Farurile
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura politica »
Autor: Alfred Bulai
Daca mergi prin Romania cu masina, intalnesti multi soferi amabili care iti fac semn cu farurile pentru a anunta un radar sau simpla prezenta a politiei in trafic. Acest obicei este de cand lumea si prima tentatie este sa il consideram universal. Daca mergi cu masina in Bulgaria poti chiar descoperi ca acest obicei este parca mai prezent decat la noi. Este un mod in care suntem solidari cu colegii de suferinta, un semn al luptei surde si tacite cu sistemul politienesc. Ne aparam in fata reprezentantilor legii, pentru faptele ilegale sau chiar legale pe care le savarsim in trafic.
Daca mergi cu masina in Austria sau Germania, ori chiar Italia sau Spania, in general in lumea occidentala, poti constata cu surprindere ca acest bun obicei nu prea este pus in practica. Ici colo poate un co-national sau un prieten din Est ce te mai saluta astfel. soferii occidentali nu vor sa se alieze in lupta impotriva politistului de la circulatie. Marea solidaritate sociala nu exista. Iar atunci cand intalnesti farurile jucause, cel mai probabil doi soferi se saluta pentru ca lucreaza in acelasi loc ori sunt vecini.
De ce romanii si altii din acest colt de Europa simt nevoia sa se ajute? Suntem noi mai solidari? Suntem oare mai putin reci si „scortosi“ decat occidentalii?
Raspunsul este relativ simplu, dar implicatiile sale aduc costuri majore pentru oamenii de rand si pentru viata lor de zi cu zi. Romanii simt nevoia sa se ajute si chiar sa „lupte“ cu politistii pentru ca acestia sunt pur si simplu reprezentantii statului. Nu este vorba doar ca te amendeaza, ca te trag pe dreapta si asteapta eventual o spaga, ci de faptul ca ei reprezinta un sistem care ni se opune, care ne limiteaza drepturile si libertatile. Aceasta este o mostenire majora a oricarui stat totalitar. Militia, ca si alte institutii de acest tip, nu era in slujba cetateanului, a oamenilor obisnuiti, ci apara o entitate abstracta, lipsita de cetateni, lipsita de viata si situata mereu undeva, deasupra noastra: Statul. Militia apara statul de cetatenii soferi, de cetatenii cu gura mare, de cetatenii care lucrau sau studiau, adica de toata lumea. Statul era opus Cetateanului si din acest motiv cei care aparau statul nu doar ca nu ne aparau pe noi, dar erau dusmanii nostri. in fata acestora trebuia sa strangem randurile, sa fim solidari cu alti oameni care erau si ei pasibili de a fi loviti de stat.
Cheia reactiei soferilor sta intr-o explicatie oferita de psihologia sociala de mult timp. Oamenii se ajuta intre ei mult mai mult atunci cand se simt amenintati. Atunci cand percepem un dusman comun simtim nevoia sa fim ajutati de ceilalti, dar si sa fim alaturi de ei.
Prin alte parti ale Europei face semn cu farurile chiar statul. Te anunta ca esti supravegheat, ca exista radare, ca exista camere de luat vederi. Desigur, si noi punem panouri, ca am preluat acest model european, dar, dincolo de ele, increderea ne este prioritar data de semnalele colegilor de trafic. Probabil, cu timpul, ne vom dezobisnui sa mai utilizam farurile ca o arma de aparare impotriva politistului si poate ca acest lucru nici nu este atat de important.
Mult mai important este altceva. Faptul ca semnalele luminoase in trafic nu sunt decat unul din indicatorii starii anomice a societatii romanesti. Din pacate, la un nivel poate semi sau subconstient, marea majoritate a romanilor nu au incredere in stat, in institutiile sale. Nu inseamna ca uram aceste institutii, ca ne manifestam negativ. Multora le este frica de ele si, la nivel vizibil, sunt chiar obedienti. Putem aprecia unele dintre institutiile statului din obedienta, iar o parte a populatiei face acest lucru.
Cel mai grav lucru este ca, latent, avem o imagine negativa despre stat si despre modul in care el functioneaza. Din acest motiv, in cea mai mare parte, presa, populatia sau liderii de opinie din Romania pleaca in orice raportare la stat de la critica, pentru ca trebuie sa existe ceva rau acolo. Publicului ii plac acuzele la adresa statului si a reprezentantilor sai, oameni sau institutii. Jurnalistii sau altii care acuza statul sunt priviti ca niste eroi, ca oameni care au curajul sa atace marele inamic. ii apreciem pentru asta. Ei sunt mici si se lupta cu marele Goliat: statul.
Este destul de clar ca am mostenit din comunism acest tablou al celui care era apreciat doar pentru ca spunea bancuri, povestioare comice sau injura institutiile statului. Nu ii admiram oare pe acesti oameni? Nu ni se pareau curajosi? Nu ne simteam bine cand reuseam fiecare sa criticam pe furis statul comunist?
Din nefericire, am mostenit aceste modele culturale si nu foarte curand vom scapa de ele. Suspiciunea fata de stat si de institutiile sale va mai ramane mult timp in societatea noastra. Normalizarea va veni doar atunci cand o sa vedem ca numarul eroilor de televiziune, film sau literatura care sunt politisti, primari sau functionari ai statului va fi mai mare decat al personajelor negative cu aceleasi meserii. Pana la Robocap, Garcea troneaza in mentalul nostru ca imagine a politistului. Copiii pot visa sa fie aparati de politistul robot si de colegii lui, pot sa isi doreasca sa devina politisti ca el. Nu cred ca se pot gandi sa devina Garcea sau altii ca el din show-urile televiziunilor autohtone.