Iarna pregatirilor
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura sportului » venind din iarba
Autor: CORNEL DINU
E iarna si pare rupta din povestile copilariei, când se aseza „binecuvântat“, în ajunul Craciunului, salbaticul „Ignat“. Si taiem, înca, atât de barbar beregata bietilor porci, îngrasati aproape un an pentru a muri, facându-ne chilipirul. Ar fi o singura eventuala si fortata scuza, aceea a continuarii jertfelor monoteiste sau pentru feluritele chipuri cioplite din începuturile primitivismului uman.
Parca din 1954 nu a mai nins si viscolit atât de mult si de îmbelsugat la început de an. Atunci, parca a fost pe la sfârsitul calendaristic al iernii, când echipele de fotbal se pregateau sa evolueze oficial.
Erau inedite pe atunci si pregatirile fotbalistice. Se alerga prin zapada, zeci de kilometri si forta în picioare se facea jucând atât de greu si de costisitor fizic în stratul de ceva zeci de centimetri. Se mai lucra si în salile de sport, atât câte erau.
Se tragea de fiarele din fier si se arunca mingea medicinala. Mai era si gimnastica în miscare, de inspiratie suedeza, asa cum se facea în scoli. Moda adusa de familia regala, pe la începutul secolului trecut. Cert este ca, prin anii '60, se asezase, nu ca împrumut, ci chiar ca impunere!, scoala sovietica de pregatire. „Butoaie de sudoare“ trebuiau sa curga la antrenamente, ca premisa obligatorie a câstigarii razboaielor numite jocuri. Chiar daca îsi daduse obstescul si prea meritatul sfârsit, umbra întunecimilor atât de primitive, barbare si nomade, de hoarde navalitoare, ale „tatucului Stalin“, erau înca dureros de prezente. Si ce mai pregatiri, parca de armata, se faceau pe atunci... Uneori si doua luni în cantonamente legate, cu saci de nisip în cârca si tot felul de alte nebunii. Maestrul Teasca, „fie-i tarâna usoara!“, era capelmaistrul unor astfel de practici. A mai trecut si pe la echipa nationala, contabilizând, dupa o astfel de chinuiala numita „pregatire intensiva“, un sec 0-6 cu Spania. N-a putut sa-l pedepseasca pe generalul Franco, asa precum hotarâse partidul unic, atotstapânitor!...
Eu am mai prins ceva, ceva din aceasta... nebunie, si la Târgoviste si la Dinamo, atunci când am venit, în vara lui 1966. În vechea „Cetate de Scaun“, l-am prins antrenor la copii si juniori pe regretatul Eugen Popescu, fundas de istorie înca din timpurile „T.C.T“-ului din spatele „Scolii de razboi“, adept al pregatirii pâna la epuizare. Si câte curse de felurita alergare ne comanda pe potecile dintre zarzavaturile sârbilor, atât de roditoare, sub zidurile palatului domnesc. De multe ori, orbiti de sudoare, ne fugea din vedere chiar si marele turn al Chindiei.
La Dinamo, pregatirea de iarna parea mult mai strânsa, chiar stiintifica pentru acele timpuri. Cu nea Traian Ionescu si profesorul Angelo Niculescu, la Calimanesti. Kilometrii pâna la „Cozia“ si înapoi, dimineata, cu forta pe un teren de tenis, si fotbal lânga Olt, în zapada de câtiva zeci de centimetri. Si se juca nouazeci de minute! Pe teren normal, apoi, seara, circuite într-o micuta sala de sport. În rastimpuri împachetari cu parafina pentru picioare, si apa de la izvoarele tamaduitoare pentru flora stomacala. Ce mai, complexitate de vis! Dar mai alergam si pe caldarâm, de începeau pe la 22 de ani sa scrâsneasca a durere tendoanele si ligamentele. Iar reumatismul, ce sa mai vorbim, pare si acum în floare...
Acum, totul s-a cam schimbat. Desi „cocosii galici“, în ciuda stiintei la care a ajuns filozofia efortului în academiile lor de fotbal, ramân traditionalisti. Totul însemnând pregatire mai mult la ses, dar si escaladari în Alpi si stagii la aproape 2 000 de metri, la Clermont Ferrand. La nivelul si în calendarul atât de ocupat la ei de respectul pentru baza fotbalului, pe care se cladeste orice reprezentativa, formatiile de club.
Firesc, echipele noastre s-au adaptat si la acest adevar, dupa câtiva ani de la fatidicul 1989. A contat decisiv, ca practica provocatoare, începutul prezentelor antrenorilor straini, precum si cei câtiva jucatori din generatia lui Hagi, care au trecut repede pe banca suferintelor de antrenor. Au experimentat pe viu, adica pe ei, aceasta pregatire europeana. Si ce poate fi mai convingatoare decât propria experienta de traire?...
Bineînteles ca si republicile constituite din înfioratoarea Uniune Sovietica s-au adaptat la acest adevar, parca în mars fortat, abandonând nebuniile lor de „saci de sudoare“ ce încearca sa topeasca benefic nametii de rigoare ai iernilor de la ei. De cam jumatate de an!
Si s-a ajuns la invadarea pentru pregatire a bazinului Mediteranean. Alintat de un soare blând, chiar si de plaje la mijlocul zilei, atunci când la noi, temperat continentali (ce expresie anacronica, fiind vorba de o diferenta de cam 50oC de la iarna la vara) sufla vifornitele. Negustori din fire, turcii si grecii, în special, s-au blindat pentru a câstiga aceasta piata de minune. I-a ajutat si statul, pentru ca au experienta negustoreasca si stiu sa astepte reîntoarcerea banilor nepusi sub impozit, cu tot dinadinsul, la prima strigare. Astfel, au construit hoteluri pe aproape sute de kilometri, cazul Antaliei, cu terenuri si confort, parca din „1001 de nopti“. Cam la fel si în Cipru, insula de vechi pirati, pe care, fara industrie, îi duce mintea la toate, traind mai mult din învârteli: shipping, banci cu regim favorizant si turism. La nesfârsit! Sunt joviali, atenti si gazde atotprimitoare, ce stiu sa-si atraga clientii si sa-si pretuiasca ofertele. Mergem si noi de ani buni pe acolo, ne prieste si tare bine ne simtim. De aceea, arunc spre gândurile turismului românesc o idee compensatorie: pentru ca la ei este atât de cald vara, n-am putea sa facem, în muntii nostri, conditiile de pregatire pentru multele lor echipe în aceasta perioada? Este drept ca si în aceasta privinta ne-au luat-o mult înainte austriecii, elvetienii si slovenii. Daca am crea infrastructurile fotbalistice (hoteluri avem), am avea si noi, pe colinele noastre, o clientela sigura cu prinos în buzunare si buget.