Obiceiuri de iarna la Tudora
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura antropologica »
Autor: Raluca Serban-Naclad
Pe vremea lui Stefan cel Mare, Tudora a fost o prea frumoasa domnita alungata, din gelozie, de la Curtea domneasca din Suceava de catre sotia domnitorului. Aceasta s-ar fi refugiat în niste codri din Nordul Moldovei, întemeind o familie cu un anume capitan Zarnescu. Astazi, Tudora este o comuna fondata pe locul unde si-a avut vatra medievala pereche cu poveste romantica, în sud-vestul Judetului Botosani, pe drumul care lega altadata Suceava de Hârlau, numit pâna azi „Drumul lui Stefan cel Mare“. Dincolo de legenda, localitatea este atestata documentar din 1400 si reprezinta unul dintre putinele locuri romanesti în care traditia este înca vie. Daca doriti sa vedeti obiceiuri de Anul Nou, cu origini precrestine, adevarate ritualuri la care participa întreaga comunitate, nordul Moldovei este, înca, un spatiu care-si pastreaza sacralitatea ancestrala.
În 1929 s-a constituit un ansamblu taranesc al tudorenilor care a prezentat la Bucuresti obiceiurile locului. De atunci, localnicii sunt nelipsiti de la festivalurile de folclor. Dintre traditiile ce însotesc sarbatorile de iarna, mersul cu cailutii, capra si ursul sunt cele mai frecvente în spatiul tudorenilor. Acestea au loc între Craciun si Anul Nou, dar repetitiile încep pe la jumatatea postului Craciunului si fiecare formatie încearca sa aduca macar un element de originalitate în dans sau în costumatie.
Pe 31 decembrie 2007, pe la prânz, toata comuna s-a strâns pe stadion, unde a fost amenajata o estrada, pentru a asista la spectacolul oferit de trei formatii: cea a scolii din localitate, cea a caminului cultural din Tudora si cea din catunul Vale. Alaiurile celor trei formatii au avut cam aceleasi elemente, cu exceptia celui din Vale care a avut în plus cortul tiganilor, realizat cu mult umor. Formatia de muzica, numita si banta, alcatuita din dubas (tobosar), viorist, trompetist si cornist, a fost sustinuta si de instrumente mai rare, precum buciumul, ciurul, cornul de vaca, dobosica. Ciurul si dobosica sunt, cu predilectie, instrumentele de percutie ale mascatilor. Înainte, acestea se faceau din piele de câine, însa astazi se foloseste banala folie de plastic.
Cum cele trei formatii au prezentat cam aceleasi obiceiuri, voi descrie doar reprezentatia celor din catunul Vale, care au încheiat spectacolul. Alaiul propriu-zis a fost precedat de aparitia a doi mascati calare pe niste armasari foarte înalti si naravasi. Acestia erau costumati în tigan si tiganca. Alaiul avea în frunte uratorul, îmbracat în costum popular cu suman, urmat de doi buciumasi, ale caror instrumente erau împodobite cu franjuri din hârtie creponata, în culorile tricolorului. Veneau apoi doua fete cu steaguri. Conform afirmatiilor profesorului Vasile Ungureanu, autorul mai multor carti despre Comuna Tudora, steagurile sunt o inovatie de prin anii '50, a activistilor de partid. Urma plugul tras de doi cai, dansatorii de caiuti, capra, muzicantii si apoi partea cea mai grotesca a alaiului: tiganci sulemenite cu crema de ghete, ursul, mosii, mirele (cu coarne de vaca) si mireasa, precum si alti mascati. Rolul acestor mascati hidosi si amuzanti în acelasi timp este de a alunga anul vechi si de a-l pofti pe cel nou.
Ursul si mosii au sosit urcati pe cortul tiganilor, o caruta cu coviltir urias, acoperit cu scoarte si cu crengi de brad, deasupra caruia se afla un televizor. În spatele televizorului îsi agita bâta ursul cu un mare ciucure rosu în ureche, dansând în picioare. În spatele lui erau aliniati trei mosi, calare pe coviltir. La spatele carutei era montata o antena în forma de furca, precum aveam înainte de '89. Pentru costumatia celui care reprezenta ursul s-au folosit blana de urs, capul împaiat al acestuia, precum si gheare autentice.
Dupa ce alaiul a înconjurat de trei ori scena, uratorul, fetele cu steaguri, buciumasii, muzicantii, caiutii si capra s-au urcat pe scena ocupându-si fiecare pozitia stabilita. Uratorul a rostit un text satiric referitor la realitatea nu prea fericita a celor din spatiul rural („la noi în sat avem tractoristi destui/ Dar benzina nu-i“).
Partea cea mai luminoasa a datinilor a reprezentat-o jocul caiutilor. Caiutii erau niste flacai îmbracati în itari, cizme, flanela alba si chipiu, la care se adauga mascota calutului ritual. Peste flanela purtau tricolorul în crucis precum calusarii. O fusta mare, alba, cu cusaturi le acoperea picioarele pâna aproape de pamânt. La brâu, pe sub fusta, aveau un cerc de lemn, pe care era montata, la spate, o coada din par de cal iar în fata un cap de cal împodobit cu coroana a carei ornamentatie era deosebit de bogata: o oglinda rotunda, ciucuri, beteala, batiste brodate, paiete, pene. La gât, calutul purta o salba de zurgalai si clopotei. Din volumul profesorului Vasile Ungureanu, „Tudora – file rupte dintr-o monografie“, am aflat ca oglinda reprezinta soarele, dansul caiutilor apartinând unui cult al soarelui. Calul se tine de gât cu ambele mâini si se joaca prin miscari de la dreapta la stânga si de sus în jos. Figurile de dans au denumiri ca: saritura la potcoava, galopul, rombul, treceri, salutul, ocolirile.
În ritmul sprintar al muzicii, caiutii strigau: „Tot pe loc, pe loc, pe loc,/ Sa rasara busuioc,/ Sa rasara câte-un fir/ Sa miroasa-a trandafir./ Hai la stânga numai una/ Hai la dreapta totdeauna/ Hai la stânga, baietei/ hai sa rasara tinerei/ Tinerei fara mustata/ hai, ce-nvat-a strânge-n brata“. Astfel de versuri indica faptul ca jocul caiutilor ar apartine unor ritualuri de trecere, de la statutul de copil la cel de barbat.
La un moment dat, jocul caiutilor s-a întrerupt si a venit în fata capra. Deasupra capului avea un triunghi decorat cu paiete si ciucuri (canafi), asezate în jurul unei oglinzi. Sub oglinda se afla capul caprei cu cornite de cerb si zurgalai. Dansul sau a constat în special în miscari care mimau plecaciuni în fata caiutilor.
Apoi a venit rândul ursului sa capteze atentia spectatorilor, prin interpretarea unei scene tragi-comice. Pe scena au aparut tiganul, tiganca si ursul tras de lant. Daca tiganca (interpretata de un flacau bine sulemenit) purta obisnuitele fuste largi si înflorate, costumatia tiganului semana cu a unui vrajitor: era îmbracat în negru, cu bazoane rosii la pantaloni, franjuri albe; pe cap purta o caciula tuguiata, înalta cam de jumatate de metru, în vârf cu un ciucure rosu. Fata sa era vopsita cu rosu si negru. Batea un ciur urias, cântându-i ursului pe care îl tragea de lant, în timp ce tiganca juca în jurul ursului. Acesta se târa în patru labe mimând boala.
La un moment dat s-a prabusit iar tiganca îl bocea. Tiganul l-a urcat pe o masa si a spart cu cutitul o basica de porc umpluta cu lichid rosu pe care ursul o avea lânga ureche. Apoi l-a taiat pe burta de unde a scos un sir de intestine (adevarate) pe care l-a rupt în bucati si l-a aruncat în multime. Se spune ca altadata, se arunca în public si cenusa pentru ca în anul viitor satenii sa nu mai sufere din cauza paduchilor. Ursul s-a însanatosit dupa interventia tiganului-vraci si a început sa joace în mâna cu un par de lemn vopsit, de 2 metri lungime, numit hadarag.
În final, toti mascatii s-au urcat pe scena dansând asa-numita bulibaseasca sau tiganeasca, cu care s-a încheiat spectacolul. Dupa aceasta reprezentare, în fata întregii comunitati ar fi trebuit ca mascatii sa colinde toata localitatea si satele învecinate, lucru care nu se mai întâmpla de ceva ani. Din pacate, interesul tinerilor pentru aceste obiceiuri a scazut. De asemenea, costurile pentru costumatie sunt destul de ridicate, fapt care a determinat Primaria Tudora sa sponsorizeze manifestarea, pentru ca oamenii sa se bucure si anul acesta de datinile de iarna.