Scriitorul si criticii sai: Nicolae Breban
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura literara »
Autor:
Uniunea Scriitorilor, Sala Oglinzilor, Mai 2007
Participanti: Nicolae Breban si criticii: Gabriel Dimisianu, Mircea Iorgulescu, Daniel Cristea Enache, Alex Stefanescu. Moderator: Gabriel Chifu
G. Chifu: Va spun bun venit la aceasta a 8-a editie a întâlnirilor din ciclul „Scriitorul si criticii sai“. Astazi eu as zice ca am o misiune mai simplificata pentru ca de data aceasta invitat este domnul Nicolae Breban, care înseamna, nu numai pentru cunoscatori, pentru initiati, pentru colegii sai, dar si pentru publicul larg, înseamna, spuneam, un mare scriitor, un mare romancier, pentru unii el este chiar: Romancierul. Domnul Nicolae Breban, cel putin mie, mi se pare exemplar si din alte puncte de vedere. Pe de o parte, de pilda, pentru ca are o marcata vocatie a proiectelor literare impunatoare. Închipuie literatura ca pe un edificiu monumental, în prelungirea marilor maestri, Balzac, Dostoievski sau Thomas Mann sau Tolstoi, si apoi, pe de alta parte, Domnul Nicolae Breban este exemplar prin acea credinta, mereu afirmata, în suprematia literaturii. Era faimos, era prezent prin cartile sale în anii '70-'80 si este la fel de viu astazi, si proiectele sale se desfasoara în fata noastra într-un soi de „tinerete fara batrânete“.
Misiunea mea este simplificata de asemenea datorita numelor criticilor care îl însotesc astazi la întâlnirea cu noi. Fiecare dintre cei patru critici literari reprezinta o instanta de validare critica respectata, fiecare dintre ei reprezinta o institutie critica de care literatura româna tine seama. Astfel, nu am sa mai lungesc vorba si am sa-l invit pe domnul Gabriel Dimisianu sa înceapa povestea aceasta formata din patru episoade – cu un epilog.
Gabriel Dimisianu: Criticii de aici sunt aici pentru ca au fost alesi de prozator... nu stiu care este formula...
Nicolae Breban: Propusi !
G. D.: ...suntem aici într-o formula care nu e cu totul întâmplatoare... nu este întâmplator nici faptul ca cei patru critici au ajuns aici, în aceasta dupa-amiaza, venind de la „România literara“, o institutie de care toti patru sunt legati, si Nicolae Breban, de asemenea, ba as spune cu atât mai mult cu cât a condus-o în anii '69-'70, într-o perioada despre care eu pot depune marturie, Mircea Iorgulescu poate depune marturie, dinlauntrul institutiei, ca si cei care citeau „România literara“ aflati aici... Cred ca toti, înca din acea perioada, stiu cât de implicat a fost Nicolae Breban în structurarea revistei din acea epoca. Dar, înainte de a vorbi despre „România literara“, despre perioada în care Nicolae Breban a condus aceasta publicatie, si unde noi i-am fost alaturi, a existat „Gazeta literara“, o alta institutie de care, de asemenea, de data asta numai noi doi suntem legati, prin forta imprejurarilor; iarasi, o institutie care ne-a marcat tineretea si începuturile noastre literare. Eu, nu demult, am publicat în „România literara“ o evocare a anilor petrecuti acolo, intitulat „Ana Ipatescu 15“, dupa care, cineva care a citit mi-a spus (cineva din generatia actuala de scriitori): „Interesant, nici nu am stiut ca acolo au existat revistele“. În acel loc, unde astazi functioneaza Ambasada Libiei, era cândva sediul revistelor Uniunii Scriitorilor, acolo pulsa inima vietii literare românesti, la începutul anilor '60, chiar mai dinainte. Acolo au fost un anumit numar de tineri scriitori, poeti, prozatori si critici literari, am spus ca numai eu si Nicolae Breban suntem legati de acea perioada, dar este si Ilie Constantin, asupra caruia mi-au cazut acum privirile în sala, care si el a fost acolo si, si el, poate marturisi despre acea epoca si despre faptul ca în anii grei pentru cultura româneasca a existat un loc în care niste tineri s-au putut afirma, au putut începe un drum în literatura. Nicolae Breban este unul dintre acei tineri. Mai erau, trebuie sa-i amintesc, nu se poate sa nu-i amintesc, pe Nichita Stanescu, pe Cezar Baltag, pe Grigore Hagiu, pe Matei Calinescu, Petre Stoica..
.
N. B.: ...Nicolae Velea...
G. D.: Nicolae Velea, Mircea Ivanescu, cred ca mai sunt si altii, scriitori despre care va marturisesc ca nu pot vorbi cu o detasare pe care criticul literar ar trebui sa si-o impuna, data fiind împrejurarea ca am fost prieteni si ca eram foarte tineri atunci. Ne unea faptul ca eram foarte tineri, dar si faptul ca fiind acolo ne puteam manifesta, spun eu, într-un mediu pe care noi ni l-am facut un mediu bun literar. În pofida a ceea ce se întâmpla înafara. Nicolae Breban, dupa câte îmi amintesc, cred ca nu ma însel, a venit la „Gazeta literara“ împreuna cu Nichita Stanescu, cred ca el...
N. B.: Da, el m-a adus.
G. D.: ... el te-a adus la „Gazeta literara“. Erati prieteni de mai dinainte de a ne întâlni cu ceilalti la „Gazeta...“. Acolo existau câtiva critici literari care, în spiritul vremii, faceau o critica dogmatica, dar care au încercat, pentru ei în primul rând, sa se revizuiasca, spre a vorbi astfel, au simtit ca ceva nou se va petrece, ceva ce trebuie sprijinit. Sigur ca deschiderea în literatura, atâta cât a fost, a pornit de sus în jos, dar au existat spirite care la acel moment au fost receptive la ideea de schimbare si la ideea ca o noua generatie trebuie încurajata sa se afirme. Ma refer la Paul Georgescu, la prietenul nostru putin mai în vârsta Sami Damian, la Mihai Petroveanu, care aveau deja în urma o cariera în care facusera multe concesii, dar...
N. B.: Sami l-a lansat pe Tepeneag, pe Sânziana Pop...
G. D.: ...da, cred ca si alti tineri... si pe noi, criticii de acolo...
N. B.: ...pe Aurel Dragos Munteanu, tot Sami l-a lansat...
D. G.: În acel mediu si în acel grup de prieteni a aparut Nicolae Breban, cu alura lui atletica si cu aplombul pe care-l avea înca de atunci, sigur pe el, vorbea despre literatura ca un maestru – desi, dupa cât îmi amintesc, nu publicase înca nici o carte –, vorbea ca detinatorul unei mari experiente literare, ca un om care se misca foarte liber în literatura si, sigur ca mai si irita prin acest fel de a se manifesta, prin acest aplomb... pe destui. Pe mine m-a impresionat, în primul rând, la acel tânar pe care nu apucasem sa-l citesc pentru ca nu produsese înca texte în reviste, la acel tânar pe care Nichita îl adusese si a caror prietenie se baza si pe faptul ca-si cunosteau unul altuia scrisul –, m-a impresionat la acel tânar fervoarea cu care vorbea despre literatura si credinta în literatura, pe care si astazi o are, un tânar, atunci, pentru care literatura era întotdeauna cel mai important lucru. Aveam acest sentiment ca Nicolae Breban crede în literatura înainte de orice altceva. Cel mai important lucru. Am citit mai târziu însemnarile lui Camil Petrescu si am gasit acolo o remarca, o reflectie despre orgoliul creator. Spunea Camil Petrescu, care era un orgolios, ca vanitatea, orgoliul, preced opera si, în acest sens, orgoliul este creator. Cred ca a fost chiar cazul lui Nicolae Breban, încredintarea ca este, ca va fi un creator de mari opere l-a mobilizat, l-a provocat, l-a chemat sa dea aceste mari opere. A început sa publice în „Gazeta literara“ câteva texte, câteva naratiuni, fragmente, schite, nu stiu cum sa le numesc, a pregatit si un volum de povestiri, de proza scurta, pentru a debuta, ca Velea, ca Banulescu (si Banulescu era atunci în grupul de la „Gazeta literara“), deci vroia sa iasa în lume cu acest volum de schite; la care tot el a renuntat. Era o colectie, pe atunci, pentru tinerii scriitori, „Luceafarul“, foarte modesta ca aparitie, ca aspect, astazi ar parea o brosura, dar faptul ca în aceasta colectie au debutat Nichita Stanescu, Velea, Banulescu, Ilie Constantin o înnobileaza. Ei bine, Breban a renuntat, dupa ce mersese cartea de povestiri la tipar, sa o mai dea, sa-i dea curs, pentru ca între timp scrisese romanul „Francisca“ si a crezut, pe drept cuvânt, ne-am dat seama imediat, ca intrarea în literatura cu un roman este mai semnificativa în ce-l priveste, mai concludenta. Si a aparut cu „Francisca“, romanul care a avut un succes fulgerator. Din primul moment ne-am dat seama ca el este romancierul generatiei noastre, în orice caz, al gruparii noastre de la „Gazeta literara“, ca el este romancierul. Au urmat „În absenta stapânilor“, „Animale bolnave“, „Îngerul de gips“, „Bunavestire“, „Don Juan“ si toate celelalte romane, care au confirmat si rasconfirmat calitatea de romancier important a lui Nicolae Breban. Anul 1968, mi se pare, sau 1969, a fost numit „anul romanului“
N. B.: Da, 1968...
G. D.: '68, în care a aparut „Animale bolnave“, ma rog, printr-o conventie a criticii. Dupa care, dupa '90, au urmat trilogia „Amfitrion“ si apoi tetralogia „Ziua si noaptea“ care începe cu „Ziua si noaptea“, si continua cu „Vointa de putere“, „Puterea nevazuta“ si urmeaza acum, în acest an, „Jiquidi“, volumul al patrulea.
Eu unul l-am urmarit, în aceasta cariera as spune fabuloasa de romancier. Un scriitor care, desi a avut mare succes, desi a fost proiectat în prim plan aproape de la începuturi, nu s-a demobilizat, nu a considerat ca a spus tot, ca desi dobândise statutul de mare romancier nu este cazul sa se opreasca si sa se auto-contemple. A continuat sa scrie, sa scrie, sa scrie.
Am remarcat totdeauna, ca si cititorii, marile mize pe care le-a aruncat în literatura Nicolae Breban, acea dialectica a relatiilor stapân-sluga, victima-calau, discipol-maestru, care i-au marcat originalitatea, relatii niciodata simplificate caci niciodata victima nu era doar victima, nici calaul doar calau, niciodata stapânul nu e doar stapân si nici supusul doar supus, între ei pozitia este intersanjabila. Mai exista, ca element care-i caracterizeaza proza, acea ruptura, acea falie psihologica care apare la un moment dat în evolutia unui personaj, un element al originalitatii lui Breban. Sa ne amintim de evolutia lui Grobei si a altor personaje. Este o mare îndrazneala si un mare risc pe care si-l asuma un creator de personaje ca personajul pe care l-a împins, l-a dus pe un anume drum la un anumit moment dat schimba directia, iar acest personaj sa nu-si piarda nota definitorie si sa fie tot el, desi într-o anumita masura este altul. De altfel, capacitatea de a însufleti personaje cred eu ca este extrem de importanta pentru o literatura, aceasta capacitate de a însufleti personaje viabile si memorabile identifica o literatura în raport cu altele. Când vorbim de literatura româna, de proza româna, cum o definim? Personaje ca Dinu Paturica, Ion, Pirgu, Grobei al lui Breban, Moromete, sunt marcile literaturii, sunt personajele ei, care ramân.
Nicolae Breban a creat starea civila a unor personaje care sunt ale lui si ale nimanui altuia. Grobei, Rogulski, Minda, personaje femei ca acea E.B. în care eu mi-am permis odata, am facut aceasta ipoteza, m-am întrebat daca nu cumva acolo, sub acele initiale, ar putea fi Emma Bovary, o aluzie la Emma Bovary. Nu a fost, ma încredinteaza Breban. Mie mi s-a parut ca personajul E.B. are contingenta cu marele personaj al lui Flaubert.
As mai spune ceva (o sa ma opresc în curând pentru ca nu vreau sa le rapesc colegilor mei din timpul lor de a vorbi) despre faptul ca în romanele brebaniene de dupa decembrie 1990 apare politicul, apare climatul post-decembrist ca la nimeni altcineva, faptul acesta nu s-a remarcat îndeajuns, apar personaje angrenate în politica, în viata de presa, în viata unui Cluj post-decembrist care este atât de caracteristica si atât de pregnant evocata; dupa cum, iarasi, apar personaje de neuitat. Un nou alt personaj este acel Mârzea, erou si diabolic si fragil în acelasi timp, cu o identitate care mereu se schimba, care duce în ispita un alt personaj care este marcat de sfintenie, în fine, sunt relatii între personaje care unora, unor critici sau cititori, li s-a parut ca sunt repetitive, dar nu sunt repetitive, sunt noi versiuni, noi accente puse pe niste teme foarte bine definite si de o mare complexitate.
Ar fi de vorbit si de eseistica lui Breban, despre reflectiile lui în legatura cu literatura si cu viata sociala, cu structurile sociale. Sunt cele patru volume de memorii, care au aparut în acest interval sub titlul „Sensul vietii“.
Sigur ca multe sustineri sunt discutabile în ceea ce afirma el în aceste carti de reflectie, precum aceea ca stilistii sunt în general minori, autorii care scriu frumos, ca Matei Caragiale, de exemplu. E de discutat asta, dupa cum e de discutat si despre faptul ca Proust „nu scria bine“ sau ca nu scria „frumos“. Nu stiu, e de discutat. Dar, în fine, astea sunt lucruri care oricând se pot discuta, se poate polemiza în legatura cu ele. Si eu mi-am delimitat pozitia literara, în unele domenii, de a lui Nicolae, dar întotdeauna cu deplin respect intelectual si totodata cu sentimentul ca ne aflam în fata unui mare scriitor care chiar când, stiu eu, exagereaza, când risca de a ajunge pe marginea discutabilului în ceea ce sustine, o face cu convingerea si cu forta pe care marele sau talent le justifica.
Ar mai fi de vorbit, dar îi las pe colegii mei, desi tot eu trebuie sa mai spun câteva cuvinte în legatura cu momentul 1971. Anul 1971 a fost un an nu numai greu, un an cu totul ciudat în istoria recenta a României si a culturii române, când, pe neasteptate, pe nepregatite – pentru ca nu am vazut, noi cei care eram atunci activi în lumea literara si în lumea culturala, nu am prevazut ca va urma o asemenea rasturnare a directiei de mers în ceea ce priveste cultura – anul în care au aparut profund nefastele si vesnic regretabilele „Teze din iulie“ ale lui Ceausescu, generând un cutremur în lumea culturala si în cultura româneasca. E adevarat ca ele nu si-au atins telul de a ne întoarce la ceea ce fusese în epoca stalinista, dar au produs, cum spuneam, un cutremur în lumea literara, în lumea culturala, au produs o reactie de respingere, de refuz, de nedumerire, si au reactivat fortele reactionare din cultura, care câtiva ani au stat, au fost în retragere. În acel moment Nicolae Breban a avut, a facut gestul de curaj, de mare îndrazneala nu de a se delimita, ci de a condamna aceasta schimbare de curs politic. A facut-o în presa internationala. El detinea atunci o functie în ierarhia culturala si politica din tara si, desi avea aceasta postura, a avut curajul, demnitatea si taria de a face acest gest, spunând ca ceea ce se întâmpla în cultura româneasca este un lucru rau. Cred ca prin aceasta luare de pozitie în iulie 1971 el a comis primul act de disidenta culturala în epoca Ceausescu. Si pot sa spun si politica, bineînteles. Acest merit nu-i poate fi negat cu nici un chip si nici diminuat, nici trecut cu vederea. Cum am constatat mai târziu ca s-a întâmplat. Apar astazi foarte multi curajosi dupa razboi, apar astazi foarte multi anchetatori si chestori morali, care vor sa ne educe moral, vor sa educe societatea, ne admonesteaza, dar în anii de care vorbesc, când era un mare risc sa spui „nu!“ în legatura cu un document de partid în care Ceausescu era implicat direct, total, nu i-am auzit sa spuna ceva. Am mai spus-o si în scris si o mai spun o data, Nicolae Breban este primul disident cultural din perioada Ceausescu. Si cu aceasta ma opresc, am vorbit ceva cam mult si va rog sa ma iertati.
G. Chifu: Domnul Gabriel Dimisianu a deschis absolut convingator o fereastra spre o personalitate si o opera impresionante. Îi multumim. Dumnealui sugera la un moment dat o cale, un algoritm, o reteta despre cum poti sa ajungi mare scriitor : trebuie sa crezi si pâna la urma, crezând, chiar o vei scrie. Nu stiu daca e o reteta valabila, daca nu te numesti Nicolae Breban.
N. B.: Sau Camil...
G. C.: ...sau Camil Petrescu, da, trebuie sa-l îngaduim si pe el. Tot dumnealui vorbea despre criticii care sunt alesi de scriitori, alesi de noi, pentru întâlnirile din Sala Oglinzilor. Vreau sa va spun, ceea ce am mai spus, ca devine un test, si al cotei literare a criticilor români de azi, aceasta alegere. Unii dintre dumnealor sunt foarte des invitati aici. Iar acum am sa-l invit pe unul dintre cei mai alesi dintre noii critici – nu spun „tinerii critici“ ca nu-i place, Daniel Cristea Enache.
Daniel Cristea-Enache: Multumesc. Bine v-am regasit. Ma bucur ca sunt cel mai iubit dintre criticii tineri. La una din editiile trecute m-am tot rasfatat spunând ca eu nu vreau sa fiu din tânara generatie, ca nu ma recunosc în aceasta postura si ca sper ca am fost invitat nu pentru ca as fi un critic tânar, ci pentru ca as fi un critic pur si simplu. Acum chiar as vrea sa intru în acest rol al criticului tânar, m-am si îmbracat mai adecvat, mai sportiv, ca sa fiu mai convingator as fi putut sa-mi pun si un cercel în ureche si sa-mi vopsesc parul în rosu, ca sa prind cu adevarat spiritul tinerei generatii.
Domnul Dimisianu nu atât timpul ni l-a mâncat, cât multe dintre teme. Temele pe care vroiam sa bat moneda s-au dus pentru ca le-a exploatat si le-a stors domnul Dimisianu de toate semnificatiile posibile.
As vrea sa spun ca nu mi-am pregatit un plan, o schita, un proiect dupa care sa vorbesc pentru ca întotdeauna ma gândesc ca ceea ce spunem trebuie sa fie adecvat si la cei care sunt de fata. Daca la editiile trecute erau multi tineri, elevi de liceu, clase mici, carora trebuia sa le explicam cine este Ileana Malancioiu, cine este George Balaita, cine este Constanta Buzea, acum nu mai trebuie sa va spun cine este Nicolae Breban, trebuie numai sa va reamintesc cine este Nicolae Breban. Este unul dintre cei mai importanti romancieri ai nostri din perioada postbelica, si nu numai. În opinia mea, sunt patru-cinci prozatori, toti din generatia '60 sau putin mai înainte, care au reusit sa ne convinga de faptul ca literatura, epica, romanul, poate traversa fara nici un fel de probleme un context istoric si ideologic opresiv. Ca marea literatura se poate crea indiferent de context, chiar împotriva contextului, si ca se poate prezenta la iesirea în noua lume cu fruntea sus si cu, da, cu pieptul umflat. Si acestia ar fi : Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Balaita si Dumitru Radu Popescu.
N. B.: Stefan Banulescu...
D.C.-E.: În opinia mea nu este un romancier comparabil cu acestia pe care tocmai i-am enumerat. Este un extraordinar stilist, este un prozator cu apetenta pentru fantastic, totusi nu mi se pare a fi un romancier de vârf. Si a trebuit sa mai asteptam câteva decenii, câteva zeci de ani, ca sa ajungem azi la un Radu Aldulescu si alte doua-trei nume. Ceea ce vreau sa spun este ca asemenea creatori sunt foarte rari. Numarul lor mic este întru totul justificat, sunt niste alesi, sunt niste auto-selectati. L-as contrazice putin pe domnul Dimisianu aici. Cunosc o mie de autori care se cred scriitori mari, care nu numai ca sunt convinsi ca vor da o mare opera, sunt convinsi ca au dat-o deja! Dar asta nu-i califica automat ca mari scriitori. Dimpotriva, e un semn de veleitarism, de grafomani fara constiinta propriei valori. Îmi place, pe de alta parte, sensul pe care l-a evocat domnul Dimisianu, despre felul în care a intrat în literatura româna Nicolae Breban, convins de la bun început de valoarea lui. De obicei, cum bine stiti, modelul ascensiunii la noi este altul. Adica „modelul“ unui tânar ce vine cu spinarea cocârjata, cu dorinta de a cara servietele celor puternici, de a se freca de hainele lor, de a le respira aerul si de a intra progresiv în combinatii tot mai înalte, si care, pe masura ce parcurge acest drum în sus, începe sa uite de unde a venit. Acesti tineri încep apoi sa nu-i mai recunoasca pe fostii lor amici si prieteni, încep sa devina foarte siguri de ei – niste parveniti, sa le spunem cu cuvântul pe care îl merita.
Nicolae Breban a fost exact pe dos. Adica, traseul lui a fost, as spune, chiar în oglinda. Cu cât a urcat treptele ierarhiei culturale si, la un moment dat, politice, cu atât si-a dat seama ca acest drum în sus din punct de vedere social este de fapt un drum care îl îndeparteaza de propria lui esenta de scriitor, ca risca la un moment dat sa-l altereze în conditia lui de scriitor. Sigur ca ruptura lui cu regimul, din 1971, este explicabila prin acele funeste „Teze din iulie“, dar eu cred ca acela a fost numai pretextul, pretextul imediat. Cred ca Nicolae Breban si-a dat seama ca este mult mai important pentru el sa fie Nicolae Breban decât sa fie un X sau un Y din Comitetul Central al PCR, o marioneta sau o papusa a comandantului suprem. Si atunci, Nicolae Breban, spre deosebire de tot acest lant de parveniti din literatura si cultura româna care tin cu dintii de functiile lor si care atunci când le pierd se volatilizeaza, se disipeaza, Nicolae Breban a redevenit Nicolae Breban exact când a renuntat la aceste functii si când a început sa intre într-un tunel personal foarte dificil, a început sa fie evitat de unii dintre confrati, lumea sa-l ocoleasca, colegii de breasla sa se rareasca în jurul lui, si a parcurs un fel de „purgatoriu social“ din care a iesit dupa '89, cum spuneam, cu fruntea curata si cu fruntea sus.
As vorbi acum putin despre raritatea acestui model de prozator, de romancier, în cultura noastra. Avem foarte multi stilisti, avem foarte multi lucratori en détaile, care pot sa faca comori de expresivitate pe centimetru patrat, care „brodeaza“ o pagina, dar care nu au suflu. As spune ca Nicolae Breban este o exceptie de la aceasta regula. Eu cred ca, de fapt, el nici nu are talent, eu cred ca el are forta! Si are o structura germanica datorita careia poate sa lucreze pe termen lung si sa programeze si sa si duca la îndeplinire proiecte extraordinar de vaste si de ambitioase. De multe ori, la noi se fac performante în doua-trei zile, dupa care spiritul creator oboseste, se ia cu altele si zidurile literaturii, sau culturii sau istoriei noastre ramân mereu neispravite, asteptând sa vina altul s-o ia de la capat. Nicolae Breban cu cât trece timpul, cu atât se extinde pe santiere mai vaste, nu mai scrie acum romane, scrie trilogii, nu mai scrie trilogii, scrie tetralogii. Ma tem: unde, la ce borna se va opri ? Este, ca sa folosesc o metafora sportiva, este un maratonist într-o cultura de sprinteri, de campioni la 100 de metri, este un maratonist care este undeva, acolo, în fata, si unii dintre colegii de generatie, de critici, nu mai vorbesc de scriitori, se tin, gâfâind, la kilometri în urma, dupa Nicolae Breban, nazuind sa vina vremea în care sa poata sa citeasca si sa comenteze tot ceea ce a scris si tot ceea ce a publicat Nicolae Breban. Cred ca sunt putini care se pot lauda cu o asemenea performanta. Si cred ca de aici vine si o anumita îngustare a receptiei acestui mare scriitor în rândul generatiilor mai tinere, a generatiilor tinere de astazi. Pentru ca multi dintre colegii mei de generatie vor sa citeasca putin sau deloc si sa comenteze de undeva de sus, cu un aer dispretuitor, minimalizator, opere pe care nu le-au citit. Au ei gustul acesta sa caracterizeze, sa dea verdicte în legatura cu ceea ce nu au parcurs. Am asistat acum vreo doi ani la o întâlnire a „României literare“ la clubul „Prometheus“ la care a participat si Nicolae Breban, care a spus acolo niste lucruri care mi s-au parut extraordinar de profunde, despre personajul feminin, despre spiritul feminin. Si erau doi-trei tineri care chicoteau, era evident ca nu întelegeau nimic din ceea ce pe mine ma tulburase, si râdeau prosteste, aratând ca ei sunt o generatie cool, o generatie trendy, si ca toate aceste moralitati, filosofii, psihologii, sunt în afara ariei lor de cuprindere. Au reusit sa ma convinga de asta, au reusit sa ma convinga de faptul ca nu înteleg nimic, dar n-au reusit sa ma convinga de faptul ca soarta, destinul marilor nostri scriitori este sa fie tot mai putin întelesi. Si aici vreau sa fac o pledoarie pentru acei tineri de astazi care nu sunt nici cool, nu sunt nici trendy, dar care citesc Dostoievski, citesc Thomas Mann – modelele lui Nicolae Breban –, citesc Preda, citesc Breban, citesc Ileana Malancioiu, aici de fata, citesc Nichita Stanescu. Tinerii nu sunt toti la fel, tot asa cum autorii nostri clasici în viata nu sunt toti la fel. Pentru ca tin ore, tin cursuri la facultate, îmi pot da seama, pot vedea cum sunt citite romanele lui Nicolae Breban, care figureaza în bibliografia obligatorie, pot vedea cum o parte dintre studenti îsi fac lucrarile de diploma pe romanele lui Nicolae Breban. Ceea ce mi se pare lucrul cel mai frumos, lucrul cel mai sanatos din câte pot fi imaginate, pentru ca – si cu asta ma apropii de sfârsit – eu cred ca o valoare, în acest domeniu al prozei, nu este, chiar daca acel autor face parte din alta generatie, în cazul de fata din generatia '60, o asemenea valoare nu este numai a generatiei '60, este, în aceeasi masura, si a generatiei anului 2000 sau a generatiei '90. Adevaratele valori circula, transbordeaza toate aceste compartimentari si împartiri înguste, pâna la urma – meschine. E vorba aici de categorii largi, de categoria romanului modern, pe care Nicolae Breban l-a ilustrat cu stralucire.
Gabriel Chifu: Cred ca se cuvine sa retinem o definitie sau o formulare memorabila a lui Daniel Cristea-Enache vorbind despre Nicolae Breban: „un maratonist într-o vreme de sprinteri“. Îi dau acum cuvântul domnului Mircea Iorgulescu pe care de curând, la Neptun, am avut prilejul sa-l ascult în interventii de o acuitate intelectuala cu totul remarcabila.
Mircea Iorgulescu: Multumesc. Am acceptat cu entuziasm invitatia, care mi-a fost facuta înaintea venirii pentru colocviul de la Neptun, de a vorbi la seara Nicolae Breban, dar dupa ce am acceptat cu mare placere invitatia... mi-a parut rau! Mi-a parut rau pentru ca mi-am dat seama ca voi fi foarte încurcat. Si chiar sunt foarte încurcat. Sunt foarte încurcat din cel putin trei motive.
Primul motiv cred ca este unul comun pentru Alex Stefanescu, Daniel Cristea Enache, Gabriel Dimisianu si, evident, si pentru mine: mi-este greu sa vorbesc despre un scriitor în prezenta lui. Un critic „vorbeste“ despre un scriitor scriind, nu vorbind cu el de fata. E o dificultate. Esti stânjenit, nu poti vorbi foarte liber.
Al doilea motiv tine de Nicolae Breban însusi. Nicolae Breban este un monument. Cum sa vorbesti despre un monument în prezenta monumentului? Nicolae Breban seamana cu un bloc de granit, trufas, bizar, înfipt în mijlocul unui oras. Pare sa nu fie legat de nimic din ce-l înconjoara si totusi este de acolo, pare a fi acolo dintotdeauna. Cel putin asa îl vad eu pe Nicolae Breban în spatiul literaturii române, al întregii literaturi române, nu doar post-belice. Ori – am facut-o, iata – cum sa-i spui unui om care sta la mai putin de un metru de tine ca este un monument?! E... e foarte comic.
Al treilea motiv este unul personal. Îi datorez enorm lui Nicolae Breban, pentru ca într-un moment al biografiei mele, poate fara sa-si dea seama, sigur fara sa-si dea seama, a avut o interventie – asa cum avem probabil cu totii – care mie mi-a schimbat viata. Eram jurnalist la un cotidian si am intrat în conflict cu conducerea ziarului. Colaboram de câteva luni, aveam o rubrica, la „România literara“, unde redactor-sef era de putin timp Nicolae Breban. Nu-l vazusem niciodata, nu ma vazuse niciodata, când, în redactie, Gabriel Dimisianu, Sami Damian, Lucian Raicu au aflat ca am „probleme“ la ziar. Asta se întâmpla în 1970, atentie!, nu în 1950. „Problema“ era de fapt una singura: ca aveam rubrica la „România literara“. Atunci, în 1970, înca erau oameni în presa româna pentru care a colabora la o revista literara era ceva incompatibil cu calitatea de jurnalist la un cotidian. Redactorul-sef al acelui ziar (care avea sa devina, ulterior, chiar un fel de ministru adjunct la Cultura!) m-a amenintat ca ma da afara daca mai scriu la „România literara“! Când a aflat, Nicolae Breban, fara sa ma fi vazut, doar ma citise, a decis sa ma ia la „România literara“. Asa am ajuns redactor la „România literara“, fara sa-l fi întâlnit, repet, în viata mea pe Nicolae Breban. Cu aceasta ocazie l-am cunoscut. Si am fata de el o datorie pe care, iata, o marturisesc acum si cu voce tare, fiindca de scris am mai scris de câteva ori despre asta. Stiu ca e demodat, ca e anacronic sa fii recunoscator. Ca se poarta ura, nu recunostinta. Or, eu îi sunt si astazi recunoscator lui Nicolae Breban pentru gestul lui de atunci, de la sfârsitul anului 1970. Si-atunci, cum sa vorbesc despre Nicolae Breban?! Gabriel Dimisianu a panoramat „capitolul Breban“, Daniel Cristea-Enache observa foarte bine. Nu cred însa ca l-a si epuizat. Poate ca mai e loc si pentru noi ceilalti sa facem un zoom, ca sa vorbesc si eu într-un limbaj trendy, sa facem un zoom pe opera si cariera sa.
Eu as vrea sa vorbesc despre Breban fermentul cultural si literar. Pentru ca i-a fost dat lui Nicolae Breban sa fie nu doar un mare scriitor, ci si un mare ferment literar si cultural. În primul rând pentru ca el are o mistica a literaturii. Probabil ca a avut-o înca din prima tinerete, va fi fost una din fortele care l-au sustinut si modelat în „anii de ucenicie“, amintirile lui si amintirile altora despre el sunt, cred, foarte elocvente în aceasta privinta. A avut-o când l-am cunoscut eu, asadar în 1971, ianuarie, o are si acum. Rareori mi-a fost dat sa cunosc un om traind cu asemenea pasiune, cu asemenea devotament, în religia literaturii. Dar nu ca un anahoret, nici ca un fanatic taliban, ci cu exuberanta. Exuberanta presupune o anume usuratate, este aeriana, înalta, luminoasa. La Nicolae Breban este o exuberanta consistenta, continua, consecventa, de o mare forta – dar exuberanta! Nicolae Breban care, stiti bine, stiti din biografii, unele care au pus accentul pe partile anecdotice, elementar anecdotice, „de tabloid“ s-ar spune astazi, Nicolae Breban este unul dintre sciitorii români fara diplome. Nu are diplome, nu are masterate, nu are doctorate. Cum n-a avut nici Caragiale. Nu a avut nici Panait Istrati. Nu a avut nici Marin Preda. Nicolae Breban este unul dintre putinii scriitori români din toata istoria literaturii române care au avut curajul, într-o literatura obsedata de unicitate, îmi pare rau ca spun asta, dar scriitorul român se vrea unic, si în România, si în literatura europeana si pe lume, daca se poate, unic si singur, fara nimeni în urma, fara nimeni în jur, fara nimeni dupa el, care au avut curajul în acest spatiu, cu aceasta mentalitate, sa spuna ca au avut modele si care le sunt aceste modele. Modele de literatura, nu de reusita sociala si financiara prin literatura, asta se vede si azi, când atâtia autori de faima locala se vaicaresc pe unde pot ca nu au veniturile nu stiu caror vedete editoriale desigur straine. Dostoievski în primul rând, Thomas Mann...., acestea erau modelele invocate de Breban. A fost ironizat, nu i-a pasat. A citat filosofi, de care s-a declarat legat, ba, mai mult decât atât, apropiat în scris, în primul rând Nietzsche. A fost, iarasi, ridiculizat. Mi-as aduce aminte – numele lui a fost amintit asta seara aici – ca un singur scriitor român a mai facut asta, Camil Petrescu, e singurul care si-a revendicat apropieri, poate reale, poate imaginare, dar si le-a revendicat, cu mari scriitori europeni si cu filosofi.E adevarat însa ca, spre deosebire de Nicolae Breban, Camil Petrescu avea diplome. Nicolae Breban este un autodidact. Ceea ce este minunat. Daca nu suntem si autodidacti putem avea chiar sapte masterate, sapte doctorate, dar prea departe n-ajungem. Sau ajungem, dar pe cai administrative. Ceea ce Nicolae Breban a ratat cu mare succes, dupa cum se stie.
Ca ferment cultural si literar, apoi, sunt putini scriitori în literatura româna care sa arate, în scris!, o asemenea generozitate ca Nicolae Breban fata de confrati. Fata de înaintasi, de clasici, de cei care nu mai sunt în viata, fata de contemporani, fata de propria generatie si fata de tineri. I-am citit confesiunile, cartile de memorialistica, carti care nu sunt însa doar carti de memorialistica. Sunt manifeste pentru cultura româna. Sunt manifeste pentru cultura româna si pentru o mare cultura româna, care exista, care exista în ciuda acelor – le spunea Gabriel Dimisianu – procurori, investigatori, justitiari, cei care neaga existenta unei literaturi române pâna în 1990, spun ca toata este de aruncat la pubela. Si carora îti vine sa le spui din când în când: „usor cu pianul pe scari!“, vorba lui Sorescu. Dar nu pentru ca s-ar strica pianul, ci pentru ca pianul s-ar putea sa-i zdrobeasca. Pentru ca numai marii scriitori, numai adevaratii scriitori sunt generosi cu literatura si cu scriitorii. Veleitarii, scriitorii marunti, mediocrii nu sînt generosi. Caracuda, cum se numeau cândva, caracuda nu e generoasa. Caracuda nu va accepta niciodata ca exista mari scriitori altii decât ei însisi. Si, pentru ca am vorbit de specia indignatilor si a suparatilor pe literatura româna postbelica, indignati si suparati fara sa o fi citit, as aminti un citat, pe care sunt convins ca Nicolae Breban îl va recunoaste: „nimeni nu minte cât minte un indignat“. Nietzsche. Si v-as propune – pentru ca Gabriel Dimisianu a evocat si tema femeilor si tema Grobei, sa ne reamintim de acest personaj-mit, de Grobei. Insul cu tranzistorul agatat de gât. Merceologul metafizic. Astazi, el ar putea avea, în loc de tranzistor, niste casti pe urechi, s-ar bâtâi agatat de o bara în metrou sau în troleibuze – ba, chiar am vazut unul care avea pe casti, în afara, cadrane de ceas, cum îsi vedea el ceasul, nu stiu. Acesti Grobei se transforma însa! Devin Messia, devin mesianici, devin spiritualisti si, în mod bizar, capata o putere stranie asupra celor din jur. Îi influenteaza. Nu asistam oare astazi la o explozie a lui Grobei, la o multiplicare a lui Grobei, mass-media ajuta la aceasta multiplicare, nu suntem înconjurati de Grobei, nu suntem apasati, terorizati de Grobei multiplicati ? M-am gândit de multe ori, am scris despre „Bunavestire“, si, recunosc, în epoca nu i-am înteles trecerea, fara o metamorfoza descrisa, de la o dimensiune la alta. I-am spus lui Nicolae, si ultima data când ne-am revazut, s-a întamplat acum doi ani la Paris, ca, recunosc, artistul din el a vazut mult mai bine: este posibil ! Este posibil ca „omul cu tranzistorul“ sa devina Messia. Ce se afla în el? Nu se stie. Sau stie el. Va multumesc. G. Chifu: Ma gândeam ca ar fi bine poate sa retinem din ceea ce a spus domnul Mircea Iorgulescu macar acel accent (dumnealui observa cum multi scriitori vor sa ajunga monument, trebuie sa functioneze pentru asta, de unde-si ia energia care e combustia) si observa la Nicolae Breban acea mistica a literaturii, acea privire a literaturii ca pe o religie, acea traire exuberanta. Probabil ca din aceasta usurinta, din aceasta seninatate si din aceasta încredere suprema în literatura îsi trage cumva energia care-l ajuta astazi sa aiba proiecte cu totul si cu totul impunatoare. Încheiem seria de „priviri“ din seara aceasta despre opera domnului Nicolae Breban cu punctul de vedere al domnului Alex Stefanescu. Alex Stefanescu: Au fost convingatoare si impresionante interventiile celor dinaintea mea. Ma bucur ca ni s-a alaturat si Mircea Iorgulescu. Parca viata literara româneasca s-a întregit si m-as bucura sa vina mai des, sa ia parte la întâlniri cu publicul, sa colaboreze la „România literara“ si sa-l regasim în aceasta atitudine, care avea atâta farmec, de privitor ironic al vietii literare si nu înversunat, nu sumbru, asa cum apar în momentul de fata multi critici. Este un eveniment sa te afli în preajma lui Nicolae Breban si cu atât mai mult sa vorbesti despre opera sa. Eu l-am cunoscut în 1970 cînd eram student la facultatea de limba si literatura româna în ultimul an, si când, printr-o întâmplare, aflându-ma la Ploiesti, am facut drumul de la Ploiesti la Bucuresti într-o masina condusa de Nicolae Breban si la bordul careia se mai aflau Alexandru Ivasiuc si Nicolae Manolescu. Eu eram studentul lui Nicolae Manolescu si aveam o mare admiratie pentru el. Despre Alexandru Ivasiuc si de Nicolae Breban nici nu auzisem, citeam pe atunci numai autori ca Shakespeare sau Thomas Mann si îi ignoram pe scriitorii români contemporani, si, spre surprinderea mea, idolul meu, Nicolae Manolescu, tacea si vorbeau cei doi, Alexandru Ivasiuc si Nicolae Breban. Polemizau si, timp de 60 de minute cât a durat drumul de la Ploiesti la Bucuresti, am asistat la o polemica de neuitat între Nicolae Breban si Alexandru Ivasiuc, polemica în care cei doi se defineau ca personalitati cu totul diferite. Alexandru Ivasiuc era un rationalist, desfasura o argumentatie foarte riguroasa, de o rigoare dusa aproape la obsesie, în timp ce Nicolae Breban revarsa valuri de i-rationalitate asupra interlocutorului sau, îl coplesea cu forta personalitatii sale, cu magnetismul extraordinar, cu evocarea unor abisuri ale vietii sufletesti. Numai la Dostoievski mai întâlnisem acest sentiment al abisalului, asa cum vedeam acum ca are cineva, un om real, un om cu care se poate discuta direct. M-a impresionat foarte mult si când am ajuns în Bucuresti Nicolae Manolescu a plecat cu Ivasiuc, iar eu cu Breban. Fiecare cu... exigenta lui; sau cu norocul lui! Eu am nimerit, cred, mai bine. Si Breban mi-a vorbit în continuare într-un mod care m-a socat (aveam 23 de ani), vorbea cu atâta credinta despre literatura încât parea un posedat. Nu-l interesa – într-adevar, foarte bine au spus cei dinainte – nimic altceva pe lume în afara de literatura. Si avea si o cruzime de barbat victorios, de barbat care nu se împiedica în maruntisuri si care e în stare sa sacrifice orice pentru succes, dar nu succes în sensul frivol al cuvântului, ci în sensul de performanta literara, se vedea ca ar face orice sacrificiu pentru a ajunge la o performanta literara. La un moment dat chiar, tin minte ca am vorbit despre Labis si spuneam eu, cu un regret naiv: „Ce pacat ca a murit la 21 de ani, daca traia ar fi scris o mare opera!“ si Breban mi-a zis: „Este vina lui ca a murit!“ Deci, Labis poarta raspunderea pentru faptul ca a murit, daca voia sa faca o mare opera, nu trebuia sa moara!... Nu are nici o scuza, trebuia sa nu moara. Deci, nici moartea nu-l scuza pe un autor – asta era morala parabolei -, nici moartea!, daca el nu se realizeaza. Nu exista nici o scuza pentru ne-realizarea unui scriitor. G. C.: Cum spunea si Noica în legatura cu Mircea Vulcanescu... A. S.: Este de neuitat aceasta lectie. Bineînteles, poate ca a procedat prin exagerare tocmai ca sa ma faca sa înteleg ce a vrut sa spuna, nu problema lui Labis era în discutie. Era un pretext, pentru a evidentia aceasta prioritate absoluta a unui scriitor de a se realiza ca scriitor. Nu am sa uit întâlnirea de atunci. De-a lungul anilor l-am citit pe Nicolae Breban în întregime de trei sau patru ori pentru ca profesia m-a obligat, în diverse situatii sa îi citesc, sa îi recitesc cartile. Cert este ca nu m-au plictisit niciodata. Si acum daca as citi înca o data miile de pagini pe care le-a scris, tot nu m-as plictisi. Poate ca as obosi, uneori, pentru ca are si pagini de o arborescenta coplesitoare si uneori este chiar greoi (si uneori poate ar trebui sa dea dovada de o mai mare disciplina artistica si sa si taie din propria opera), dar niciodata nu este plictisitor. Tot ce scrie are forta, este captivant, este un spectacol de la care nu poti sa te ridici si sa pleci pentru ca mereu vrei sa vezi ce se mai întâmpla. Chiar si romanul „Francisca“, care este cel mai traditionalist ca structura din tot ce a scris, are acest magnetism despre care vorbeam, chiar si când este vorba de personaje secundare. Tin minte, la un moment dat, ca personajul principal, Chilian, muncitorul Chilian, intra într-un restaurant (domnul Breban a si uitat, inventeaza personaje, le uita, si eu trebuie sa le tin minte!) si la o masa, fugitiv, apare un tip cu o figura porcina, Cupsa se numeste, un personaj grotesc, înspaimântator, nu era un purcelus simpatic, era un porc malefic! Este de neuitat imaginea lui Cupsa care se uita cu priviri lubrice la Francisca. Daca si personajele secundare se tin minte, se poate întelege cât de puternice sunt în memoria noastra personajele principale ale cartilor lui Nicolae Breban. Mie mi-a placut foarte mult o carte publicata tot în tinerete despre care critica literara a scris foarte putin, am avut chiar momente de admiratie entuziasta, când am considerat-o cea mai buna carte a lui Nicolae Breban: „În absenta stapânilor“. Este scrisa magistral! Un adevarat poem în proza. Are trei capitole despre ce se întâmpla cu fiintele omenesti „în absenta stapânilor“ si categoriile respective sunt: copiii, batrânii si femeile. Da, trebuie sa divulg si asta – ceea ce va dezlantui o campanie a miscarii feministe împotriva lui Nicolae Breban – fiinte fara stapân sunt si femeile. Romancierul explica fara ezitare ce fac femeile în absenta barbatilor. Cine dintre ele preia rolul de lider de opinie, cine îsi exercita autoritatea în absenta barbatilor. Apoi, ce fac copiii când nu sunt parintii acasa. Este extraordinar, tin minte cruzimea cu care Herbert, ramas singur, nesupravegheat de parinti, ucide un pui de vrabie. Totul este socant si memorabil. Romanele nu seamana între ele, „Animale bolnave“, de exemplu, care este un roman detectivistic, un fel de „Fratii Karamazov“ în varianta româneasca si, în acelasi timp, un roman „de santier“ asa cum cerea partidul atunci sa se scrie (de fapt nu are nici o legatura cu santierul, doar faptul ca totul se petrece pe un santier), nu seamana deloc cu „Bunavestire“ sau cu „Îngerul de gips“. În „Îngerul de gips“ apare doctorul Minda – în care eu l-am vazut chiar pe Nicolae Breban -, un om ales, dar care, cu o stranie voluptate, accepta sa se scufunde în promiscuitate. O experienta de neuitat, o coborâre în infern, descrisa, iarasi, într-un mod captivant, cu o întelegere plina de dramatism a sacrificiului deliberat pe care-l face Minda. Minda, un om de mare tinuta, de mare demnitate, care e casatorit cu o femeie de buna conditie, descendenta a unei bune familii din protipendada, acest Minda, îndragostindu-se de o femeie vulgara, Mia Fabian, accepta aceasta experienta a înjosirii, ca si cum ar vrea sa vada pâna unde se poate merge cu înjosirea lui ca personaj social. Mi-a ramas în minte o scena: când doctorul Minda merge la o întâlnire cu Mia Fabian si amâna la nesfârsit sa ajunga la destinatie, exact cum ai amâna întâlnirea cu moartea, se opreste în diverse crâsme, sta pe strada, se uita la vitrine; aceasta amânare, iarasi, este impresionanta, este de neuitat. Personajul cel mai puternic – bine a remarcat Mircea Iorgulescu – este Grobei din „Bunavestire“. Este un „erou al timpului nostru“. Si Breban a avut forta sa vada primejdia pe care o reprezinta mediocritatea, adevaratii posibili dictatori nu sunt oamenii superiori, cum se crede sau cum se spune în mod curent, intelectualii care se îndoiesc, care au probleme de constiinta, nu ei sunt cei care ar putea deveni dictatori, ci, dimpotriva, oamenii mediocri, care pot intra în rezonanta cu alti oameni mediocri si care au limbajul lor, forta lor, succesul lor si puterea lor de seductie. Asta a observat, si cred ca este singurul din literatura româna care a observat aceasta primejdie pe care o prezinta oamenii mediocri. Si Grobei este foarte bine facut si ca personaj. Este un personaj memorabil. Apoi, ideea este reluata în „Drumul la zid“, Castor Ionescu este un mediocru care, iarasi, devine un fel de conducator de secta, o personalitate cu foarte mare influenta asupra celor din jur. Si este reluata si în romane de dupa1989, pe care le-am comentat la vremea aparitiei lor, pe cele mai multe, în „România literara“ si alte publicatii. De fapt, Nicolae Breban seamana prin ceva cu Nichita Stanescu. Si anume, prin faptul ca, în afara de crearea unor opere literare, a creat un stil. Pe Nichita Stanescu îl citim din doua motive. Citim ca sa vedem cum e poemul pe care-l citim, ca sa ne lasam emotionati de acel poem si, în acelasi timp, îl citim ca sa ne întâlnim înca o data cu stilul lui Nichita Stanescu. Indiferent ce anume a scris la un moment, oricât ar fi de reusit sau de nereusit ar fi un text de-al sau luat separat. Exact acelasi lucru cred ca se poate spune despre Nicolae Breban, despre care în mod gresit s-a afirmat ca este un autor fara stil. Nu poate fi un autor fara stil din moment ce a creat un stil! Pot sa fac pariu cu oricine, sa mi se dea oricând un text de Nicolae Breban nesemnat si eu spun sigur ca este de Nicolae Breban. Atunci, cum sa fie un autor „fara stil“? Poate nu este un stilist, poate nu este un autor care-si cizeleaza la nesfârsit frazele, ca un personaj al lui Camus, care scria mereu despre frumoasa iapa alezana scoasa la plimbare pe aleile din Bois de Boulogne...; dar este sigur creatorul unui stil. Un stil puternic, nelinistitor, un stil care te prinde, un stil care te duce unde vrea el. Cititorul cartilor lui Nicolae Breban nu domina niciodata situatia, ci este dus, este purtat cu forta în directia în care vrea prozatorul. Si, ciudat, simte un fel de masochism, simte placerea sa se lase dominat astfel de catre scriitor. Pentru ca nu este orice fel de scriitor, ci este cu adevarat un mare scriitor. Nicolae Breban este – dar asta nu reprezinta ceea ce mi-as fi dorit eu de la un scriitor – este structural apolitic si amoral, el discuta despre politica, ia atitudine în probleme politice, dar o face întotdeauna exact ca un om care se uita la un musuroi de furnici; se uita plin de curiozitate, chiar fascinat, dar fara sa-i pese cu adevarat de soarta celor cuprinsi de o vesnica agitatie. Asa se explica si faptul ca opinia publica, pe buna dreptate, nu a facut caz de faptul ca Nicolae Breban a fost membru supleant al CC al PCR, dar nu a facut caz nici de curajul formidabil pe care scriitorul l-a avut când l-a înfruntat pe Ceausescu. Aceste atitudini, ca a fost în CC, ca l-a înfruntat pe Ceausescu, ies de fapt din definitia personalitatii lui, n-au o legatura cu el; Este vorba de un mare scriitor care în relatiile cu oamenii nu prea stie cum sa se poarte. Marea lui grija ar fi, asa ca si cum ar merge un urias printre fiinte mici, sa nu-i calce, sa nu-i loveasca, sa nu-i striveasca. Dar, de multe ori, îi loveste din greseala. Si pe mine m-a lovit din greseala, desi par mare, sunt de fapt mic si sentimental si, din greseala, cum merge cu pasi apasati, m-a mai calcat câteodata, si când am tipat, nu a auzit, a mers mai departe surâzator, cu gândul la opera lui mareata. L-am comparat cu Camil Petrescu, despre care se stie ca era surd, în sensul fizic al cuvântului, si am spus ca Nicolae Breban sufera de un fel de „surditate morala“ în sensul ca nu aude vaietele celor din jur, dar..., ce e drept e drept, nici el însusi nu se vaieta niciodata. Nu l-am auzit niciodata povestind, tacticos si plicticos, ce suferinte fizice are, desi (îmi închipui) are piatra la vezica biliara, probleme cu prostata etc. Niciodata! Deci, el este surâzator si nemuritor si nu-i oboseste pe cei din jur cu aceste probleme pe care le priveste de foarte sus. Este un barbat adevarat, este un mare scriitor, este un om care ma face sa ma simt mândru ca l-am cunoscut si ca-i sunt contemporan, si care scrie în continuare carti foarte bune ! Nimic din ce scrie nu s-a demodat si nici nu este demodabil, pentru ca nu depinde de o stare de spirit, nu depinde de un moment, nu depinde de o moda. Nicolae Breban nu si-a propus sa imite pe nimeni; în schimb are el numerosi imitatori. G. Chifu: Alex Stefanescu a vorbit asa de frumos despre Nicolae Breban, ca si Gabriel Dimisianu, Mircea Iorgulescu, Daniel Cristea Enache, încât sunt tentat sa-i invit sa continue sa mai vorbeasca despre el... Sa nu exageram, pare sa spuna dl Dimisianu. N-avem un public numeros, dar daca privesc în sala vad niste scriitori absolut importanti ai literaturii noastre, unii dintre ei au fost invitatii nostri, altii vor fi. Si nu cred ca este exagerare de data asta daca spun ca fiecare face cât zece sau douazeci de cititori. Si atunci, de fapt, sala noastra este neîncapatoare... Daca vrea cumva domnul Ion Pop, ne bucuram sa-l salutam... Sau domnul Ianosi, sau doamna Ileana Malancioiu, sau domnul Ilie Constantin, sa intervina în dialogul nostru, ar fi bineveniti.... Publicul îl reclama pe domnul Nicolae Breban. Sa-i dam cuvîntul. Nicolae Breban: Multumesc, prieteni, ca ati afrontat canicula astazi ca sa veniti la aceasta ora a dupa-amiezii sa salutati un prieten vechi si un scriitor „îndaratnic“ cum ati auzit. Modestia mea a avut nu putin de suferit în aceasta o ora si jumatate de laudatio. Nu am ce sa adaug, tot ce s-a spus e adevarat (sala rade). Voi face acum un act de diletantism, de impostura (eu, în cartile mele, vorbesc de farse, de impostura...). La Paris, într-o vara, unde am avut o depresie (singura) – la oamenii care nu au o vitalitate din acestea „cu aplomb“ cum a spus Gabriel Dimisianu – aceste crize de depresie sunt ciclice, dar la oamenii puternici, sau care se prefac a fi astfel, depresia poate fi foarte grava, ei pot fi darâmati de ea – am avut o asemenea depresie deci, la Paris în 1986, si am „comis“... am intrat în „impostura“ scriind un volum de „Elegii parisiene“. Si am sa va citesc doua elegii, una dedicata tineretii, pentru ca s-a vorbit aici de tineretea lui Breban – care mi se pare nu numai îndepartata, dar e o alta lume, asa ca niste oaze, asa cum vara în desert vezi tot felul de proiectii irizate si fantastice, uneori cu scârba alteori cu gratie jucata, fata de propria noastra tinerete pozitia noastra se schimba adesea (si melancoliile se schimba), deci va citesc o elegie închinata tineretii si cealalta elegie închinata... lichelei! Într-adevar, si eu cred ca a aparut o noua tipologie în societatea europeana, a acestui individ cu echilibru intern si rigid, care ajunge sa domine si sa... victorie, vezi Hitler, Stalin, dl Bush actualmente (sala râde), eu am gasit si o expresie, l-am convins pe profesorul Ianosi sa accepte tipologia „toapei mesianice“ (sala râde), într-adevar, exista „omul nou“ si iata în ce forma! Nu în forma ideala cum îl vroiau utopistii italieni... Cer scuze exceptionalilor poeti care se afla în sala, Ileana Malancioiu, Ilie Constantin, care ma vor accepta în aceasta impostura si promit ca, daca ei vor suferi ceva asemanator, îi voi asculta cu mare reculegere! Elegia a V-a - Ah, cânt aceasta elegie tineretii mele... Elegia a XIII-a, a prezentului Lasati-ma, prieteni, sa laud canalia... Va multumesc înca o data. Este o dupa-amiaza care ma recompenseaza pentru multe care au fost, pentru multe care vor veni. Literatura româna este o realitate; contondenta si sigura. Mircea Iorgulescu m-a intimidat vorbind de acel bazalt, de acel monument... Nu. nu sunt înca monument. Da, e adevarat, am luptat, eu împreuna cu Nichita. Ne-am tinut de cuvânt, el a ajuns, eu înca mai visez, pe jumatate, înca sunt viu. Literatura româna – ea este cea care conteaza. Noi nu banuim ce mare este aceasta literatura. Ea trebuie sa fie cum este si este cum este, adica majora, apta de universal, acest popor e vital, a ajuns târziu la judecata istoriei, a valorilor europene, ea, literatura româna, nu poate rata! Desi exista ratare de mai multe feluri, chiar si prin maimutareala, cum se întâmpla astazi când maimutarim forme decadente ale Occidentului. Am spus-o de mai multe ori în ultima vreme, Mircea Eliade a avut o idee frumoasa, cred ca adevarata : ca noi, aici, la marginea Europei, tari vitale facute din amestecuri de etnii de curând, la modul istoric, intrate în circuitul marilor valori, putem prelua marile teme si ambitii, idei si imbolduri ale Apusului, în jurul carora s-a constituit clasicitatea si apoi modernitatea europeana. Da, e adevarat, nici unul dintre noi nu are un sânge curat românesc, toti suntem greci sau nemti sau evrei sau... (paranteza: prietenul nostru, Raicu, care a murit de curând, Dumnezeu sa-l ierte, a scris cea mai frumoasa carte despre Rebreanu. Leibovici a scris monografia, geniala!, despre Rebreanu, iata critica româna. Eu multumesc si criticilor generatiei mele si criticilor mai tineri care ne-au ajutat, fara ei n-am fi putut face ce am facut. Noi nu putem rata! Nu putem rata si nu putem câstiga nici un razboi de mâna a doua. Eu refuz un câstig (victorie) de mâna a doua. Mai bine nu! Sunt bucuros ca este si Dora aicea, sotia lui Nichita Stanescu, fosta sa sotie... Noi am crezut în marea forta a literaturii, a literaturii universale, am crezut în necesitatea ca acest popor sa aiba o literatura majora si nu de ce se întâmpla imediat în cetate – întotdeauna în cetatea româneasca se întâmpla una sau alta, vine democratia, apoi o dictatura, o sa mai vina o democratie, cred ca democratii din ce în ce mai bune pentru ca dictaturi foarte bune am avut! Si mai cred în ceva (si cu asta termin) în capacitatea universala de expresie a literaturii române, nu numai idiomatica, nu numai locala. Literatura are câtiva, câteva piscuri care pot oricând sa fie scriitori exponentiali pentru Europa si s-a vazut când unii dintre noi au fugit, un sculptor ca Brâncusi, sau dramaturgi, sau filosofi ca Cioran, copilarosul, disperatul Cioran (cu care am avut onoarea sa fiu amic si, când ne plimbam împreuna, doi copii de popa, în Jardin du Luxembourg, vorbind în germana, si plângând România, desi eu, atunci, ii spuneam: „Domnule Cioran, România nu este pierduta, nu e lasa, România are înca o data rabdare, stomacul istoric al României trebuie înca o data sa înghita un talaz, un taifun, dar îl va înghiti !“). Si iata, cu greu, îl înghitim. Sunt pâna la moarte lipit de acest monument al literaturiii române si al natiei noastre! Va multumesc.