Liniste; nu se repeta!
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
De ce decorul e complet alb, ca si costumele celor doi actori: un el si o ea, Actor si Actrita, recte Mihaela Teleoaca si Dragos Huluba? Care sa fie sensul? De ce oare se numeste „Înmormântarea“ textul lui Péter Nádas din 1980, montat de Bocsárdi László la Teatrul de Comedie? Ce rost are sa înjunghii la final doua manechine care „n-au jucat“ deloc pâna în momentul respectiv? Ce rol au cele doua sicrie care stau sub ochii spectatorilor de la început pâna la sfârsit?
Sunt doar câteva dintre întrebarile cu care publicul pleaca de la reprezentatia Teatrului de Comedie. Daca nu are revelatia semnificatiilor transparente (si exista ceva sanse ca revelatia sa nu se produca nici chiar la lectura piesei), sigur are satisfactia unui text si implicit a unui spectacol care lasa deschise interpretari câta frunza câta iarba. În zodia teatrului interactiv, actor si spectator respira la gura aceleiasi replici, în gaoacea aceluiasi spatiu – cât mai strâmt si meschin, daca se poate! Teatrul biciuieste publicul, îl provoaca, îi zgâltâie platitudinile mic-burgheze si îl forteaza la reactii. Tocmai în aceasta perioada, cel mai tradus si cunoscut autor maghiar contemporan, Péter Nádas, îi pune spectatorului în fata un text cu sensuri concentrice, deznudat si de violenta cu care se echivaleaza teatrul protestatar de azi, si de dramatismul, recte conflictul, cu care a fost asociat în orice epoca. Mai mult, textul, în traducerea impecabila a Anamariei Pop, indica (si regizorul respecta) multe perioade de Liniste. Hm, liniste la teatru! Apoi, textul indica (si scenograful József Bartha respecta) absenta totala a decorului – înlocuit aici de huse albe, în care stau îmbracate scena si sala. Publicului i se impune sa intre în sala în papucei de pânza, ca la muzeu. Sau ca într-un laborator, depinde din ce directie temporala se vede experimentul: pre-teatru, în pauza dintre doua perioade din istoria spectacolului, ori post-teatru, când arta plina de toate clocotele e golita, iar parada sa de însemne teatrale, „înmormântata“. Culoare, conflict dramatic, personaje puternice, cu identitate structurata, decor, evolutie... toate sunt adânc bagate în pamânt, fara sanse previzibile de redemptiune. Suntem dupa caderea din paradis a teatrului, când Adam si Eva, actor si actrita, se vad expulzati dintre categoriile traditionale ale artei dramatice si nevoiti sa ia creatia de la început, în lipsa oricarui teren batatorit. Sau post-mortem, cum lasa prima scena sa se întrevada, cu actorii dezbracati, stânjeniti, speriati, ca si când locul, situatia si pregatirile nu se numara în spectrul familiarului. Decorul, povestea, actiunea, drama au murit. Logic, au mai ramas de murit doar personajele. Si apoi vine pretextul: cei doi actori trebuie sa pregateasca un spectacol în absenta tuturor categoriilor cunoscute, inclusiv a textului si într-un decor imaculat ca o coala de hârtie. Bocsárdi László speculeaza inteligent adâncimile semantice, interpretarea deschisa, tripleta teatru-viata-creatie. Nu emotia, nici trairile explozive si nici macar „transpiratia“ actorului nu par sa îl intereseze aici pe regizorul-intelectual, ci, în mod programatic, reflectia. Punctul de început: ce se întâmpla cu teatrul în lipsa categoriei sale originare, aristotelice, mimesis-ul, în lipsa lui copy paste dupa secventele unei/unor existente? Rupt de text si de traditie, de o minima cognitie, dupa ce resorturi mai înainteaza teatrul? Cele esentiale, dupa cum se vede la „Înmormântarea“: frica-respiratie adânca-dragoste-pasiune-pasiune-pasiune-tacere. Si multa liniste între ele. În spatiul fara nici un sprijin, nefertil, un spatiu al nimicului, în lipsa povestii si a subiectului, actorii sunt rastigniti, chinuiti la maximum. Daca lui Dragos Huluba pare sa îi lipseasca adâncimea necesara rolului, Mihaela Teleoaca, spalata de orice manierism, as zice chiar si de marcile din stilistica proprie, ofera o remarcabila interpretare: discreta, sobra, plina de maturitate si, mai ales, de consistenta. Monologul în care actrita îsi formuleaza dragostea, retinut, dar inexorabil are impact asupra oricui: „Cel mult tu nu ma iubesti, stiu asta, o sa-mi spui frumusel, nu te iubesc, îmi pare foarte rau, nu te iubesc, (urla), întelegi? Nu te iubesc! (încet), atunci ramân singura cu ea (iar urla) te iubesc! Întelegi? (iar încet), dar oricum si pâna acum am fost singura si nici asta n-a avut nici un fel de importanta. Tremur, dar ma bucur ca nu se prea vede, tremura totul în mine pentru ca vreau sa spun ca nu, nu m-ai înteles gresit, ai auzit bine, si vreau sa mai auzi, de asta si repet, sa poti auzi, sa auzi tot timpul pâna asurzesti complet, ca te iubesc foarte tare. Un cuvânt tâmpit. E complet tâmpit spus asa: te iubesc. Dar eu spun asa, ca te iubesc. Iubesc tot ce-ti apartine si iubesc tot ce-i în tine. Te iubesc îngrozitor, te iubesc la nebunie, cumplit, deznadajduit, dureros, te iubesc enigmatic. Si nu încerca sa întelegi. Si nu protesta, pentru ca nici eu nu înteleg, si nu trebuie sa spui nimic. E buna si tacerea ta. Nu pot sa fac nimic cu ea. Nu esti tu de vina. N-o pot borî din mine. Daca n-ai exista, n-ar exista nici ea. Ar trebui sa-mi borasc pielea, carnea, inima, unghiile. M-am gândit la modul serios ca am sa ies prin propria-mi gura. Dar poate nici asta n-ar fi suficient. Îmi place si suferinta, desi nu-mi putusem imagina ca-ntr-un singur om exista la un loc atâta suferinta, pentru ca-i singurul lucru pe care-l pot primi pe deplin de la tine. Dar si astea sunt doar vorbe. Sa-ti povestesc cum sufar? De obicei pe tine te intereseaza totul. Te astept în fiecare clipa. Sa apari pe neasteptate. Sa existi pentru mine. Pentru ca esti prezent în toate clipele mele. Si din cauza asta te astept si când sosesti. Si acum te astept, iar daca pleci, te astept sa te-ntorci. Iar daca stai astfel, astept sa faci un gest, un singur gest cât de mic. Care-mi face bine. Dar mi-e bine si daca nu faci nimic. Pentru ca atunci cel putin stiu ca nu poti sa strici totul. Dar si daca strici e bine, pentru ca atunci sufar si mai mult. Uneori cred ca nu se poate mai mult, dar se poate. Nu pot sa povestesc asa. Te astept. Totul e bine. Iata cât de simpla-i suferinta mea. Totul e foarte bine. Foarte, foarte bine. Am învatat sa ma rog. E bine. Si asta-i bine. Îti iubesc si rautatea, si prostia, si hidosenia, am învatat si asta, si asta-i bine, pentru ca din pricina asta pot sa simt si sa vad si mai bine cât esti de frumos – nu esti frumos, dar eu totusi n-am vazut pe cineva mai frumos –, cât de destept, cât de bun, de amabil si de drag. Te iubesc. Întelegi tu asta? Nu poti sa-ntelegi, pentru ca vorbesc despre tine.“ Sa recunoastem, un asemenea text rostit fara urma de patetism si fara strigate (în ciuda didascaliilor) e performanta, nu gluma!În absenta mecanismelor producatoare de teatru si chiar a existentei de reprodus, celor doi nu le ramâne decât sa nasca viata. Daca teatrul pleaca de la conflicte, emotie, poveste si le împacheteaza artistic pentru a provoca reflectia, aici, cei doi actori nu se pot întemeia pe nici un moment princeps. De data aceasta, suprapunerea dintre teatru si viata trebuie sa fie totala. Sfârsitul personajelor e dinainte cunoscut, cele doua sicrie ramân pe scena neclintite, manechinele care le imita forma vor fi înjunghiate. Fara modele, referinte, regizor, pre-judecati, lipsiti de protectia personajului, sunt etalati în fata publicului. Jucatori pe piata existentei, într-un exercitiu invers mimesis-ului, cei doi actori sunt nevoiti sa creeze timp si istorie. Sa (re)cunoasca relatii, subiect, poveste. Sa se perceapa, într-un prim pas – fiecare surprinzându-si vocea – si sa se plaseze în functie de joc. Apoi liniste de recviem! În spatiul alb, imaculat, fara nici o forma care sa iasa în relief, cu scaune camuflate în alb si spectatori cu cipici albi, fara lumini sau efecte care sa creeze volume, doi actori joaca nimic, chinuindu-se sa îngaime temeiurile teatrului. Si ale existentei. Iluzie fara interpretare. Relatie fara emotie. Va doresc vizionare placuta si reflectie suta la suta.