Live or alive?
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura cultura ideilor »
Autor: OANA PUGHINEANU
Una dintre cele mai mari dezamagiri ale copilariei mele a constat în spulberarea unei credinte pe care am captat-o din vreo carte de povesti sau dintr-o emisiune pentru cei mici. Credinta suna în felul urmator: „oamenii inteligenti au ochii stralucitori“. Ma bucuram realmente sa vad ca toti indivizii de pe strada aveau astfel de ochi, ca inclusiv partenerii mei de joaca aveau asa ceva. Am constatat, poate nu atât satisfacuta, cât inoculându-mi un fel de liniste, de autohipnoza, ca si eu am ochii stralucitori. În fiecare dimineata fugeam la oglinda sa ma reasigur de statutul meu de om inteligent. Dar într-o zi, desigur, un eveniment neasteptat a spulberat definitiv acest paradis al sigurantei de sine. Am vazut un om care avea ochii mai stralucitori decât toti ceilalti. I-am povestit atunci mamei mele, entuziasmata, totul. Desigur, nu si-a putut reprima râsul si nici n-a putut amâna vestea proasta: „Draga Oana, era beat!“.
Mi-am petrecut atunci multe zile framântându-ma, încercând, daca nu sa deosebesc, cel putin sa despart inteligenta de betie, caci, totusi, ceva din povestea cu ochii trebuia sa fie adevarat. Exista o întreaga literatura care pretuia privirile agere, febrile sau chiar stralucitoare. Recunosc ca, într-un mod de-a dreptul pueril, framântarile acestea ma mai chinuie si acum. Nedumerirea ma cuprinde aproape instantaneu, în rarele momente în care ma decid sa privesc un talk-show politic. Toti oamenii din platou, dar absolut toti au ochii stralucitori. Pe baza discursului lor, monoton de impecabil, e imposibil sa deosebesti care sunt beti, care au temperatura si care sunt inteligenti. Probabil ca invitatii permanenti si moderatorii sunt cei mai inteligenti, caci ei reusesc sa ocupe constant un loc pentru care altii trebuie sa faca multe giumbuslucuri: sa faca semne ciudate regelui spaniol, sa-si lase mustacioara, sa fie Vadim sau sa detina o functie prin care, datorita cursului unor evenimente mai mult sau mai putin asteptate, sa devina chestionabili. Dar acesta e doar începutul. Politicienii, la fel ca preotii si psihanalistii, trebuie sa lupte constant cu rezistenta publicului. Televiziunea devine un instrument ideal, nu numai datorita faptului ca tinde sa devina unicul mod de informare, ci datorita faptului ca a deschide televizorul echivaleaza cu a pasi în cabinetului medicului. Desigur, telespectatorul (pacientul) poate sa reziste la nesfârsit, dar într-un spatiu si timp prescrise, care nu-i apartin. Terapia e un mod de selectie a subiectelor fata decare pacientul trebuie sa se încontreze. În mod similar, tot prin selectie, se vizeaza atingerea unui rating cât mai mare care e asigurat de asa-numitele „subiecte controversate“, care reusesc sa capteze nu atât adeziunea, cât rezistenta auditoriului. Canalele de stiri se sustin prin capacitatea de a spori gradul de „enervare“ a telespectatorului. Politicienii ar avea astfel mult de învatat de la moderatori, care reusesc sa cucereasca o audienta mult mai mare tocmai pentru ca nu se mai limiteaza la a accesa doar mecanismul „adeziunii“. „Cum sa ma voteze si cei care nu dau doi bani pe mine?“ ar trebui sa fie prima întrebare pe care ar trebui sa si-o puna orice aspirant la putere. La noi problema e rezolvata de la sine, din moment ce electoratul simte de multe ori ca alege „raul cel mai mic“.
Important este ca prin televiziune se formeaza un nou habitus (în acceptiunea pe care o da Bourdieu acestu cuvânt): acela al asistentei. Un eveniment de presa exista în masura în care e privit/asistat de cât mai multi ochi. Desigur, acestia pot fi ai unor oameni beti, febrili sau inteligenti, dar importanta nu este „calitatea“ privirii, ci directia în care poate fi captata. Mecanismul televiziunii ruleaza pe baza acestui paradox: nu se poate denumi cu termenul de „actiune“ decât ceea ce e înconjurat de o imensa masa de pasivitate/asistenta. Impactul social al mass-media e major, caci nici un protest nu mai poate deveni eficient fara a fi înconjurat de „asistenta“. Cu alte cuvinte, poti fi spectator fara a fi revolutionar, dar nu mai poti fi revolutionar fara a fi spectator.
Dar asta nu e tot. Bourdieu, unul dintre criticii cei mai de seama ai televiziunii, avertiza asupra unui mecanism de cenzura inedit si eficient care functioneaza în practica jurnalistica: „ca sa stii ce urmeaza sa spui, trebuie sa stii ce au spus altii“. Dupa aceasta prima faza jurnalistul se afla în cumpana: „sa insiste asupra diferentei sau nu“? Oricum el trebuie sa realizeze o imitatie, adica o copie animata, care va fi cu atât mai reusita cu cât va fi mai intens sustinuta, ca de o platforma gonflabila, de asistenta/pasivitate. Dar jurnalistii nu sunt niste inocenti Akaki Akakievici care se întreaba cu naivitate în fiecare zi ce le va mai trimite dumnezeu de copiat? Un copist devotat, sincer pâna la idiotenie, stie ca nu poate deroga o putere pe care nu o detine. Akaki Akakievici nu poate „sa treaca pe alocuri verbele de la persoana întâia la a treia“. Imitatorii, pe de alta parte sunt specialistii acestui fel de deplasare. Cred ca un aspect pe care-l observase Iuri Lottman cu privire la literatura se poate aplica si discursului jurnalistic: ambele „genereaza spatiul persoanei a treia. Prin natura sa lingvistica acest spatiu apare ca „obiectiv“, dar este „perceput de cititor ca o experienta personala“. Grevele, luptele de strada, foametea, conditiile mizere din spitale, toate acestea ne intereseaza pe toti în mod direct, dar nu sunt ale noastre. Ele sunt“on air“, adica sunt live, dar nu alive. Televiziunile si habitusul asistentei pe care îl formeaza sunt menite sa ne obisnuiasca sa cautam hotul care ne-a furat mantaua, chiar înainte de a ajunge în posesia ei. Sunt atât de multi vinovati înaintea noastra încât a fi victima „devine“ ceva aprioric. Moderatorul trece de la stadiul de copist, de imitator în sesns platonician, framântat de întrebarea ‘ce este?“ la stadiul de imitator aristotelician, întrebând ‘ce ar trebui sa fie?“. El preia cuvântul victimei, închipuindu-si ca întrebarea sus amintita pe care o repeta ca pe o mantra îl transforma într-un justitiar, când, de fapt, el nu face decât sa dea mereu ocazia celor care raspund sa-si consolideze pozitiile de putere.
Despre alte fenomene decât cele de presa sau meteorologice (o subdiviziune a primelor) si despre dificultatea de a le demonstra sau de a le sustine cu un argument ontologic, în episodul urmator…