Parabole civile din comunism
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Despre doi contemporani scrie in „Ramuri“ poetul Ilie Constantin, unul dintre scriitorii romani ce-si impart egal vocatia si talentul intre poezie, critica literara si roman. Cu rezultate la fel de eminente in toate. Cei doi contemporani sunt Geo Bogza si Al. Piru, pretuit la superlativ, primul, si cu surdina cel de-al doilea („un temperament impenitent!“). Dupa ce distinge nuantat formula literara a lui Geo Bogza („confesiune sau roman filozofic“), preluata de epigonii sai din anii ’60 sub numele de „reportaj literar“ (respins de insusi autorul celebrei „Tari de piatra, de foc si de pamant“ din 1939), Ilie Constantin se opreste asupra catorva poeme ale lui Geo Bogza, scrise prin anii ’60, in plin comunism: „Leul“, „Cosmarul“, „Hainele mortilor“. Cei care nu le-au citit si se lasa indusi in eroare de opinia justitiarilor ce fac din scriitori ca Bogza, Jebeleanu, Stancu, Marin Preda s.a. niste „colaborationisti“ si mari profitori ai regimului comunist si atata tot au in cele scrise de Ilie Constantin inca un argument ce invita la refuzul maniheismului in considerarea corecta a literaturii scrise sub comunism. Dupa o scurta etapa de entuziasm realist-socialist prin care au trecut majoritatea scriitorilor din vreo trei generatii, autorul „Anilor impotrivirii“ va continua sa gaseasca formele de a se impotrivi si in plin comunism biruitor. De regula, asemenea accese de impotrivire, in special cele venite din partea fostilor scriitori antifascisti, sunt trecute cu vederea de oficialitati, scapa prin complicitate vigilentei cenzurii si, nu rareori, se soldeaza cu mustrari ori sanctiuni suportate cu stoicism si chiar nemarturisita placere de altii decat de cei ce se impotriveau in felul lui Geo Bogza. Iata „Leul“, o veritabila parabola civila, specie cultivata cu mare succes in epoca in special de poeti ca Eugen Jebeleanu, Adrian Paunescu si, evident, Bogza: „stiu ca v-ar placea sa va fotografiati langa leu, / dar nu se poate / sa va fotografiati langa leu. / stiu ca v-ar placea sa va fotografiati cu mana in coama leului, / privind amandoi obiectivul aparatului. / Dar nu se poate decat cu piciorul pe soldul lui / dupa ce va fi fost ucis. / stiu ca v-ar placea sa va fotografiati langa leu, / dar nu se poate sa va fotografiati langa leu. / Singurul langa care s-ar putea se afla in cusca, / intre gratii. / stiu ca v-ar placea sa va fotografiati langa leu, / dar nu se poate decat langa cusca leului. / Sau langa cadavrul lui“. Ilie Constantin descifreaza pertinent respectiva parabola scriind ca „Pentru orice fiinta omeneasca respectul datorat marilor fiare de prada (ca si elefantului, ursului, zimbrului devenit mitic) – figuri arhicunoscute ale retoricii – pare perfect inteligibil. Trebuie sa credem ca acei carora li se adreseaza poetul, articuland glacial si cu grija fiecare cuvant, fac parte dintr-o fauna: cea a parvenitilor regimului comunist <…> Leul in cusca, in spatele gratiilor, poate figura si un popor ramas nedomesticit in ciuda aservirii sale – si el nu inceteaza de a fi o primejdie pentru stapanii sai“. Puternice poeme politice antitotalitare, asemenea parabole ale lui Geo Bogza, impreuna cu acelea din „Hanibal“ de Eugen Jebeleanu ori „Rezervatia de zimbri“ a lui Adrian Paunescu, alcatuiesc un capitol distinct si important al poeziei romane moderne de sub comunism, poezie deloc datata, de reala valoare artistica. Recitite si antologate cum se cuvine, dupa criterii strict estetice, parabolele civile ale celor trei eminenti poeti contemporani pot face cinste oricarei biblioteci de poezie. Iar o editura curajoasa, neinfluentata de cursul de piata al valului monoton de lirism sexualist actual, ar putea lansa o colectie de succes dedicata exclusiv recuperarii acestui capitol semnificativ si consistent. „Rezistenta prin cultura“, mult invocata, ar beneficia de o proba in plus. Iata spre exemplificare alt poem din aceasta specie reluat de Ilie Constantin in notele sale despre Geo Bogza: „Rataceam parca printr-un oras al cainilor. / Caini, numai caini treceau pe strada: / unii intr-o parte, altii in alta. / Toti purtau cate o servieta galbuie / si treceau plini de importanta dintr-o parte si alta. / Mirarea mea n-ar fi fost atat de mare / si nici spaima ce m-a lipit de ziduri / Daca din privirile pe care mi le aruncau / N-as fi inteles ca servietele lor erau croite / Din piele de om“ (Cosmar). „intr-un oras al cainilor – scrie Ilie Constantin – servietele locuitorilor caini sunt fabricate din piele de om. Cum sa nu visam la straniul geniu al lui Jonathan Swift si la veritabila lui ura de care da dovada in «Calatorie la Houyhuhms», fata de speta umana redusa la a fi, intr-o tara de nobili si intelepti cai, la haitele de lamentabili Yahoos?“ in sfarsit, un ultim exemplu, o parabola atroce a necrofagilor, imbracati in hainele mortilor – sau, ca intr-un poem eminescian, cocotati pe umerii lor –, de o actualitate de netagaduit: „Ce usor se imbraca unii in hainele mortilor: / Pantofii in picioare, / Palaria pe crestet / si cu bastonul in mana / Pornesc prin targ joviali, / Fudulindu-se in hainele mortilor. / Pe cunoscuti ii saluta zgomotos / si trec triumfatori pe bulevard / Cu o garoafa alba la butoniera / Cumparata de la tiganca din colt / Cu banii gasiti in hainele mortilor“. Pamflet glacial, voluntar prozaic – scrie Ilie Constantin – „Hainele mortilor“ de Geo Bogza consacra o specie sinistra si dezgustatoare cu o extraordinara forta de supravietuire, pe deaasupra marilor glorii si a tuturor regimurilor defuncte din sucul carora se hranesc. O specie de mare viitor.
Fanariotul iluminist
Un excelent articol de „istorie literara“ semneaza Mihai Sorin Radulescu in „Romania literara“: „Un principe filozof“. Este vorba de fanariotul Nicolae Mavrocordat considerat in cartea dedicata lui de Jacques Bouchard (Editura Omonia 2006, trad. de Elena Lazar) „domn si carturar al iluminismului timpuriu“, comparabil cu Dimitrie Cantemir: „Este un paralelism incitant intre cele doua personaje care s-au dorit intemeietor – respectiv continuator – de dinastie, amandoi legati prin multe fire politice si culturale de Sublima Poarta, cel de-al doilea fugind insa de sub tutela ei. <…> Cartea lui Jacques Bouchard restituie figura fascinanta a domnitorului fanariot, foarte cosmopolit, deschis atat spre Orient, cat si spre Occident, in fond in avans fata de timpul sau“. E, dupa opinia autorului cartii, in avans fata de timpul „occidental“, caci, scrie el lansand o ipoteza indrazneata, dar plauzibila, „Acest roman filozofic («Ragazurile lui Filotheu») a fost scris intre 1717 si 1720, exact in aceeasi vreme in care Montesquieu isi redacta «Scrisorile persane»; or, «Ragazurile lui Filotheu» din care biblioteca regelui Frantei obtine un manuscris in 1719, cu doi ani inainte de aparitia romanului lui Montesquieu, incepe printr-o scena surprinzatoare: trei calatori imbracati in haine persane se plimba prin Constantinopol si il intreaba pe Filotheu si pe prietenii sai: cum poti sa fii supus otoman? O asemenea afinitate de inventie facae din domnul fanariot un cetatean al Republicii Literelor deloc mai putin provincial decat baronul Brede“. Continuand ipoteza sugerata de Bouchard, Mihai Sorin Radulescu scrie la randul sau: „Singura carte publicata de Nicolae Mavrocordat in timpul vietii binecunoscuta in Occident, intitulata «Despre indatoriri», a aparut mai intai la Bucuresti, in 1719, iar apoi la Leipzig, in 1722. Trei ani mai tarziu Montesquieu prezenta la Academia din Bordeaux un «Tratat despre indatoriri». Gandul poate duce chiar mai departe, daca nu este prea indraznet: a existat oare vreo legatura intre marea opera a lui Montesquieu, «Spiritul legilor» (1748) si «Despre indatoriri» a lui Nicolae Mavrocordat, «primul manual fanariot care se ocupa atat cu suveranitatea legilor si suprematia legii, cat si cu indatoririle principilor si ale cetatenilor»? <…> Ca si Nicolae Marvocordat, Montesquieu poseda o biblioteca uriasa si se interesa de stiintele naturii, fireste in spiritul iluminismului. Multe lucruri erau fara indoiala in atmosfera timpului, dar studiile lui Jacques Bouchard pun in evidenta niste cai de comunicatie clare dintre curtea de la Bucuresti si cateva centre intelectuale din Occident“. intrebarea ce pluteste in aerul articolului semnat de Mihai Sorin Radulescu este, desigur, aceasta: inca un caz de protocronism?; dar, prudent, o ocoleste: „Nu este vorba aici de a cauta «protocronisme», dar e bine de amintit ca de departe nu numai Occidentul si-a proiectat lumina asupra Orientului, ci lucrurile au stat si invers. in permanenta, cercetatorii incearca sa gaseasca influentele apusene, dar realitatea arata mult mai complex si mai nuantat. Este posibil ca «Despre indatoriri» a lui Nicolae Mavrocordat sa fi stat sub influenta lucrarii lui Samuel Pufendorf tratand despre un subiect asemanator, dar in cazul lui Montesquieu, pe cat ar parea de necrezut, opera domnului muntean pare sa fi avut un rasunet extern pe cale «misterioasa». Este oare nevoie de un anumit curaj pentru a scrie astazi despre aceasta? in orice caz, profesorului Jacques Bouchard ii revine meritul de a fi privit cu obiectivitate aceste interinfluente culturale“. Iar lui Mihai Sorin Radulescu ii revine cu siguranta curajul de a scrie „despre aceasta“ un articol extrem de interesant.