Margaret Atwood. În cautarea amintirilor din copilarie
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
„Asta e o religie. Voodoo si farmece. As vrea sa cred în ea, în creme, lotiuni regeneratoare, unguente transparente în flacoane lucitoare ca de guma arabica. As folosi orice [...] ca sa stavilesc pic-pic-ul timpului, sa ramân, mai mult sau mai putin, asa cum sunt“, îsi spune, la un moment dat, Elaine Risley, protagonista romanului „Ochi-de-pisica“ al lui Margaret Atwood, aparut în Canada, în 1988. Numai ca Elaine, o pictorita de oarecare notorietate, revenita în Toronto, orasul natal, dupa o îndelungata absenta, pentru vernisajul unei expozitii retrospective, stie, asa cum si mai bine stie însasi Margaret Atwood, ca singura salvare în fata efectelor necrutatoare ale timpului poate fi descoperita doar prin intermediul artei si mecanismelor subtile ale memoriei. De care se vor folosi amândoua, atât Elaine, pentru a exorciza trecutul si a reusi sa se împace cu sine si sa se descopere, la aproape cincizeci de ani, asa cum e în realitate, cât si Atwood, pentru a demonstra, dincolo de posibilitatea unei noi abordari a temei timpului în romanul contemporan, si multiplele valente pe care le are – ori le poate dobândi – consacratul bildungsroman; mai cu seama daca personajul central este unul feminin. Un personaj feminin care, în acest caz, se dovedeste a fi doar aparent fericit în fata momentului de apogeu al carierei artistice, dar care, în realitate, nu a reusit înca sa treaca peste întâmplarile petrecute în urma cu câteva decenii, în copilaria din suburbiile orasului Toronto. Caci Elaine nu poate scapa nici o clipa de amintirea prietenei sale din acei ani, Cordelia, cea care, asumându-si, fara ca nimeni sa-i fi cerut acest lucru, rolul de a o „îndrepta“ pe fragila Elaine si de a o „îmbunatati“ în toate, reuseste sa manifeste mereu o neasteptata cruzime si sa puna la cale nenumarate (mai mici sau mai mari) rautati gratuite. Tocmai de aceea, ca si cum ar resimti înca aceasta malefica influenta, dupa ani de zile, pictorita nu înceteaza sa se întrebe, în peregrinarile sale prin Toronto: „Daca m-as întâlni cu Cordelia, ce i-as spune despre mine? Adevarul, sau ceva ce m-ar avantaja? Probabil ca a doua varianta, înca mai simt nevoia asta.“ Pe buna dreptate, critica literara nu a ezitat sa afirme ca putini romancieri, dupa Graham Greene sau William Golding, au reusit sa surprinda cu atâta forta si, deopotriva, sensibilitate, complicatele relatii dintre copii, precum si incredibila capacitate a copiilor de a se chinui, uneori, unii pe ceilalti. Mai precis, a fetitelor, caci, dupa cum scrie Margaret Atwood în „Ochi-de-pisica“, „fetitele sunt mici si dragute numai pentru adulti. Una fata de alta nu sunt dragute, sunt de marime naturala.“ Raportându-se permanent la complicatele relatii stabilite între trecut si prezent, scriitoarea canadiana modifica, la început într-un mod abia perceptibil, apoi din ce în ce mai evident, însasi structura traditionala de bildungsroman, privilegiind o perspectiva accentuat feminina – dar nu si obligatoriu feminista, dupa cum va sublinia nu o data Margaret Atwood – în sensul ca nu se foloseste (nici macar aparent) de consacratul model linear si cronologic, de natura a simboliza, în final, despartirea personajului de trecut, în sensul de atingere a pragului adevaratei maturitati. Dimpotriva, în „Ochi-de-pisica“ cititorul va avea în fata o structura circulara, evidentiind întoarcerea protagonistei tocmai la locurile unde s-au petrecut scene marcante ale copilariei sale – unele dintre ele terifiante – într-un efort simbolic de a restabili legatura, fie ea si una doar imaginara, cu personajele care i-au marcat anii de formare, între acestea, desigur, mai cu seama Cordelia. Iar daca, de exemplu, în „Portret al artistului în tinerete“, James Joyce îsi va face personajul, pe Stephen Dedalus, sa paraseasca absolut tot ce tinea de trecut (de la propria familie, casa si pâna la Irlanda însasi) în încercarea de a se afirma ca individualitate pe de-a-ntregul independenta, Atwood alege o cale si o solutie diametral opuse, Elaine întelegând, finalmente, ce trebuie sa întreprinda pentru a se elibera cu adevarat: si anume, sa se întoarca acasa, sa-si aminteasca tot trecutul, sa se împace cu acesta si sa-l pastreze pentru totdeauna în memorie, chiar daca îi revine obsedant în memorie celebra replica din „Macbeth“: „My way of life/ Is fall'n into the sere and yellow leaf“. Pe de alta parte, autoarea alege sa se îndeparteze, la fel de constient, si de alte modele literare consacrate, cum sunt, de exemplu, cele reprezentate de drumul descoperirii de sine din „Jane Eyre“ de Charlotte Brontë sau din „The Awakening“ de Kate Chopin, caci în „Ochi-de-pisica“ nu exista niciun personaj masculin care sa împlineasca nevoia protagonistei de caldura umana sau de sprijin emotional în momentele decisive: rememorarea vietii sale de pâna atunci o face pe Elaine sa înteleaga ca, în fond, singurul sprijin pe care-l poate gasi – daca e sa-l gaseasca – e doar în ea însasi.Alegând sa aduca în discutie memoria si importanta trecutului pentru personajul feminin principal, Atwood se dovedeste a se încadra perfect într-o tendinta esentiala a prozei contemporane, reprezentata mai cu seama de o serie de autoare afro-americane, cum sunt Toni Morrison, Alice Walker sau Gayl Jones. Nu întâmplator, tocmai de aceea, Elaine se identifica, în momentele cele mai importante ale naratiunii, cu reprezentantii unor grupuri minoritare din Canada, mai cu seama atunci când este confruntata cu presiunile exercitate asupra ei de standardele societatii din care face parte si care o califica, aprioric, drept o fetita alba, de religie crestina si apartinând clasei de mijloc. Iar sensibila Elaine, desi se simte apropiata doar de tânarul indian Banerji, fost student al tatalui sau, sau de doamna Finestein, vecina de origine evreiasca pentru care nutreste o reala afectiune, va încerca, fara sa-si doreasca însa nici o clipa cu adevarat acest lucru, sa se integreze în mica societate a prietenelor sale, Carol, Grace si Cordelia – care, întotdeauna, îi impun un model de comportament diferit de acela pe care ea însasi îl considera potrivit. Asa va ajunge Elaine sa mearga saptamânal la biserica împreuna cu familia lui Grace, iar apoi sa urmeze chiar si plictisitoarele cursuri ale scolii de duminica. Si tot asa va deveni experta în cataloagele de moda si în jocurile inventate de prietenele ei. Prietene care decid, însa, la un moment dat, sub îndrumarea Cordeliei, s-o schimbe pe Elaine, s-o îmbunatateasca, criticând la tot pasul modul în care vorbeste, râde sau paseste aceasta. Iar mica victima inocenta ajunge chiar sa nu mai stie cum trebuie sa se poarte si sa raspunda, iar în cele din urma, e aproape incapabila sa-si mai dea seama cine este cu adevarat. Totul culmineaza cu scena în care fetita e la un pas de moarte, dupa o coborâre deloc întâmplatoare, sub privirile atente ale Cordeliei, într-o râpa de la marginea orasului. Din clipa aceea, totul se schimba, caci Elaine întelege, deodata, ca esti ceea ce altii vor sa faca din tine doar atâta timp cât accepti modelul lor de comportament. Si ca poti fi victima celorlalti – fie ei chiar prieteni sau, cine stie, mai ales prieteni (sau „prieteni“) – doar atâta vreme cât le dai voie sa te victimizeze. Iar Elaine nu mai accepta nici sa fie victima, si nici sa se conformeze unor norme în care nu crede si pe care i le stabilisera altii, de aici despartirea, ruptura profunda de cea mai apropiata fiinta, Cordelia. Legaturile dintre ele vor fi reluate, însa, dupa un timp, numai ca acum raportul de forte se inverseaza, Elaine fiind cea care domina si care, nu o data, reuseste chiar si sa raneasca prin remarcile dure pe care le face. Cele doua se vor întâlni, apoi, pe parcursul anilor ce vin, iar Elaine va întelege, în cele din urma, adevarul: în copilarie, Cordelia se purtase asa cu ea doar pentru a-si ascunde propria nefericire si permanenta neîmplinire, doar pentru a simti deliciul de a pune pe cineva în inferioritate si de a umili, asa cum si ea era umilita acasa. Printr-un soi de ciudat efect al oglinzii, Cordelia actiona, astfel, împotriva lui Elaine, ca si cum ar fi luptat pentru propria ei salvare. Iar Elaine va reusi sa exorcizeze toate aceste amintiri ale trecutului descoperind, dupa ani de zile, în podul casei, printre alte lucruri nefolositoare, bila de sticla ochi de pisica la care tinea atât de mult în copilarie si care reprezenta lumea ei, minunata ei lume personala si extrem de secreta, si bine pazita, bila fiind unicul secret în fata ochilor necrutatori ai Cordeliei. Nu întâmplator, unul din tablourile ce vor fi expuse în cadrul expozitiei retrospective e intitulat chiar „Ochi-de-pisica“, o încercare de autoportret, dar, deopotriva, o tentativa de a prinde, în acelasi impuls creator, întreaga atmosfera a anilor copilariei. Desigur, autoportretul acesta în sine reprezinta înca o victorie a lui Elaine, abia dupa definitivarea lui ea reusind sa uite vechea teama de propria imagine reflectata în ochii celor din jur, dar si în oglinzi. Si, cu toate astea, nimic nu dispare cu totul, caci si dupa atâtia ani, tot Cordelia ramâne figura care o bântuie pe Elaine, pâna si cu câteva minute înainte de vernisajul expozitiei, transformându-se, astfel, într-o veritabila imagine a dublului, tinzând sa întruchipeze, pentru Elaine, însasi temerile sale cele mai profunde, îndoielile cele mai ascunse, dorinta irepresibila de a fi iubita. Arta indiscutabila pe care o demonstreaza din nou Margaret Atwood în acest roman consta, asadar, în detaliile surprinse într-un mod remarcabil si neasteptat, în capacitatea de a transforma orice element aparent obisnuit în posibil declansator al unui cosmar, în capacitatea de a surprinde singuratatea umana în mijlocul unui mare oras, incredibilul sentiment al pierderii care pare a o coplesi pe Elaine, în unele momente ale sederii sale la Toronto. „Ochi-de-pisica“ pare, astfel, a deveni, în acest fel, privit în ansamblu, nu neaparat o retrospectiva a vietii lui Elaine Risley, asa cum e expozitia sa de pictura, ci mai degraba un inedit adagio la un celebru titlu al lui Thomas Wolfe, „You Can't Go Home Again“. Caci Elaine a reusit nu numai sa se întoarca acasa, în toate sensurile posibile, ci si sa afle, la capatul acestui anevoios drum, cine e cu adevarat..