Un poem hibernal
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
„Ma plimb prin gradina mea, îmbatat de frumusetea pomilor plini de chiciura (…) Este o dantelarie alba, uriasa si delicata, profilata pe cerul cenusiu. O livada pictata numai si numai în alb, de un pictor care n-a avut alta culoare la îndemâna (…) Exista si zapada propriu-zisa, virgina, asternuta pe întreaga suprafata a gradinii (…) Pasii mei sunt primii care o ating. Simt emotia traita, probabil, de primul om care a pasit pe Luna. Fosnetul metalic produs de înaintarea mea pare nepamântesc“: acest minunat pastel de iarna, desen delicat purtat pe hârtie cu veritabil har poetic este proprietatea criticului Alex Stefanescu, el însusi mare „proprietar de zapada“, cum ne anunta cu mândrie si emotie în „România literara“, aducându-ne aminte de un alt mare latifundiar, acela „proprietar de fluturi“. Proprietari de iluzii, caci zapada se topeste, iar fluturii zboara. Din fericire pentru noi, vechii sai cititori fideli, si spre necazul detractorilor lui mai noi orbiti de invidie, Alex Stefanescu dispune de har poetic si suflu narativ: fie ca scrie o „Introducere în opera lui Nichita Stanescu“ pe întelesul tuturor, fie ca ia la mâna întreaga literatura româna de dupa Calinescu, pagina lui e încarcata de talent ca o gradina acoperita cu zapada. Îmi dau imediat seama ca aceasta comparatie e schioapa, nu se potriveste: cum sa fie talentul, notiune indefinisabila, dar neperisabila sub intemperii, comparabil cu zapada ce se topeste de cum e izbita cu prima „sulita“ a soarelui?! Si totusi… Si totusi talentul se poate topi ca si zapada: când poezia se vadeste doar un truc sau un pretext pentru ideologie si tezism. Caci, din nefericire, frumosul imn al zapezii ca si „fosnetul metalic nepamântesc“ al primilor pasi pe o luna de… zapada nu sunt decât pretexte pentru a duce lucrurile ce urmeaza într-un cu totul alt registru: „Ma face fericit gândul – scrie Alex Stefanescu – ca toata aceasta zapada este a mea. Ideea de proprietate n-are, luata în sine, nimic vulgar. Este întrutotul compatibila cu diafanitatea zapezii. Multi oameni, schiloditi sufleteste de ideologia comunista, privesc cu circumspectie sau chiar cu dispret simtul proprietatii.“ Schilodit sufleteste, eu privesc doar cu tristete cum, început ca un poem grandios, articolul lui Alex Stefanescu îsi pierde simtul poetic, suceste brusc si cu cruzime gâtul poeziei, pentru a trece la… colectivizarea fortata a agriculturii si la apologia (cam propagandistica !) a simtului proprietatii capitaliste. Sa ne întelegem: am destule si triste temeiuri sa fiu perfect de acord cu eminentul critic ca una din cele mai abominabile crime ale comunismului a fost si ramâne distrugerea bazei economice si sufletesti a comunitatii rurale, ca raptul istoric de care statul comunist s-a facut vinovat este imprescriptibil. Efectele devastatoare, ireparabile, ale colectivizarii fortate si comasarii cu anasâna (echivalenta cu puscaria, Canalul si, deseori, cu moartea fizica) a proprietatilor taranesti alcatuiesc „dosarul“ cel mai tragic al vietii românesti sub regimul comunist. Satul românesc sta si azi sub lespedea acestei tragedii. Însa de aici si pâna la apologia naiva a proprietatii si a instinctului de înavutire la fel de fortata ca si colectivizarea este un pas urias usor de facut pe hârtie, dar greu de urmarit în realitate. În treacat fie spus, nu vad legatura, decât fortata, între poezia lacului eminescian si calitatea de proprietar de lac a lui Eminescu. „Multa lume reînvata sa aiba o proprietate si – scrie în noul registru stilistic, deloc poetic, Alex Stefanescu – este greu de crezut ca în viitorul apropiat vreo forta politica din România va mai îndrazni sa-i deposedeze pe oameni de bunurile lor. Totusi, în mecanismele sufletesti ale unor oameni în vârsta ceva s-a dereglat definitiv pe vremea când proprietatea era considerata (conform gândirii vulgare a lui Karl Marx) un furt. Unii dintre ei continua sa se laude cu saracia, înteleasa ca o dovada de onestitate. În realitate, saracia nu dovedeste nimic.“ Trec cu un zâmbet si cu o mirare peste ideea, cam stranie, ca „saracia nu dovedeste nimic“, peste faptul ca Alex Stefanescu recurge la executia sumara cu ghilotina etichetei a unui celebru gânditor evreu din secolul 19, a carui opera valabila atârna la cântar macar la fel de greu ca „Istoria literaturii“ a criticului român din secolul 21. Nu trebuie sa fii, musai, marxist (adept al „gândirii vulgare a lui Marx“) pentru ca, om în vârsta ca mine si cu „mecanismele sufletesti dereglate“, sa consideri, daca nu cu mefienta, cel putin cu prudenta, sursele ascunse ale proprietatii si infinitele resurse deschise ale saraciei: o anumita proprietate este cu siguranta un furt, „conform gândirii vulgare a lui Marx“. În vechiul regim, hotul cel mare, statul comunist, i-a împins pe oameni sa devina si ei hoti mai mici, tot saraci ramânând: Marin Preda povesteste episodul cu femeia moarta de „aprindere la plamâni“ dupa ce „furase“ de pe ogorul ei furat de catre stat. În noul regim, al proprietatii restituite si restabilite, nu vede oare Alex Stefanescu furtul de la temelia proprietatii baronilor actuali înzestrati si ei cu nemaipomenitul, nesatiosul si mult laudatul „simt al proprietatii“?! Nu are Marx dreptate, macar în privinta acestora, ca proprietatea este un furt?! Alex Stefanescu n-are decât sa întoarca foaia pe care scrie în „România literara“ ca sa dea peste ideea lui Mircea Mihaies care admite si el, ca Marx!, ca proprietatea este (si) un furt: „La câte baluri de cristal si la câte receptii fastuoase au loc lunar în Bucuresti, la câte vânatori în stil mare si la câti milionari în dolari avem, poate se va gasi macar unul care sa gândeasca dincolo de cercul meschin al propriei lacomii. Si-ar mai spala din pacatele îmbogatirii în stil turbionar, produse cu complicitatea functionarilor statului si pe spinarea fiecaruia dintre cetatenii acestei tari.“ Cum altfel sa traduc „îmbogatirea pe spinarea“ altuia decât, cu vorba lui Marx, un furt? Sa mai adaug si ca sfântul si intangibilul „simt al proprietatii este adesea – daca nu totdeauna – motorul lacomiei ce sporeste în progresie geometrica… lacomia? Similar cu „mai binele“ care devine dusmanul si groparul Binelui, avem aici un „mecanism sufletesc dereglat“, de urmarit sub raportul unei aspiratii deviate pâna la expresiile ei patologice întrupate de un Harpagon sau un Hagi Tudose al nostru: ce are a face aceasta idee de proprietate cu… „diafanitatea zapezii“? În realitate, nu exista idei si notiuni „pure“, diafane ca zapada neatinsa ori ca imaculata conceptiune. Exista trecut si trecut, vorba lui Ceausescu, si exista proprietate si proprietate, dupa învatatura lui Marx. Ideile îsi rezerva cu viclenie – sau cu inocenta – dreptul de a fi bune sau rele, dupa cum sunt cei ce le invoca si le pun în practica: nu spunea si Lovinescu precum ca avem ideile temperamentului nostru? Bipolaritatea ideilor si notiunilor cu care operam, indivizi, comunitati si state, este o veche deprindere a mintii gânditoare, avertizata astfel asupra dogmatismului unilateralitatii si unicitatii. Când juram atât de partinic si exclusivist pe stânga ori pe dreapta îmi vine sa râd – dar nu mai e de râs ! – de naivitatea lui Boccaccio, care da credit lui Solon si ideii lui despre statul cu doua picioare: „Solon – zice el –, a carui minte a fost socotita un adevarat templu omenesc de dumnezeiasca întelepciune, obisnuia sa spuna ca – la fel cu noi oamenii – oricare stat merge si se sprijina pe doua picioare; cu o matura gravitate afirma apoi ca, din acestea, cel drept înfatiseaza datoria de a nu lasa nepedepsita nicio abatere savârsita, iar cel stâng, pe aceea de a rasplati orice fapta buna, adaugând ca daca din viciu sau delasare, ar lipsi unul din cele doua madulare aratate mai sus ori nu ar fi îngrijit cum se cuvine, nu încape îndoiala ca republica aceea, care s-ar purta astfel, ar urma sa umble schiopatând; iar daca, din nenorocire, s-ar pacatui în privinta amândurora, e ca si sigur ca ea n-ar putea sa se mentina cu niciun chip.“ Destul cu înteleptii si învechitele lor învataturi despre proprietate si posesiune, proprietate si înavutire, stânga si dreapta si echilibrul fragil si instabil al acestor perechi fara de care „republica aceea“ ar umbla schiopatând ori n-ar mai merge deloc. Ma întorc dar la „proprietarul de zapada“ care, dupa mica lui rafuiala ritualica si de rigoare cu „gândirea vulgara a lui Karl Marx“, revine împacat la superbul poem hibernal, restituindu-i talentului cuvenitul sau drept si omagiu: „Acum ma plimb fericit prin gradina cu totul si cu totul alba si ma gândesc înfiorat de emotie ca sunt proprietar de zapada. Zapada mea, venita din cer si înca necalcata de picior de om, netransformata în noroi, ca în Bucuresti. Scutur un mar si ma las nins de promoroaca desprinsa de pe crengi. Apoi ma întind pe spate, în zapada, si ma gândesc ca daca as muri acum, printre pomii saditi de mine, as muri împacat.“ Un poem de zile mari. Un poem rupt în doua…