„Saltimbancii si irozii“
articol aparut in Cultura, nr. 158 din 2008-01-31» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Vorbind despre anii senectutii cu inevitabila melancolie, Czeslaw Milosz îsi imagina trecutul ca pe „o carte uriasa cu desene“, în care „subiectul ei nu ni se prezinta în mod clar, fiind într-o continua miscare, mereu schimbatoare, de nesurprins“. Mi se întâmpla tot mai des sa rasfoiesc si eu aceasta carte, nu atât pentru a vedea un episod sau altul din trecut, ci mai ales pentru a întelege mai bine ce se petrece astazi. Caci prea multe situatii par sa se repete – si nu cred ca e vorba de o perceptie falsa, de vreun capriciu al memoriei, când descopar ca am mai vazut acest film fiind torturat de aceleasi întrebari: Doamne, pe unde ne-am ratacit si cum de ne-am ratacit iar? Si în seama cui ne-am lasat destinele? Zilele trecute, de exemplu, mi-am amintit de „vizitele de lucru“ ale Celui mai iubit etc., vizite pe care le-am urmarit, ca si altii, cu o masochista curiozitate. Întâlnirile cu un asemenea personaj, si cu alaiul ce-l însotea, nu stiu cât erau de necesare pentru literatura, dar pentru un scriitor erau o experienta ce nu trebuia ratata, fie si pentru faptul ca era mereu pus în situatia de a se apara. Caci în conditiile de atunci, când la nevoie nimeni nu te ajuta, în schimb multi confrati te împingeau în fata si te îndemnau sa lupti, sa fii erou – unii doar pentru a avea argumente care sa le justifice lasitatea („Nu v-am spus eu ca nu se poate face nimic?“), trebuia sa-ti cunosti foarte bine adversarul. Am scris cu un alt prilej despre prima întâlnire cu celebrul personaj, când înca nu ajunsese sa fie Cel mai iubit si când ne spusese noua, studentilor de la Medicina, Arte plastice si Conservator, adunati în Sala Mare a Casei Universitarilor din Cluj, ca, la urma urmei, tara se poate lipsi de noi fiindca nu producem nici otel, nici lapte, nici pâine. Pe atunci era brutal, categoric, sigur pe el, înca nu-l cercetasera nici un fel de îndoieli. Mai târziu, dupa ce a devenit Cel mai iubit, iar orice miscare a sa constituia obligatoriu principala stire a Televiziunii nationale, era imposibil sa-i descifrezi pe fata ce gândea, mai ales ca, în vizitele sale de lucru, practicile generalului Potemkin erau depasite comparativ cu ceea ce îi pregateau „guvernatorii“ lui locali. Ce îi mâna pe acestia în lupta? Nimic mai mult decât speranta ca îi vor smulge o aprobare, un zâmbet, iar în cel mai bun caz ca îsi va aminti de ei atunci când se vor face numirile în Comitetul Central sau în Marea Adunare Nationala. Cine ar putea uita copacii adusi peste noapte si plantati de o parte si de alta a drumului ce ducea spre tribuna oficiala, cu frunzele stropite adesea cu vopsea, ca nu cumva sa-i para vesteji? Dar merele si perele legate cu ata de crengi? Dar animalele de soi, mereu aceleasi exemplare, purtate cu masinile dintr-o localitate în alta si care, împreuna cu diverse personalitati de renume ale istoriei noastre, mari domnitori întruchipati de actori cu faima, îl întâmpinau pretutindeni si cautau sa-i arate „prin fapte“ întelepciunea „indicatiilor“ si „rea-lizarili“ datorate lui. Am încercat atunci sa observ daca Ceausescu credea ce vedea, daca-i lua în serios pe cei ce faceau aceste jalnice spectacole cu milioane de figuranti si pentru un singur spectator, dar si ce credeau figurantii despre seful statului si al partidului, în contextul în care stiau cu totii despre ce e vorba. M-am întrebat deseori ce s-ar fi întâmplat daca Ceausescu ar fi dorit sa culeaga un fruct din pomii de recuzita ori daca s-ar fi pornit vreun vânt puternic?
Ori ce-ar fi fost daca i-.ar fi venit dorul sa se rezeme de un copac a carui vopsea nu a avut înca timp sa se usuce? Oare care erau mai nebuni? Cei ce faceau potemkiniada sau cei ce o acceptau? Sigur este ca dictatura nu a fost posibila fara numeroasa turma de lichele care se straduia sa ghiceasca din timp ce i-ar putea placea sefului, cum ar reactiona el în diverse situatii, reducând totul la capriciile si la modul de a pricepe lumea a unui singur om. Din acest tablou de epoca, unul din numeroasele care, pe noi, cei mai cu experienta si cu memorie buna, ne urmareste, este suficient sa desprindem un singur detaliu pentru a avea imaginea acelei lumi, a uriasei minciuni în care am fost obligati sa traim. Pentru lumea de astazi, pentru felul în care pretuieste ea cartea, sanatatea, scoala, dreptatea si omul în general, mi se par convingatoare imaginea celor trei babute trimise la închisoare si Caminul din Grozavesti invadat de sobolani printre care mai încercau sa-si faca loc si niste studente. Oricum, sobolanii pareau mai toleranti decât cei ce au adus tara în starea în care se afla. Daca acestora le mai adaugam secvente din orice talk-show în care cei ce îsi spun politicieni repeta mecanic, papagaliceste „ideile“ celor trei-patru sefi de partide, avem radiografia exacta a momentului politic în care ne gasim. A învrajbirii si isteriei întretinute neîncetat de catre, vorba lui Eminescu, „saltimbancii si irozii“ postrevolutionari. Ei sunt mai multi decât s-ar putea banui, si mult mai periculosi deoarece nu frica îi îmboldeste „la lupta“, ci caracterul. Datorita lor, românii au ajuns ca în Spania sa fie numiti „nomazii secolului 21“; caci în Italia, adjectivele ce se adauga imediat dupa numele natiei noastre sunt mult mai brutale. În afara tarii suntem cu totii români, dar în interior numai si numai stelisti, rapidisti, dinamovisti, social-democrati, liberali, pedisti sau, gratie înteleptilor patriei, isterici, hoti, smecheri si curve, manierele si vocabularul provenind tot din aceste medii. S-a ajuns sa se stie istoria fiecarei echipe de fotbal, dar nu si istoria nationala. Iar câta vreme nu vom sti sa fim români si în interiorul granitelor, nu vom avea sarbatori, valori adevarate si simboluri nationale, vom ramâne o adunatura de chibiti. Unii ne compara astazi cu un azil de nebuni. Michel Foucault, în celebra sa „Istorie a nebuniei…“ arata ca în epoca clasica exista o evidenta clara a bolnavilor psihic. “La Nürnberg, în anii 1377 – 1378 si 1381-1397 existau 37 de nebuni aflati în închisori, din care 17 erau straini veniti de la Regensburg, Weissenburg, Bamberg, Bayreuth, Viena, Ungaria.“ În aceeasi carte pot fi gasite cifrele exacte ale bolnavilor psihic din Paris sau din diverse orase germane. La noi, o asemenea evidenta i-ar înnebuni pe specialisti, caci cei mai multi dintre bolnavi sunt în afara ospiciilor, iar medicii sunt dati în grija lor. Si asta deoarece cartea mare a neamului o citesc si o interpreteaza mai ales saltimbancii si irozii. Din perspectiva lor, fireste. Si din aceasta perspectiva este judecata adesea si cartea despre care vorbea Milosz.