Noua filozofie de partid
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura ideilor »
Autor: ALEX GOLDIS
Interventiile lui Alex. Cistelecan din ultimii doi ani echivaleaza cu un soi de revolutie culturala în miniatura, datorita reactiilor paradoxale pe care le-au stârnit: daca printre tineri teoretizarile stângistului au facut furori (dintr-o data a devenit cool sa fii marxist, de unde si aparitia unor stângisti glossy precum Dragos Bucurenci), generatiile mature au început sa acuze junimea de cinism, de reîntoarcere la ideologia hard a comunismului si de lipsa de consideratie fata de suferintele bunicilor. Putin lipsea ca Alex. Cistelecan sa nu-si înfiinteze si un partid (partidul Alecsilor), daca vigilenta ideologica a lui Dan C. Mihailescu n-ar fi stat la pânda, deturnând, pe ultima suta de metri, monstruoasa coalitie.Actiunea subversiva a tânarului marxist n-a mai putut fi stopata, însa, caci „lupta de clasa“ continua, chiar mascata de titluri inofensive precum „Viata ca film porno. Protocoalele Lacan“. Daca vechii stângisti se ascundeau dupa armatura teoretica a lui Lenin, Alex. Cistelecan si-a facut un blazon din Lacan, Zizek, Agamben si altii, care pot fi mult mai periculosi decât toti marxistii vulgarizatori la un loc. Si asta nu numai pentru ca nu-i cunoastem si s-ar putea sa ne înjure fara sa ne dam seama, ci si pentru ca, asumându-si pozitii teoretice infinit mai nuantate decât acum 50 de ani, stânga culturala ameninta sa câstige o parte semnificativa a intelighentiei actuale. Daca Cistelecan s-a angajat într-o lupta de gherila cu cele mai importante nume care domina piata ideilor actuale (a recenzat si a adus obiectii serioase cartilor lui Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Sorin Adam Matei, dar a si intrat în polemici inutile cu personaje precum Alexandru Bogdan Duca sau Vlad Muresan), facând proba unui polemist redutabil si risipitor în acelasi timp, important e faptul ca toate dialogurile respective tradeaza o asumare extrem de coerenta a propriei pozitii. Alex. Cistelecan stie exact unde se situeaza pe axa ideologiei culturale în orice moment al discutiei si indiferent de interlocutor. Si asta din doua motive, care tin de o strategie unica si infailibila de autoconstructie:1. Postularea deschisa, în texte, a optiunii ideologice. Daca majoritatea intelectualilor români, fie ei de stânga sau de dreapta, se declara, la o adica, apolitici si în afara oricarei ideologii, Alex. Cistelecan inverseaza regulile jocului, punând punctul pe „i“ si apelând la strategia devoalarii (de aici, autenticitatea si curajul scrisului sau). Într-un pasaj din „Viata ca film porno“, autorul îsi exprima, oblic, aceasta strategie, pornind de la corectia lacaniana a conceptului althusserian de ideologie: „Conform teoriei althusseriene, iluzia subiectului ca e „mai mult decât atât“, ca e întotdeauna un rest ce scapa ideologicului este un efect normal al ideologiei. El este, de fapt, chiar efectul-subiect: intrarea în ideologie se face nu prin identificarea cu ea, ci tocmai prin presupunerea acestui rest care rezista ideologiei, pe scurt, prin dezidentificare. Or, e foarte dificil de distins de aceasta teorie versiunea lacaniana în care lucrurile se petrec în ordine inversa, dar ajung exact la acelasi rezultat, asadar cazul în care acest subiect sustras câmpului ideologic rezulta din chiar identificarea sa totala cu ideologia. Într-un caz, avem iluzia unui subiect sustras ideologicului, iluzie care se dovedeste însa a fi prestatia specifica si primara a ideologicului. În celalalt caz, avem un subiect scufundat total în ideologie dar care, prin imersiunea sa, submineaza ideologicul“ (p. 44). Prin urmare, metoda freudiana a denegarii, distinctia lacaniana fondatoare dintre subiectul enuntarii si subiectul enuntului sau conceptul lui Zizek de „transgresiune prin imanenta explicita“ stau la baza sinceritatii ideologice, care poate fi înteleasa simultan ca asumare radicala si eliberare. 2. Optiunea transanta a punctului de vedere politic merge, la Cistelecan, mâna-n mâna cu modul specific de utilizare a bibliografiei. Modelului nostru cultural, care presupune stiinta enciclopedic-aglutinanta a lui „câte putin din toate“, tânarul autor îi opune un model cultural intensiv. Desi nu vehiculeaza, în textele lui, mai mult de 5 nume (Lacan, Zizek, Agamben, eventual Adorno sau Sloterdijk), Alex. Cistelecan poate sa refaca aproape orice sistem de gândire actual pornind de la raportarea la acestea. Agamben e un motiv de divort ideatic, de pilda, atât de liberalul Andrei Cornea, cât si de stângistul Marius Babias. Si daca pozitia culturala limitata la câteva referinte l-ar putea conduce pe Alex. Cistelecan la autism sau la redundanta, în mod paradoxal, tocmai replierea asupra propriilor teorii si lecturi îl face capabil sa explice problematici dintre cele mai diverse. Mobilitatea asociativa a ideilor e invers proportionala, în textele lui Cistelecan, cu numarul referintelor. De aceea, repetarea ritualica a acelorasi nume, precum si invocarea lor în legatura cu o serie de fenomene actuale poate conduce la un bizar efect de hiperbolizare. Lacan-ul si Zizek-ul lui Cistelecan nu sunt simple referinte cu grad limitat de aplicabilitate, ci surse permanente de mister si de speculatie. Si asta, în conditiile în care Cistelecan e constient de lipsa de audienta a psihanalizei lacaniene la noi („nu stiu cui se adreseaza aceasta carte“, admite el în prefata), asumându-si, din start, nu fara juisare secreta, pozitia de outsider. În conditiile în care Lacan a fost, cel mai adesea, receptat în România cu puterea de comprehensiune a unui Romul Munteanu („De mai multa vreme înregistram cu un evident regret coeficientul sporit de dificultate pe care îl întâmpinam în lectura unor texte ce apartin unor ramuri diferite ale stiintelor umane [...] Argumentarea autorului sLacant urmeaza însa o cale atât de sinuoasa, iar limbajul sau alambicat, mânuit ca mod de argumentare sau explicitare, este atât de opacizat, încât interpretarea unui mare numar de informatii nu poate depasi limitele unor aproximatii“ – „Metamorfozele criticii românesti, Univers, 1975 – pp. 249, 250), Cistelecan e constient de „intraductibilitatea“ mesajului sau, refuzând, în acelasi timp, sa faca opera de popularizare. Desi e, într-un anumit sens, o carte pentru initiati, „Viata ca film porno“ poate fi citita si de nelacanieni: filozoful psihanalist e doar „maestrul din umbra“, cel care da ghiont reflectiilor lui Cistelecan. Daca ar fi sa-l credem pe Alex. Cistelecan din „Protocoalele Lacan“, niciodata n-a fost mai mica distanta dintre tezele psihanalistului francez si problema politica a României actuale, a fenomenului posetei, a instalatiilor din baie sau, de ce nu, a gumei de mestecat. Daca psihanaliza nu mai are nici efect terapeutic concret (e doar un fel de „metanebunie“), nici relevanta sociala („e, cel putin intrinsec, apolitica“ afirma misterios Cistelecan), în schimb, ea devine filtru privilegiat din care poate fi privit totul. De retinut, de pilda, pornind de la complicatul algoritm al lui Lacan, formula puterii politice din România actuala: „...o politica realizata în termeni numai de popularitate, de fuziune imediata cu poporul, care fenteaza medierea alienanta, dar necesara a simbolicului. Nu ne identificam cu platforma celor care ne conduc, dar ne identificam direct cu moravurile si suvitele lor [...] tocmai acolo unde politica pare sa fie reprezentarea directa, nemediata a dorintelor private, ea îsi da în vileag natura de dominatie totala, pentru ca ne-alienanta. Cum asa? Pur si simplu, e starea de exceptie ? la Balcani: dreptul constituit nu printr-un gest de suveranitate, ci printr-un gest de neputinta. E suveranul care poate sa nu poata, autoritatea care dainuie sub forma neputintei sale: adica autoritatea pura, fara semnificatie.“ (p. 82)Maestru al rasturnarilor discursive si al vorbirii pe invers, cautator neobosit de paradoxuri, împatimit al tehnicilor antifrastice, tip dotat cu un umor sardonic si traznit, autorul „Vietii ca film porno“ gaseste calea cea mai scurta de la ariditatea teoriei la exemplele cele mai plastice – si invers. Prim simptom al faptului ca, la fel ca toti filozofii nostri, si Alex. Cistelecan e un literat în toata regula? În orice caz, pe un autor preocupat de indecidabilele sau de aporiile teoriei, precum si de exprimarea lor cât mai fabuloasa, Lacan sau Zizek îl aduc foarte repede – si cu costuri minime – la destinatie. Citez doar câteva dintre diagnosticele acestui excelent filozof al cotidianului, care poate face din guma de mestecat primita rest o reflectie ironica despre alienarea capitalista: „Cam asa stau lucrurile si cu guma de mestecat: ea este o remarcabila pozitivare a nimicului. Nu astâmpara setea, nu tine de foame. Poate fi mestecata la infinit, caci oricum gustul dispare dupa cinci minute. Iar în ce priveste guma pe care o primim ca rest, ea oricum nu are gust de la bun început. Pe scurt, nu are nici o valoare de întrebuintare, motiv pentru care, asa cum vom vedea mai jos, poate juca rolul de valoare de schimb universala. Fiind o materializare a nimicului, guma de mestecat este indestructibila. Ea va constitui, probabil, cea mai durabila urma pe care o vom lasa speciilor si mileniilor viitoare“ (p. 130). Tema grava a cartii lui Alex. Cistelecan, la care autorul revine în câteva rânduri „inconstient“ (deci complet dezideologizat?) e aceea a posibilitatii de demascare a ideologicului acolo unde el se ascunde cel mai eficient: în neutralitate, în lipsa ideologiei. De citit nu numai incitantul text, poate cel mai bun din volum, „Capitalul alienarii“, ci si consecintele sale asupra mult disputatei rezistente prin cultura – inexistenta, dupa parerea lui Cistelecan: „La fel si în cazul regimului comunist: strategia prin care ideologia dominanta a reusit sa se autoreproduca a constat în faptul ca le-a lasat subiectilor sai iluzia unei sfere private în care pot sa reziste prin cultura – ceea ce, desigur, nu doar ca nu dauna deloc sistemului, ci dimpotriva, chiar decora supunerea cu atributele autonomiei si libertatii.“ (p. 96).Pe scurt, amplitudinea gândirii filozofice, caracterul transant al opiniilor (dar si restul semnificativ din relief – caci autorul practica, la fiecare pas, relativizanta denegare psihanalitica), plasticitatea exprimarilor si a exemplelor fac din Alex. Cistelecan nu numai cel mai inteligent eseist actual, ci si, ca sa ma exprim într-un pretios jargon capitalist, o „oferta culturala“ viabila, care-si va câstiga, în curând, destui adepti încât sa formeze un partid în toata regula.