În ariergarda avangardei
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura literara »
Autor: EUGEN SIMION
Romanul – jurnal, romanul autobiografic (I)
În seria romanelor autobiografice am putea include, pâna la un punct, si romanul lui Mihail Sebastian,“De doua mii de ani...“ (1934), socotit de G. Calinescu „caracteristic si substantial“ si de Pompiliu Constantinescu o creatie gidiana remarcabila prin „tragismul ei sobru, sinceritatea ei personala, luciditatea trista si caracterul ei individualist“. Mai târziu (în „Istoria literaturii române“), Al. Piru considera „De doua mii de ani“ „cel mai interesant roman al lui Mihai Sebastian“. Las pentru alt prilej problema prioritatii estetice pentru a urmari tema ce intereseaza studiul de fata, si anume modul în care un prozator care studiaza atent pe Proust si aplica, în scrierile proprii, modelul Gide, foloseste jurnalul intim într-un roman de tip autobiografic asociat cu un roman à thèse, concentrat asupra comportamentului moral si politic al indivizilor în raport cu un subiect delicat în epoca: problema evreiasca. Critica literara a înteles bine formula si miza acestei naratiuni prefatate de mentorul generatiei tinere, Nae Ionescu. O naratiune, trebuie sa spun de la început, care îsi schimba de mai multe ori structura. Începe cu un jurnal al naratorului care nu are numele autorului de pe coperta, dar foloseste cam toate datele lui de existenta: este student la Universitatea din Bucuresti, este evreu si trece prin momente tragice (persecutiile exercitate de „cetele de voinici “ legionare), are un profesor pe care îl admira, ca mai toti din generatia lui, Ghita Blidaru alias Nae Ionescu, calatoreste – ca si Mihail Sebastian – în Franta, în fine, naratorul merge la cursuri si seara citeaza în jurnalul sau intim fragmente din prelegerile lui Ghita Blidaru. Nu avem cum verifica exactitatea acestor fragmente pentru ca nu stiu daca prelegerile profesorului de filosofie despre care este vorba au fost sau nu reproduse în presa, dar, în mod cert, ideile lui Ghita Blidaru despre criza notiunii de valoare în economie si finante sunt ideile lui Nae Ionescu. Regasim în roman si alte elemente ce trimit la biografia omului pe care generatia lui Eliade si Sebastian îl alege ca maître à penser. Date, de pilda, din biografia lui publica, studiile de filosofie la München, amanunte comportamentale, optiunile sale politice de dreapta, sfârsitul lui neasteptat la 50 de ani etc.
Jurnalul începe cu un citat din Montaigne (un filosof pe care existentialistul Sebastian îl ia ca model) despre fatalitatea subiectivitatii în actul scriiturii. O buna deschidere pentru opera lui Sebastian, cu o pronuntata nota confesiva în acest roman ideologic si metafizic, dar si în celelalte scrieri: „îndraznesc nu numai sa vorbesc despre mine – scrie autorul «Eseurilor» – dar sa vorbesc numai despre mine; ma ratacesc când scriu despre altceva“. În romanul – jurnal sau romanul – autobiografic (cum vrem sa-i spunem), Mihail Sebastian scrie, oricum, despre conditia lui de intelectual evreu într-o lume agitata, ideologizata, intoleranta, cu mari probleme rasiale. În primele doua parti ale romanului, jurnalul utilizeaza forme mai directe si vorbeste mai mult despre anxietatile si experientele naratorului; începând cu partea a treia, unghiul de cuprindere a jurnalului se largeste si în naratiune patrunde o intriga noua si o tipologie mai variata. Cu alte cuvinte, confesiunea se transforma în chip vizibil într-o fictiune epica. Naratiunea este relatata, în continuare, la persoana întâi singular, cu diferenta ca ea aduna acum mai multe fapte din viata de afara (întâmplari de la Uioara, un voiaj în Franta, personaje noi, povestiri amoroase într-un mediu cosmopolit, dezbateri ideologice, etc.). Naratorul ramâne acelasi tânar care îsi pune probleme metafizice si morale, cam aceleasi – în latura existentiala – pe care si le pun si eroii lui Mircea Eliade din „Întoarcerea din rai“ si „Huliganii“. Deosebirea – importanta – este ca naratorul lui Sebastian cauta o solutie de existenta în mediu românesc în si prin conditia lui de evreu. O solutie, mai spun o data, metafizica si o solutie practica, sociala. Pâna sa gaseasca una acceptabila pentru el si iritanta pentru altii (semiti si antisemiti), eroul din „De doua mii de ani...“ trece prin întâmplari („experiente“ în limbajul generatiei criterioniste) care fac din romanul – jurnal o naratiune cu mai multe etaje.
Este, întâi si cel mai important, romanul naratorului. Roman de tip autobiografic. El reconstituie ideile, anxietatile, iubirile, dilemele ideologice, gusturile si dezgusturile unui tânar inteligent, lucid, nelinistit si dornic sa-si gaseasca o formula de viata stabilizatoare într-o comunitate româno-evreiasca în care s-a nascut si în care traieste. O afla la urma, dupa ce cerceteaza toate solutiile, sub forma unui spatiu-imaginar, muntenesc, lânga marele fluviu, la Cotul Dunarii. În interiorul acestui roman se afla un alt roman, mai redus, un roman de familie, dupa principiul papusilor rusesti. Bunicii care citesc Talmudul si se duc, cu sfintenie, la Sinagoga, note despre „singuratatea ovreiasca“ sau despre „moartea iudaica“, însemnari, tot asa, pregnante, într-un limbaj voit prozaic, despre evadarile din ghetou si, în genere, despre o lume care se apara printr-o traditie milenara de provocarile veacului. Paralel cu acest roman de familie este un alt roman, erotic, scris în genul lui Drieu la Rochelle, cu analize fine despre psihologia feminitatii (Marga Stein). Analiza va fi reluata, cu elemente noi si o tipologie mai vasta, în naratiunile ulterioare si în jurnalul propriu-zis, aparut postum. Mihail Sebastian este, alaturi de Anton Holban, un bun observator al lumii feminine, vazute nu ca o categorie amorala (ca în opera lui Gide), ci o categorie mai complexa în care intra si o nota de reverie intelectuala. În fine, când jurnalul împrumuta mai toate conventiile fictiunii epice, romanul devine, cum i-am zis, demonstrativ (roman à thèse), ideologic, roman de moravuri în raport cu o problema capitala pentru autor.
Recapitulând: Mihail Sebastian, tânar jurnalist, critic literar si prozator, membru marcant al generatiei tinere, format în ambianta spirituala din jurul unui tânar profesor de filosofie, începe un jurnal spiritual (asadar: un roman-jurnal) pe care, pe masura ce-l scrie, îi largeste aria de cuprindere si-l transforma, încet, încet, într-un veritabil roman cu probleme si despre probleme care se întind de la metafizica la atitudinea diverselor categorii de indivizi fata de chestiunea evreiasca. Jurnalul devine, astfel, un roman ideologic (tema esentiala este cea anuntata mai înainte), un roman autobiografic (destinul individului care vrea sa traiasca liber într-o comunitate de comunitati), roman à thèse, un roman care, pastrând un narator unic, studiaza ceea ce Pompiliu Constantinescu numeste „categorii psihice“, cu alte cuvinte: studiaza indivizi care reprezinta un mod sau altul de a primi o idee sau un comportament socio-moral fata de Altul (în cazul de fata Altul este evreul împamântenit). Exista, observam mai înainte, si un roman erotic (colateral si inesential) si un roman metafizic sau, mai bine zis, romanul naratorului. Aceasta analizeaza destinul intelectualului format în cultul valorilor umanismului european, interesat, totodata, de situatia în lume a comunitatii din care vine. Acest din urma roman este, în mod sigur, cel mai interesant în „De doua mii de ani...“ si despre el vorbeste, în prefata, filosoful Nae Ionescu. O prefata care a produs, repet, o vie reactie în toate taberele ideologice. Prozatorul a fost nevoit sa raspunda într-un eseu („Cum am devenit huligan“) care n-a convins spiritele deja fanatizate. Poate sa convinga însa pe cititorul de azi care, eliberat de prejudecati, este interesat de reflectiile morale ale autorului si de calitatea expresiei din naratiunea eseistica. Înainte de a vedea termenii acestei controverse care nu s-a încheiat, în fond, nici azi în critica româneasca, sa vedem, mai exact, elementele acestui roman-jurnal complex, masiv si lent ca un tren de marfa.