locurilor vizitate. Aproape o ora colectam persoane de la alte hoteluri, prilej de a revedea locuri frumoase din oras. Abia dupa ora 9 iesim din oras prin zona noilor constructii municipale. Autostrada nationala trece prin locuri mai intens valorificate, ghidul ne prezinta evolutia economiei cubaneze de la monocultura trestiei de zahar si cooperatism (spre care i-au orientat rusii), spre diversificare si ferme, ne da informatii despre miraculosul lor medicament contra colesterolului (si nu numai) PPG-policosanol. Recunoaste ca ar avea nevoie de tehnologie moderna si spera ca vor veni mai multi investitori din Europa. Facem popas la o ferma cam amarâta, care a amenajat si un bar pentru turisti, apoi mergem la Candelaria, fabrica de trabucuri Puros. Muncitorii lucreaza sub stricta supraveghere si totusi afara suntem asaltati de vânzatori la negru. Urmeaza vizitarea cu barci motorizate a pesterei Cava del Indios si masa la Rancio San Vinciente, unde mi se explica si cum se prepara diferite radacini. Locurile vizitate sunt foarte frumoase, nu degeaba e sit UNESCO.
31.10 Noaptea, la ora 3, ma trezesc dupa un vis cu dubla semnificatie: 1. de obicei nu stiu ce visez, deci e cel putin curios sa stiu ce am visat; 2. am visat ca am zburat în USA, undeva unde as mai fi fost tot într-un vis, ma vad umblând pe niste culoare în cautarea unei camere în care ar trebui sa gasesc niste lucruri lasate cândva acolo. Dimineata îmi dau seama ca nu prea stiu ce as mai putea face în Cuba si regret ca am optat pentru 10 zile. E prea mult. Abia dupa ora 9 voi putea analiza alte proiecte. Desigur, as merge la Santiago de Cuba, dar nu sunt locuri la avion decât cu o luna înainte, cu autocarul se fac peste 12 ore si nu sunt grupuri organizate. La Varadero si Cayo Largo se merge pentru plaje, deci nu e pentru mine. Nici la Terrazes nu pot face fata la distractiile montane programate acolo, încât nu-mi ramâne decât sa merg la Muzeul Hemingway. Reusesc sa aflu ca pot lua metropolitanul 4 de la Parque de Fraternidad, ma duc acolo si dupa ce ma trimit soferii de la unul la altul, îl conving pe unul sa ma ia, desi s-a cam codit si s-a sfatuit cu însotitorul. Când primeste foaia de parcurs, îmi face semn sa urc si ma asaza pe locul rezervat din spatele lui. Parcurg 30 de km pe un drum al mizeriei, studiez comportamentul oamenilor fara a încerca sa discut cu ei si constat ca nu este înghesuiala, oamenii sunt destul de bine îmbracati si se comporta mai civilizat decât în masina 331 de la noi. E muzica buna si multi îngâna textele cântecelor. Însotitorul îmi face semn la statia cuvenita si iata-ma ajuns. Construita în 1887 de arhitectul catalan Miguel Pascual de Balaguer, casa-muzeu Hemingway se afla într-un parc cu pomi înalti, încercuit (acum) de un zid bine pazit. Intrarea e 5 CUC si nu poti afla mai mult decât stii din cartile citite, însa atmosfera locului te cuprinde. Este lamuritor faptul ca lui Hemingway i-a placut sa traiasca aici, într-un cartier de oameni simpli, cu cocioabe si casute modeste, pe strazi desfundate, la 30 km de centrul Havanei. Revin, fara probleme, tot cu metropolitanul, printre oameni obisnuiti, bucuros ca nu m-am conformat interdictiilor. Reusesc sa iau legatura cu biroul Air France din aeroport si sa obtin schimbarea biletului de întoarcere acasa cu trei zile mai repede, dat fiind ca au început ploile si se asteapta un taifun. Slava Domnului, a fost de ajuns si clarificator.
01.11.07 Îmi fac bagajul si pâna voi pleca la aeroport decid sa mai fac o plimbare pe Campanari în sus, simtind înca o data pulsul vietii reale a cubanezilor. Ei s-au obisnuit cu viata cartelata, zic ca Fidel si fac ce le convine, cum faceam si noi pe vremuri. Chiar si în casele mai darapanate vezi interioare curate, cu înzestrari civilizate. Doar igiena tarabelor si a pietelor e dubioasa. Oamenii traiesc cu speranta ca se va schimba ceva dupa… Poate ca mai realist decât iluzoriul plan de cooperare între tarile Americii de Sud ar fi atragerea investitiilor din China si tarile arabe, daca europenii continua sa sprijine embargoul american. E posibil ca Raul si armata sa amelioreze sistemul si sa cada la învoiala cu americanii. Altfel, amenintarea revenirii contrarevolutionarilor si aplicarea planului de restitutio in integrum urmat de privatizari dubioase, ca la noi, va face prapad în acest paradis natural. Ar fi pacat.
(Fragment din volumul „Oglindiri paralele“, în curs de aparitie la Ed. Hasefer)