Blestematul limbaj esopic
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura literara »
Autor: ANDREI TERIAN
Hotarât lucru, posteritatea critica a lui G. Calinescu nu trece printr-o clipa de gratie. Dimpotriva, se pare ca nicicând inteligenta „detractorilor“ nu s-a înfratit mai eficient cu mediocritatea aparatorilor. Astfel, putinele volume care i-au fost consacrate dupa 1989 criticului (de catre Ion Balu si Valentin Ionescu) se înscriu în linia re(con)stituirilor evlavioase si lipsite de originalitate. În schimb, s-au întetit contestarile, datorate în parte mai vechilor „anticalinescieni“ (Gh. Grigurcu, Al. George sau M. Nitescu), în parte acuzelor de natura critica sau morala pe care le-au avansat comentatori mai recenti precum Ion Bogdan Lefter si Angelo Mitchievici. Mai mult, majoritatea studiilor postdecembriste au avut în vedere îndeosebi activitatea critica de dupa 1944, adica o perioada care n-avea cum sa-i ridice lui Calinescu cota valorica.
În acest context – si cu o vadita intentie polemica – apare eseul Elvirei Sorohan, intitulat „G. Calinescu în autoportret“. O aparitie surprinzatoare, daca avem în vedere ca specialitatea autoarei, profesoara timp de câteva decenii la Universitatea ieseana si colega de generatie cu Dan Horia Mazilu si Doina Curticapeanu, este de fapt literatura româna veche. Surpriza se atenueaza, totusi, daca tinem cont de faptul ca – dovada stau volumele despre Cantemir, Budai-Deleanu si
I. D. Sîrbu – pe Elvira Sorohan o pasioneaza cu precadere discursul de factura alegorica. În fond, o asemenea perspectiva „ieroglifica“ se întâlneste si în ultima sa carte, care se articuleaza pe doua idei principale. Prima este aceea ca, evitând confesiunile manifeste, Calinescu si-ar fi construit, prin „metoda transferului de personalitate“, un album de autoportrete oblice, în care se defineste prin intermediul personajelor pe care le creeaza sau al autorilor pe care îi comenteaza. Cealalta miza a eseului Elvirei Sorohan vine din supozitia ca o buna parte a „autoportretelor“ calinesciene publicate în perioada postbelica transporta un mesaj subversiv, proiectat deopotriva ca forma de protest la adresa totalitarismului din „obsedantul deceniu“ si ca modalitate de justificare a propriilor actiuni culturale.
Revizuirea revizuirilor?
Înainte de a demara o discutie privitoare la cele doua teze, merita facute câteva observatii. În primul rând, cred ca, taxându-i în bloc pe toti contestatarii lui Calinescu drept „ranchiunosi“, „resentimentari“ sau „complexati“, Elvira Sorohan îsi compromite de buna voie si nesilita de nimeni demonstratia. În momentul în care ajungem sa raspundem argumentelor cu aprecieri de natura morala, orice dezbatere serioasa devine imposibila. Si apoi, contestarea criticii lui Calinescu nu e doar un efect al excesiv vehiculatei „confuzii a valorilor“ din perioada postdecembrista, de vreme ce pe lista „frustratilor“ se afla nu doar Grigurcu & Co., ci si Lovinescu si Cioculescu. E drept, reprosurile s-au înmultit în ultimele doua decenii, dar ma îndoiesc ca ele au de-a face cu resentimentul. Problema e ca, spre deosebire de maculatura similara a unor Sadoveanu sau Arghezi, scrierile realist-socialiste ale lui Calinescu n-au trecut prin filtrul „revizuirilor“ înainte de 1989 (pâna si observatiile, totusi benigne, ale Ilenei Vrancea cu privire la foiletonistica anilor '50 fiind întâmpinate în vremea comunismului cu o rezerva mergând pâna la ostilitate). Mai mult chiar, o mare parte a publicisticii calinesciene din anii postbelici ramâne înca risipita în reviste, astfel încât majoritatea „revizuirilor“ postdecembriste s-au facut dupa metoda stramoseasca „pac la «Razboiul»“. Lipseste, deocamdata, o evaluare globala a activitatii culturale desfasurate de Calinescu în perioada comunismului.
Din pacate, nici cartea Elvirei Sorohan nu propune o astfel de evaluare, multumindu-se cu câteva tentative de revizuire a revizuirilor. Pe de o parte, „G. Calinescu în autoportret“ se limiteaza la textele care sustin ipoteza „transferului de personalitate“. Pe de alta parte, chiar si din textele respective, autoarea selecteaza doar mostrele care par sa aiba o tenta esopica. De ce evita, bunaoara, Elvira Sorohan sa vorbeasca despre cea mai cunoscuta „masca“ a lui Calinescu, si anume despre Ioanide? Oare nu cumva pentru ca, prin comportamentul sau docil din „Scrinul negru“, personajul i-ar fi contrazis teza „subversiunii“? În plus, omisiunile se transforma în erori atunci când Elvira Sorohan încearca sa-l curete pe autorul „Esteticii basmului“ de orice pata ideologica. De pilda, nu e adevarat ca G. Calinescu „n-a mai scris cronica literara dupa 1944“, pe motivul ca „literatura, proza si poezia erau teziste si partinice, cum el n-a fost“ (p. 14). Criticul a tinut, în perioada octombrie 1947 – ianuarie 1948, cronica literara la „Natiunea“, anuntând-o printr-un „Preambul“ temerar si renuntând la ea ca urmare a atacurilor venite chiar din partea presei comuniste. Si tot cronici, chiar daca nerecunoscute ca atare, sunt articolele publicate între decembrie 1958 si martie 1959 în „Contemporanul“, unde Calinescu comenteaza autori precum Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Al. Andritoiu, Mihu Dragomir, Dan Desliu, M. Breslasu s.a.m.d. Totodata, afirmatia ca G. Calinescu „n-a scris nicio oda partidului sau vreunei figuri politice de pe scena româneasca“ (p. 43-44) e inexacta: cum ramâne cu medalionul „Dr. P. Groza“, publicat în „Natiunea“ din 25 noiembrie 1946?
Autoportretul din portrete
Revenind, acum, la cele doua teze ale cartii, trebuie sa spun ca niciuna dintre ele nu e absolut noua. Ideea autoportretului oblic a fost emisa de catre Adrian Marino într-un comentariu la „Sun“, pe care, desi s-a grabit sa-l amendeze, Calinescu îl confirma, de fapt, prin numeroase articole, între care cel mai important ramâne „Esenta realismului“ (1959). În orice caz, e vorba de o ipoteza de lucru care a devenit de ceva vreme un loc comun în analiza romanelor, prin afinitatile pe care comentatorii le-au gasit între Calinescu si Jim, Felix sau Ioanide. Meritul Elvirei Sorohan consta, totusi, în a fi extins aceasta maniera de lectura prin analiza altor compartimente ale operei precum teatrul sau studiile de literatura universala. Dintre acestea, cele mai bune mi s-au parut paginile despre „complexul bastardului“ la Horatiu sau despre „nebunia“ lui Don Quijote, care ar putea constitui puncte de plecare eficiente pentru o noua biografie calinesciana.
Inedita nu este nici cealalta speculatie, care constituie, de fapt, axul central al cartii. Ideea ca G. Calinescu practica un discurs dublu, prin care batjocorea adesea cliseele ideologice ale vremii, a fost enuntata de catre Monica Lovinescu într-o recenzie radiofonica la „Scrinul negru“, desi ea circula deja, diseminata într-o puzderie de anecdote, prin „folclorul“ filologic al anilor '50. Ce-i drept, Elvira Sorohan întreprinde primul examen amanuntit al acesteia, rulând-o pe doua serii de texte. Mai întâi, e vorba de publicistica din perioada '44-'48, când obedienta alterneaza cu rezistenta si Calinescu îsi da treptat seama ca nu poate controla fortele cu care încercase sa se joace. De altfel, capitolul „Sub asediu“, în care Elvira Sorohan analizeaza cu precadere comportamentul criticului în intervalul amintit (culminând cu articolul „Epurarea epuratiei“), constituie cea mai echilibrata sectiune a cartii.
Subversivitatea involuntara
Din pacate, echilibrul amintit se rupe – în favoarea lui Calinescu, dar în defavoarea interpretarii – în capitolul central al cartii, unde autoarea sustine ca, practicând „un fel de scriere secreta, o hieroglifa biunivoca“, criticul ar fi încercat sa le transmita contemporanilor (si, mai ales, posteritatii!) un fel de S.O.S. privitor la conditia ingrata a creatorului într-un regim totalitar. Argumentele extrase în acest sens provin în principal din studiile si conferintele despre Rabelais, Horatiu, Tasso, Cervantes si Cehov, pe care Calinescu le-a scris în deceniul sase si pe care Elvira Sorohan le citeste, o jumatate de veac mai târziu, în cheie politica si subversiva. Iata câteva din mostrele calinesciene – nu foarte multe – pe care autoarea le considera decisive pentru demonstratia amintita: „În rezumat, poezia lui Horatiu e o profesie de mândrie plebee împotriva clasei pluto-aristocratice, fara a lua caracter revolutionar si ramânând la compromis“; „Totusi, atmosfera de intriga în care trai sTasso, n.m.t… îi agravase considerabil boala si apoi formele însesi ale obsesiei lui oglindesc societatea de atunci“; „Oamenii se temeau – zicea Cehov – sa vorbeasca tare, sa trimita scrisori, sa faca cunostinte, sa citeasca carti…“.
Nu pot fi de acord cu lectura „alegorica“ si „hieroglifica“ a Elvirei Sorohan dintr-un singur motiv: e vorba de maniera unidirectionata a interpretarii, care nu face decât sa recontextualizeze în orizontul anilor '50 orice aluzie a lui Calinescu privitoare la raporturile scriitorilor cu autoritatile „lumesti“. Altfel spus: aproape de fiecare data când vorbeste despre Horatiu, Tasso si Cehov, Calinescu vorbeste, de fapt, despre sine însusi; si, de fiecare data când vorbeste despre o societate opresiva (fie ea de tip sclavagist, feudal sau burghez), Calinescu vorbeste, de fapt, despre totalitarismul „obsedantului deceniu“. Cu toate acestea, mi se pare ca autoarea cartii trece cu vederea doua fapte esentiale: acela ca pasajele citate sunt scrise în cea mai pura limba de lemn a epocii; si acela ca, daca înaintam pe panta ca textele scrise în maniera de mai sus sunt subversive, nu prea vad unde ne-am mai putea opri. Daca acceptam ca textele în care Calinescu denunta în limba de lemn statutul deplorabil al artistului în sclavagism sau în feudalism pot fi interpretate ca o subversiune la adresa regimului comunist, atunci de ce sa nu acceptam ca si textele în care cutare ziarist de la „Scânteia“ denunta, în aceeasi limba de lemn, statutul deplorabil al artistului în capitalism sau fascism pot fi si ele interpretate ca o subversiune la adresa regimului… comunist?
De aceea, mi se pare ca lectura Elvirei Sorohan e rezultatul unei subversivitati involuntare, unde „blestematul limbaj esopic“ pe care autoarea i-l atribuie lui Calinescu nu e decât o iluzie de perspectiva care ne îndeamna sa privim cliseele epocii prin propriile noastre clisee interpretative. Ce-i drept, nu vreau sa spun prin aceasta ca acum putem solutiona fara vreo bataie de cap „cazul Calinescu“; atâta doar ca, încercând sa puna la punct o strategie a „apararii“, Elvira Sorohan nu si-a ales probele cele mai potrivite. Si nici nu vreau sa spun ca nu merita sa cititi „G. Calinescu în autoportret“. Însa motivul pentru care merita s-o faceti tine de potentialul speculativ al decriptarilor „alegorice“ si nu de pertinenta acestora.