Stelele cazatoare ale Securitatii
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura editorial »
Autor: Angela Martin
Ce urmari va avea in viata publica deconspirarea intelectualilor? Facuta in valuri, cum se intampla toate la noi (incepand cu inundatiile, gripa aviara, deschiderea anului scolar si sfarsind cu integrarea europeana), aceasta deconspirare pare a fi, pana acum, un proces intentat intelectualitatii ca instrument al Securitatii, iar nu Securitatii insesi. E greu de crezut ca Securitatea a inspirat vreodata unui intelectual un atasament sincer. Ea a fost creata pentru a instala cu brutalitate in Romania un regim totalitar: regimul comunist. A avut apoi menirea de a consolida si de a mentine prin toate mijloacele acest regim la putere. A functionat in toate epocile ca aparat represiv de stat. Cu practica si instrumentele ei de coercitie, Securitatea a impus gandirea si ideologia regimului dictatorial dejist si ceausist. Or, ce acord real se poate stabili intre ingradirea libertatii de gandire si gandirea unui intelectual? Ratiunile pentru care unii dintre intelectualii nostri – multi, din pacate – au acceptat sa presteze, chiar daca à contre coeur, la Securitate, (la mai putin brutala Securitate ceausista, indeosebi) sunt multe, intime si diferite de la caz la caz. Oricum va fi fost si indiferent de numarul, lungimea, amanuntimea sau nesinceritatea notelor informative, aceasta prestatie, cu toate conexiunile si implicatiile ei, subiacente si inerente, le-a tulburat, probabil, nu o data, constiinta. si, cu toate acestea, au fost intelectuali care au colaborat: au dus povara, oricat de stralucita, a unei cariere cladite pe favorurile Securitatii; au maculat, in schimb, au demascat, au sacrificat apropiati, prieteni sau colegi de breasla. La vremuri de restriste – precum in lagar –, oamenii s-au salvat fiecare cum a putut: unii au tradat, altii au tacut, iar daca n-au tacut, s-au resemnat. Multi au facut compromisuri. Unii si-au atacat sau si-au dispretuit pe fata confratii (binevazuti de regim) pentru adeziunea lor declarata la PCR, in timp ce, pe ascuns, “ii lucrau“ la Securitate. Putini au evadat. Dar cati s-au salvat, altfel decat printr-o anonima supravietuire? Cei care au tradat – ca sa nu spunem turnat – au fost si sunt, la randul lor, niste invinsi. Indiferent daca au fost sau nu au fost deconspirati, indiferent daca s-au marturisit sau se vor marturisi vreodata. Putem sa le intelegem suferinta. Am prefera sa nici nu le auzim cainta – ne este imposibil sa vibram la ea. Cel putin pana nu se stinge tunetul vocilor lor, pana ieri acuzatoare si profund moralizatoare Nu-i dispretuim, pentru ca acceptam, teoretic, ca, pana la urma, sunt si ei victime. Dar ii mai respectam, stiind ca, au dat mana cu Securitatea pentru a obtine beneficii in detrimentul altora? Prin sacrificarea altora? stiind ca alte milioane de oameni – fara voci – au ramas cu constiinta curata? E jalnic ca o tragedie nationala e dezgropata spre a fi tarata intr-un scandal politic. Se monteaza un spectacol, in bataia reflectoarelor, prin deconspirarea dosarelor (cat de reale, cat de exacte?) de colaborare ale intelectualilor din perioada ceausista: da, ei au contribuit, la rigoare, la consolidarea regimului dictatorial. Dar tot ei, la rigoare, au imblanzit si au umanizat acest regim, implementand un proiect de cultura nationala alternativa.
Ei sunt, fatalmente, exponentii unei societati care a crescut – tot in raspar – peste mormintele „dusmanilor poporului“ – ale taranistilor, liberalilor, social-democratilor, ale preotilor, intelectualilor interbelici sau taranilor care, inaintea lor, au platit cu viata opozitia si rezistenta fata de instalarea regimului comunist. Dar cine ii deconspira pe cei ce i-au ingropat pe „dusmanii poporului“? Anchetele cu lampa in ochi in beciurile oarbe ale Securitatii, condamnarile pe viata, anii grei de inchisoare, torturile intru „reeducare“ sau Canalul i-au exterminat sau i-au decimat pe conationalii nostri care s-au opus. Aceia dintre ei, putini la numar, care mai sunt in viata si ne sunt cunoscuti sau necunoscuti – si ne sunt, poate, vecini sau rude sau prieteni de familie –, isi traiesc astazi, sub ochii nostri, a doua condamnare pe altarul politicii: condamnarea la uitare. Acolo se pare ca vor sa ii trimita oamenii politici, asa-zisii liberali ori democrati, si pe intelectualii nostri – la groapa comuna. De unde nu-i mai revendica nimeni. S-a produs o mare – si penibila – agitatie in toata presa noastra pentru clarificarea unei dileme politice de interes national: cine vrea sa distruga cariera liberalei Mona Musca si cine vrea s-o reabiliteze? Dar s-a gandit cineva sa-si puna intrebarea ce s-a intamplat, cum au murit I.C. Bratianu si Gheorghe Bratianu, Iuliu Maniu, Mircea Vulcanescu sau atatia alti fruntasi ai elitelor noastre politice si intelectuale? Cati dintre tinerii ziaristi si vajnici demascatori de astazi stiu cine au fost acestia?