Cersetorul fata cu literatura

articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31
» cultura cultura literara »
Autor: ALEX RADU

Iolanda Malamen este cunoscuta publicului larg mai mult ca jurnalist cultural, prin interviurile cu scriitori strânse în volumele „Scris si descris“ (cinci la numar, pâna acum), mai putin ca poeta saptezecista si cu atât mai putin ca prozatoare. Motivul pentru care scriitoarea se afla într-o asemenea situatie este pe cât de banal, pe atât de trist: cu toate ca a publicat nu mai putin de cinci romane, aproape toate au aparut la edituri-fantoma, unde conditiile grafice si politica de promovare a autorilor erau deplorabile, încât cu greu ar fi putut deveni carti de interes pentru cronicarii vremii.



Scris cu talent si aparut, de aceasta data, la Editura Cartea Româneasca, „Antoniu si Kawabata“, cel mai recent roman al Iolandei Malamen, îmbina diverse genuri, specii si formule literare, de la proza de reportaj la naratiunea fantastic-onirica si de la tabloul colectiv de epoca la portretul individual.

Înca din titlu, autoarea configureaza cele doua personaje centrale. Antoniu si Kawabata sunt doi cersetori, primul un intelectual care a renuntat, în urma cu treizeci de ani, din vointa proprie, la un trai mai bun, iar al doilea – un batrân de 74 de ani, fost puscarias pentru o crima de-a dreptul bizara, savârsita în anii adolescentei: la 16 ani, traind în conditii mizere, Kawabata este luat în grija de un anumit barbat, caruia îi murise cu ceva timp în urma singurul sau fiu. Îi ofera un loc de munca la magazinul pe care îl întretinea, doar ca tânarul Kawabata, deprins de mic cu furtisagul, nu se dezice de la aceste practici si fura din banii obtinuti din vânzarea produselor. Cu toate ca este prins, cel care îl luase în grija nu-l reclama la politie, ci doar îl alunga, dându-i chiar si niste bani de buzunar. Însa noaptea Kawabata se furiseaza în camera barbatului, îl ucide crapându-i capul cu un pietroi si fuge apoi cu toti banii de la magazin.

Începutul romanului surprinde, însa, personajele într-o maghernita din Bucuresti, într-un moment-cheie al existentei lor: aderarea României la Uniunea Europeana, care ameninta cu evacuarea tuturor closarzilor, asa cum îsi va da seama si Antoniu în cele din urma.

Credinta în literatura

De aici, o serie de povesti, istorisite în cea mai mare parte de catre Antoniu, se nasc pe marginea firului epic central, care urmareste dimensiunea sociala a cartii. Istorioarele lui Antoniu au un iz metafizic de cele mai multe ori si seamana cu niste piese de puzzle amestecate între ele, care în final se alatura si formeaza un întreg. El povesteste despre familia lui, despre decizia de a renunta la avere si de a regresa la periferia societatii, dar mai cu seama vorbeste despre literatura si despre cultura. În ciuda faptului ca este cersetor acum, dragostea sa pentru carti, pentru lectura este la fel de arzatoare precum în urma cu treizeci de ani, pe când facea parte din „lumea buna“.

Cel care asculta de fiecare data istorioarele lui Antoniu este, previzibil, Kawabata. Ajuns la o vârsta înaintata si simtindu-si sfârsitul aproape, ignora de fiecare data apelativele dure pe care Antoniu i le confera ori de câte ori se contrazic între ei: „gaina golasa“, „cap de bolovan, mosneag pârtâit, betiv si plângacios“, pentru ca certitudinea ca are pe cineva lânga el e cât se poate de tonica. Antierou, cu antecedente masochiste – „mi-am ales singur conditia de closard, asa ca nu traiesc decât în prezentul mizer, fara aspiratii sau rezolvari marete“, „nu uita, eu am ales viata asta, si nu ea pe mine“ -, Antoniu se transforma într-un obsedat de literatura, fiindca numai cartile sunt pentru el o sursa sigura de viata: „sa te plictisesti de istoriile mele mi se pare o grava ofensa adusa demnitatii de om care a citit atâtea carti“ îi spune el lui Kawabata, pe acelasi ton nervos.

Iolanda Malamen ne supune prin personajele sale unui experiment interesant: animat de pasiunea sa pentru lectura si la îndemnurile insistente ale lui Kawabata, Antoniu se înhama la un proiect redutabil – sa scrie un roman, chiar sub ochii nostri. Iar ceea ce va asterne pe foile caietului cu sârma spiralata este însasi povestea lui si a lui Kawabata. Delimitarea naratiunii lui Antoniu, însa, de aceea a Iolandei Malamen se confunda treptat, încât abia spre final reusim sa ne dam seama ca cel care scrie pe bune romanul este însusi Antoniu.



Pe lânga aceasta explorare a dimensiunilor pe care le poate capata o pasiune orbitoare, autoarea nu ezita, si bine face, în studierea naturii umane a lui Antoniu. Iata ce-l întreaba Kawabata la un moment dat: „Antoniu, multe mi-ai povestit despre tine, stiu cum arata casa ta, stiu cum erau parintii tai, cum ai învatat, prin ce locuri te-ai plimbat, dar nu stiu un lucru: ai fost îndragostit vreodata?“. Ceea ce primeste ca raspuns este tot o poveste, dar de aceasta data o poveste de dragoste, cu profunde accente dramatice. Pe când era student si practica înotul la bazinul unui liceu, Antoniu se îndragosteste de una dintre profesoarele de acolo – Ema, femeie casatorita. Traiesc împreuna o poveste de dragoste, o aduce pe Ema acasa, i-o prezinta chiar si tatalui sau, numai ca, într-o zi pe când trebuiau sa se întâlneasca amândoi, primeste un telefon de la morga, prin care i se cere sa mearga sa identifice cadavrul tatalui sau. Odata ajuns acolo, realizeaza ca alaturi de cadavrul tatalui se mai afla un altul, de sex feminin: cel al Emei. Colapsul emotiv este resimtit profund în acel moment, iar atunci când este întrebat daca recunoaste si celalalt cadavru, raspunde negativ.

Elogiul prieteniei

Din întregul roman, Kawabata pare sa fie personajul cu atitudinea cea mai pragmatica. Desi nu întelege multe din ceea ce se petrece în jurul sau (habar nu are ce este Uniunea Europeana si cu ce se ocupa ea), stie prea bine ca ceea ce conteaza cel mai mult pe lumea aceasta este sa fii iubit si sa ai prieteni de încredere. Cu toate ca nu-si vorbesc mai deloc la început si se comporta ca niste simpli colegi de maghernita, în iminenta batrânetii si a mortii se apropie unul de celalalt, devenind tovarasi nedespartiti: „îl doare ca Antoniu nu o sa mai aiba cui sa-i mai spuna povestile si, mai ales, ca n-o sa mai poata visa cu ochii deschisi la nenumaratele tinuturi de care a auzit si pe care ar fi vrut sa le vada“. Chiar si Antoniu se umanizeaza si stie ca odata cu disparitia lui Kawabata viata sa va fi mult mai confuza. Iata ce scrie pe prima pagina a caietului în care îsi asterne romanul: „Lui Kawabata, tovarasul meu de povesti, mort, la 2 iunie 2008, de o boala misterioasa“.

Atunci când, dupa moartea lui Kawabata, un criminal (de altfel, personaj neverosimil prin limbaj), absolvit de pedeapsa cu o luna înainte de termen, îsi face loc în mod abuziv în maghernita, Antoniu se simte amenintat si percepe dorinta acerba a criminalului de a se instala acolo ca pe un atac la memoria prietenului raposat. Cu ultimele puteri însa, reuseste sa-l imobilizeze pe criminal pentru scurt timp, dar suficient încât sa fuga si sa se refugieze într-un cavou parasit din Cimitirul Sfântul Elefterie, unde îsi va termina si romanul. În acest punct al romanului, prietenia, pe lânga amintiri si povesti, se dezvolta precum cel mai la îndemâna mijloc de supravietuire într-o societate aflata în perpetua tranzitie si, mai cu seama, într-un spatiu al decadentei pe orice nivel.

Mai exista eroi?

Apropiindu-ma de sfârsitul lecturii, eram aproape gata sa protestez ca romanul e lipsit de eroi, ceea ce ar fi fost cât se poate de ineficient pentru scrierea Iolandei Malamen. Inedit, eroul acestei carti nu este nicidecum un personaj central. De altfel, din cele de mai sus se vede clar ca nici Antoniu si nici Kawabata nu se pot înscrie într-o asemenea tipologie. Pus într-o situatie dezavantajata, Kawabata nu lupta pentru a obtine o reconsiderare a pozitiei sale în societate. E lipsit de vointa sau, în orice caz, îi este net convenabil sa se complaca într-o asemenea situatie (de vazut în acest sens povestea furtului, pe care am amintit-o la început). Antoniu se înscrie pe aceleasi coordonate: oricât de impresionant ar fi gestul sau de a renunta la cele „lumesti“, rezultatul este unul dezamagitor. Nici macar pasiunea pentru cultura ori lectiile de moralitate si de literatura pe care i le tine lui Kawabata nu reusesc sa-l salveze de pe pozitia antieroului, de altfel voit asumata.

Altul este personajul-erou al cartii, de fapt o „ea“: Placintica, personaj episodic, care apare în primele capitole ale romanului si, mai apoi, la sfârsit, care nu se multumeste în situatia sa derizorie de cersetoare si încearca sa avanseze în ierarhia sociala. Initial, este doar o tânara fugita de la o vârsta frageda de acasa si care a fost supusa multor experiente nefericite. Cunoscându-l pe Antoniu la gura metroului, gaseste în acesta un veritabil prieten, iar Antoniu, la rândul sau, o vede ca pe o prezenta diafana în viata sa. Cu toate ca adoptase cu ani în urma incertul drum al cersetoriei, Placintica paraseste aceasta lume într-o zi de august în favoarea schimbarii în bine, lasându-i lui Antoniu doar amintirea clipelor petrecute împreuna, un biletel cu Psalmul 127 si o iconita cu Fecioara Maria si Pruncul Iisus.

Când se vor reîntâlni, la aceeasi gura de metrou, dar într-un context diferit – moartea lui Kawabata, Placintica este reporter la un cotidian si vrea sa-i ia un interviu lui Antoniu despre viata de closard, încercând sa-i inculce ideea ca Uniunea Europeana nu-i vrea altceva decât binele: „Placintica? A revenit la viata, a renuntat la vagabondaj, la cersetorie, a lasat în urma viata mizera si nesigura si acum se misca prin lume dezinvolt, dând lectii de atasament fata de Uniunea Europeana“.

Prin „Antoniu si Kawabata“, Iolanda Malamen reuseste sa ofere un roman despre amicitia adevarata, o carte despre pasiunea pentru cultura, care nu se estompeaza în noi nici macar în cele mai grele momente ale existentei. Pacat, însa, ca volumul a fost prea putin abordat pâna acum de criticii de întâmpinare.

---