Înduiosari în miez de iarna
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura politica »
Autor: CONSTANTIN STOICIU
Bill Gates, deci, s-a hotarât sa-si consacre restul vietii si cea mai mare parte din enorma avere – adunata cu sudoarea fruntii, ca orice capitalist cinstit – fundatiei ce poarta numele sau si al sotiei sale Melinda. Vaccinati, copiii din Africa îi vor fi fara îndoiala recunoscatori, ca si actionarii marilor companii farmaceutice care produc vaccinele. Copiii miliardarului vor mosteni o bagatela de câteva zeci de milioane si, chiar daca dolarul american îsi va continua degringolada, cu ceva-ceva care sa-i scuteasca definitiv de grija zilei de mâine, tot se vor alege. În privinta zilei de mâine a copiilor africani vaccinati, lucrurile par sa fie la fel de clare, dar cum lumea e facuta asa cum e facuta si cum deocamdata nu se întrezareste nici o schimbare în bine, mizericordia capitalistilor are înca un frumos viitor.Miliardari, milionari, manechini, manechine, cantareti, cântarete, politicieni, actori, actrite, sportivi cu dare de mâna si hahalere bântuite de dorinta de a face bine cu orice pret, competitia este feroce între cine are inima mai mare, cine compatimeste mai mult saracii si neajutoratii din lume, cine se agita mai mult si da mai bine la televizor purtând în brate un copil numai piele si oase bâzâit de muste sau surprins în mijlocul unui grup de refugiati de razboi alesi pe sprânceana sa întruchipeze disperarea.Înduiosatoare competitie în acelasi timp, caci cum sa ramâi de piatra, cum sa pui la îndoiala, cum sa iei în raspar acest spectacol mondial al generozitatii, aceasta rabufnire fie si calculata de umanitate, aceasta în sfârsit dovada ca, în pofida a ceea ce s-a zis, s-a crezut si se mai crede, capitalismul nu naste monstri, banii nu strâmba sufletul, iar capitalistii nu sunt în realitate decât niste binefacatori mai zdravan înzestrati de natura si astfel ceva mai avizati asupra mersului lumii si a foloaselor ce se pot trage.Înca putina înduiosare si convingerea ca de fapt suntem toti capitalisti se impune de la sine, de vreme ce posedam fiecare un capital. Unii, ce-i drept nu prea numerosi, dar suficienti pentru ca influenta lor în viata de zi cu zi a unei societati, a planetei în general sa fie hotarâtoare, un capital bine plasat în banci, în actiuni, în proprietati, avioane si alte fantezii pe masura bogatiei. Altii, sase miliarde sau mai multi, capitalul propriei fiinte scoasa la mezat dupa legea sfânta a cererii si a ofertei. Si mai multa înduiosare, la nevoie si câteva lacrimi bine simtite de regret de a fi gândit exact pe dos, risca sa spulbere si speranta cea din urma ca, totusi, clasele sociale n-au disparut ca prin magie odata cu caderea comunismului si ca o anumita animozitate, o anumita suspiciune, o anumita invidie si la limita dispret si dusmanie reciproca – ceea ce altadata se numea pur si simplu lupta de clasa – continua sa existe între ele. Greu de spus cu ce folos, azi, când saracia se întinde pretutindeni ca o plaga de nevindecat, bogatia se etaleaza cu o nerusinare rar cunoscuta în istorie si pulsiunile nefaste – altminteri din ce în ce mai sporadice – pentru linistea sociala si politica sunt tratate cu bâta, cu grenade lacrimogene, jeturi de apa, gloante de cauciuc si tot arsenalul necesar descurajarii definitive a cârcotasilor si visatorilor incurabili. Este posibil ca vremea utopiilor sa fi trecut si tot atât de posibil ca, în conditiile triumfului capitalismului si al individualismului devastator, trecerea prin viata sa nu mai fie altceva decât o cursa furibunda si tembela pentru a avea cât mai mult, cât mai repede si indiferent cum.Toate aceste consideratii despre înduiosare si cauzele ei în miez de iarna îsi au explicatia în furia cu care, în preajma sarbatorilor, românii si-au facut cumparaturile. Între evocarea perplexa a hoardelor înfometate ce-au devastat hipermarketurile (limba româna nu mai are cuvinte pentru a numi noile realitati capitaliste) si satisfactia orgolioasa ca în sfârsit România a intrat cum a intrat nu numai în NATO si în Europa, ci si în era mirobolanta a consumului compulsiv, s-a strecurat si descoperirea ca românii ar iubi în realitate capitalismul, dar nu si capitalistii. Capitalistii autohtoni, se întelege.Fragmentara, descoperirea invita de fapt timid la un soi de înduiosare admirativa pentru acesti bravi si exemplari compatrioti ce s-au îmbogatit peste noapte – la ce bun daca se stie cum? – si fara de care România n-ar fi ceea ce a ajuns sa fie. Putina rabdare, natia, vitala, va naste altii cu adevarat înduiosatori. Nu mai avem niciunde iernile nemultumirilor de altadata.