Mituri literare: scriitorul alcoolizat

articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24
» cultura cultura controversei »
Autor:

Unul dintre miturile istoriei literare este acela al legaturii dintre alcool si creatie. Si opiumul, si cocaina, si LSD-ul si alte stupefiante au colorat, într-un moment sau altul, orele creative ale scriitorilor, ba unele stimulente s-au asociat în mod predilect anumitor curente, cum ar fi avangardismul sau miscarea hippie. Însa alcoolul este, de pe vremea lui Homer, omniprezent. Înlesneste chemarea Zeului, înveseleste muzele sau danseaza pe mese, în locul lor. Da frâu liber ideilor, eleveaza sufletul si-i conduce poetului mâna spre stihuri inspirate. Sau îl înfunda în vreo spelunca, alaturi de o comunitate întreaga de artisti melancolici, suparati pe lumea care nu le recunoaste geniul si opera.



Credeti în mitul scriitorului alcoolizat, care nu poate sa aranjeze trei cuvinte pe pagina fara ajutorul rachiului?



Ar putea alcoolul sa fie responsabil pentru un numar respectabil de capodopere, în cazul scriitorilor a caror dependenta de alcool este cunoscuta (Edgar Allan Poe, William Faulkner, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Marguerite Duras, Kingsley Amis, Stephen King, Venedict Erofeev – majoritari, în lista, sunt prozatorii americani)?



Alcoolul este un stimultent pentru scris sau o evadare, atunci când inspiratia refuza sa apara?



Cârciuma si alcoolul au jucat un rol fast sau, dimpotriva, au avut un efect dezastruos în cazul scriitorilor români, în special de la generatia '60 încoace? Mai frecventam înca traditionala boema acoloolica, a lui Nichita Stanescu and co?



Considerati ca alcoolul si cre

ativitatea sunt, în ultima instanta, de neseparat? Un scriitor fara excentricitati si vicii, un pic burghez si prea la locul lui, nu e scriitor?

Va ajuta alcoolul sa vedeti altfel lumea, când va asezati la masa de lucru? Vi s-a întâmplat sa constatati ca ceea ce scrieti e vâscos si nedigerabil, în absenta lui? ( CÃTÃLIN STURZA)

Legenda lirismului imersat în vin



BOGDAN SUCEAVÃ



Mi s-a întâmplat prin adolescenta sa citesc textele lui Rilke despre Rodin; la un moment dat, Rilke mentiona ca îsi propune sa evite vinul atunci când scrie poezie. Cred ca îsi propunea ca ideile poetice sa fie naturale, si i se parea ca vinul ar fi responsabil pentru exagerari care, în ultima instanta, nu faceau bine poeziei.

Pe vremea aceea credeam despre mine ca sunt în primul rând poet si remarca lui Rilke m-a pus pe gânduri si m-a interesat. Mi s-a parut ciudat: cum asa, e posibil sa existe un poet care sa nu vrea sa pluteasca pe aripile lirismului? Un poet care nu vrea sa exagereze, în cautarea unei formule inspirate, unice, exacte, patrunzatoare? Da, dar Rilke era foarte clar: îl interesa întâi de toate autenticitatea, si i se parea ca sunt mai autentice acele idei elaborate în conditii de luciditate. Asadar, poezia trebuie sa fie totodata autentica, lucida, clara, iar nu alimentata artificial cu stari de reverie înclinate spre exagerare.

Poezia e o forma de sinteza a realitatii, o filtrare elaborata a unor experiente, iar nu o exaltare de moment, buna doar cât dureaza o ameteala dintr-o seara. Textul e menit sa dea seama de ceva mai solid decât de o simpla emotie pasagera. Bun, te încearca un gând secret, dar cine o sa stie în ce conditii mi-am scris poemul? O sa simta vreun cititor în ce stare sunt eu atunci când scriu? Cine o sa vada si cine o sa aiba vreo banuiala ca am scris poezie dupa ce am baut doua pahare de vin?

Adevarul e ca prima persoana cu care ai de-a face esti chiar tu, si ca îti vei reciti propriile texte la un ceas de luciditate, când s-ar putea sa te irite propriile tale exagerari. S-ar putea sa te enerveze exaltarile nesustinute si s-ar putea ca la vreme de trezie sa descoperi ca nici una dintre formularile care ti se paruse inspirata nu se sustine. Masinaria nu functioneaza. Inspiratia nu este asta. Inspiratia nu vine de acolo. Nu betia e cea care-ti aduce ideile ce converg spre clipa care genereaza un poem, ci o stare de clarviziune care ar merge mai degraba cu cafeaua decât cu vinul.

Si nu e vorba doar de inspiratie, mai sunt si nuantele. Nu vreau ca în textul meu sa se strecoare cuvinte care sa mearga mai departe decât mi-as dori. As dori sa-mi pot nuanta umorul, sarcasmul, ironia, precum si tristetea. Dar astfel de nuantari nu sunt oare apanajul exclusiv al luciditatii? Tocmai pierderea nuantarii e ceea ce m-ar deranja cel mai mult, daca mi-as reciti a doua zi un text pe care l-am scris în seara precedenta sub imperiul vinului.

Fireste, s-au scris atât de multe poeme despre virtutile vinului, dar am marea banuiala ca toate au fost slefuite si aranjate la primele ore ale diminetii, în cele mai limpezi conditii. Ne place si ne amuza când un cântec de inima albastra invoca vinul, asa cum e de pilda acel reggae stravechi al lui UB40: „Red red wine you make me feel so fine/ You keep me rocking all of the time“, dar ne gândim: oare orchestratia piesei la vreme de euforie s-a realizat?

Asa ca, mai devreme sau mai târziu, ajungem la o concluzie: aceste doua teritorii trebuie tinute separat, pentru ca sunt nascute separat. De o parte e literatura, cu nevoia ei de luciditate si de profunzime, de cealalta parte placutul imperiu al vinului, care si-o fi având si el un rost pe lume, dar nu sa treaca peste câmpul luciditatii. Si atunci, ce e cu toate aceste legende despre scriitori care si-ar fi scris opera cu mintea plutind în alcool?

Asa o fi, e posibil, dar raspunsul acesta nu poate fi decât individual. Mai tine si de fiecare dintre noi. Daca aleg sa discut subiectul acesta dintr-un punct de vedere personal, atunci am sa-mi descriu optiunea, si cred ca alegerea aceasta are de-a face cu ceea ce vad eu în literatura. Îmi doresc o literatura limpede, autentica, cuprinzatoare, nuantata, si prefer sa scriu la orele diminetii tocmai ca sa fiu sigur ca obtin asta. Pentru mine textul nu e doar o gluma, în nici un caz un corolar al betiei, ci un lucru foarte important, central, în care mi-as dori sa cuprind cele mai importante observatii sau concluzii ale mele.

Probabil ca aveam cam 28 de ani când am simtit ca ceva s-a schimbat în mine, ca nu ma mai intereseaza poezia asa cum ma interesa, si ca ma simt mai confortabil în texte de proza. Aveam sa descopar mai târziu ca scrierea prozei cere efort, un efort placut, atragator, tocmai pentru ca urmareste sa clarifice suma experientelor tale. Scrii pentru a cerceta, pentru a dezvalui, pentru a expune, pentru a îndrepta lucrurile catre o expunere clara. Bine, dar nu este asta un act de ultima luciditate? Si unde se afla luciditatea aceasta, daca nu în cele mai limpezi momente ale noastre?



Geniu sau aburi alcoolici? Aburi alcoolici!



In vino veritas



DAN UNGUREANU



Nu exista (sociologic si psihologic vorbind), nici o legatura între vin, votca, bere, betivaneala, pe de o parte, si inspiratia scriitorului, ori a pictorului, ori a sculptorului.

Exista, în schimb, una foarte intensa între creativitate si devianta sociala, în toate directiile. Rimbaud si Verlaine se îmbatau cu absint. Dostoievski era un cartofor patologic. Vlaminck era betiv. Benvenuto Cellini a ucis un om, printre altele, Caravaggio mai multi, probabil, si a murit ucis într-o încaierare. Villon a dus o viata suspecta si a facut puscarie. Iar Antonio Bazzi a fost poreclit Sodoma din binecuvântate motive. Nimeni n-a asteptat excesele sexuale, vestimentare si stupefiante ale lui Andy Warhol ca sa scrie ori sa picteze. Salvador Dali era monden, se declara genial, ducea un furnicar (Myrmecophaga tridactyla) în lesa, iar când fascistii spanioli l-au ucis pe poetul Garcia Lorca, a zis „bine i-au facut“. De la Mallarmé încoace, poetul damnat e o figura familiara.

Exista un conflict freatic între societate si creatori (fie scriitori, muzicieni, dansatori, cântareti, pictori si sculptori). Rudolf si Margot Wittkower au scris o carte prolixa doar despre excesele pictorilor, „Les enfants de Saturne“, iar scriitorii si muzicienii asteapta înca autorul care sa le transcrie excesele bahice, sexuale, violentele, datoriile si sejururile în balamuc ori penitenciar.

Dupa anonimatul artistilor egipteni si asiro-babilonieni, în Grecia clasica pictorii, sculptorii si muzicienii se bucura de respect – si cam toata lumea stie sa cânte la flaut sau la lira, si mai toata lumea danseaza. Despre actori nu stim prea multe: dramaturgii si poetii duceau o viata obisnuita. Scurtul ragaz de pace înceteaza odata cu suprematia romana: romanii sunt un popor posac si sobru, o adunatura penticostala, niste talibani barbieriti. Poezia, recitarea publica a poemelor, dansul, muzica si pictura sunt incompatibile cu statutul de cetatean roman. Doar sclavilor le e permis sa îsi dea în petic: n-au nici o demnitate de aparat. De aceea, primii poeti latini sunt sclavi greci – Livius Andronicus printre multi altii. Terentiu e sclav. În generatiile urmatoare, Horatiu e fiu de libert. Catullus e un destrabalat de talent. Ennius si Pacuvius sunt greci. Caecilius Statius e sclav gal. Numerosii muzicieni ale caror nume nu ni s-au pastrat erau, foarte probabil, sclavi greci, ca si pictorii. E semnificativ ca de la greci avem numeroase nume de pictori celebri si nici o pictura – de la romani – nenumarate fresce si nici un nume de pictor. În Roma începe creatorul de arta sa fie un marginal, neacceptat în societate.

(În Japonia clasica, actorii alcatuiesc o casta închisa: actorii sunt adulati, dar nu-si pot casatori fiii sau fiicele în societatea buna – sunt aproape la fel de marginali ca si burakumin, parlagiii, hingherii si groparii).

Cu un intermezzo în Evul Mediu (calugari plicticosi care scriu poeme în latina) si cu un altul în epoca clasica (Corneille, Racine, Boileau, fabule, tragedii, lume serioasa) creatorii au fost întotdeauna în margine.

Cele mai desavârsite exemple sunt Spania si Statele Unite. Flamenco apare la tiganii din Spania, populatie nomada si marginala: spaniolii catolici si sobri, îmbracati în costume negre funerare, si spaniolele, mustacioase si îndoliate, nu danseaza si nu cânta. Tiganii, lipsiti de orice raspunderi, pot sa danseze si sa fie veseli. Jazzul apare la negrii din Statele Unite – americanii sunt protestanti, albi si abstinenti, seriosi si ursuzi. Stepul apare din fuziunea unor dansuri ale negrilor americani si ale irlandezilor catolici, alt grup marginal din Statele Unite. Samba braziliana este si ea, probabil, de origine africana: nu exista nimic echivalent în cultura portugheza, saracacioasa, austera, posomorâta. Fado portughez e un cântec de jale, singuratic si sfâsietor. Carnavalul de la Rio, extravertit, e african.

Reggae, rap, breakdance, hip-hop, soul, gospel vin din ghetoul negru din Statele Unite sau de la negrii din Caraibe si Jamaica.

Nu scriitorul e betiv sau boem: societatea e cea care determina ce anume e acceptabil sau nu, ce anume e deviant au ba. În Grecia antica toata lumea râde, cânta si danseaza: poetii, muzicienii si plasticienii nu ies cu nimic în evidenta. În Roma, unde statutul de cetatean presupune rezerva si introvertire, artistii sunt sclavi sau fosti sclavi. În Rusia, unde toata lumea se îmbata cu votca, Dostoievski trebuie sa-si gaseasca alt exces, jocurile de noroc.

Exista un fenomen de corsi e ricorsi. Atunci când societatea e inhibata, apare uneori o boema devianta cu haine pestrite, promiscua sexual, care se îmbata si se drogheaza, din mijlocul careia rasare uneori câte un poet, pictor, scenarist valabil.

17)

Dezinhibarea poate declansa creativitatea, dar nu mai mult. „In vino veritas“ înseamna, pentru romani, ca vinul dezleaga limba, si ca cei beti sunt sinceri – dar nici prin cap nu le trecea ca cei beti ar putea avea mai multa imaginatie ca restul lumii.

Viata scandaloasa
a vedetelor

Marie Trintignant, de profesie actrita, are patru copii, facuti cu un cântaret, Richard Kolinka, un actor, François Clouzet, si un regizor, Samuel Benchétrit. (Ultimul ar fi tatal ultimilor doi copii; dupa alte surse, penultimul ar fi fiul unui al patrulea tata – Mathias Girard). Se vede cu ultimii doi soti, dar traieste cu cântaretul rock Bertrand Cantat, casatorit cu o anume Kristina Rady, cu care are doi copii, ultimul nascut în 2002. În vara lui 2003, Bertrand Cantat o însoteste pe Marie Trintignant la Vilnius, unde aceasta face un film. Într-o seara, amândoi se îmbata crunt si se drogheaza like there's no future, iar Bertrand Cantat o omoara în bataie pe Marie Trintignant. Sex, droguri, violenta, promiscuitate, publicitate – la dolce vita.

Teologia paharului cu vin


Pastorii baptisti si ineptele lor campanii anti-alcoolice au dus la Prohibitia din Statele Unite si la valul de criminalitate care a otravit viata publica americana din epoca. Exterminarea indienilor, terminarea linsajelor si sfârsitul razboiului mondial, alte prilejuri de a ucide, îi lasasera pe americani fara distractie. Prohibitia ar fi putut fi una. Istoria religioasa a Prohibitiei nu s-a scris înca, dar ea se poate creiona de acum: principalii gangsteri contrabandisti cu alcool au fost italieni, irlandezi si evrei, catolici si mozaici: primii folosind vinul la împartasanie, iar cei din urma, spre sarbatorirea sabatului. Si italienii, si irlandezii, si evreii alcatuiau deja pegra societatii americane: venisera printre ultimii (la sfârsitul secolului XIX) pe de o parte, saraci într-o societate deja înfloritoare, si erau ostracizati datorita religiei lor, ne-protestante.

Cei care planteaza vie si fac vin în Statele Unite sunt doi italieni, fratii Mondavi, care au umplut de podgorii Napa Valley, în California; pentru americanii wasp, a altoi vie si a tescui ciorchini este o fapta imorala. „Crama“ este un cuvânt ceva mai obscen decât bordel. Orice oenolog american se prezinta ca peste ori proxenet.

Am vazut undeva o rara Biblie, tradusa în româneste si difuzata de vreun cult neo-protestant în anii 1930. A fost tiparita, presupun, în Statele Unite, în timpul Prohibitiei. Peste tot în Vechiul si Noul Testament cuvântul vin e înlocuit cu „zeama de struguri“ sau, si mai rau, cu „placinte cu struguri“. Placinte! Cui nu-i e frica sa rastalmaceasca Scripturile nu se teme nici de minciuni mai mari.

Europa se împarte în protestanti si catolici-ortodocsi pe linia whisky-bere versus vin. Europa mediteraneana este ortodoxa si catolica, spaniolii, italienii, francezii, românii si grecii beau vin. Mai la nord de ei, Germania si Olanda, mai reci, beau bere. Si mai la nord, acolo unde nu mai creste decât ovaz, în Scotia, se distileaza si se bea whisky. În Elvetia ursuza nu se bea nimic.

Este destul de îngrozitor sa vezi ce sclipiri de inteligenta teologica, ce venin polemic au risipit catolicii pe luterani si luteranii pe catolici. E de necrezut numarul volumelor care lamuresc mântuirea sola gratia, manuale de cazuistica sau, dimpotriva, despre necesitatea ca puterea politica sa conduca Biserica, si alte asemenea perdele de fum, toate menite sa mascheze conflictul geografic între bautorii de vin ai Mediteranei însorite si bautorii de bere sau whisky ai pâclosului, ploiosului Nord.

Geography is destiny.

Dintre toti musulmanii, singuri iranienii beau vin. Hafiz o recunoaste fara înconjur. Profetul a interzis musulmanilor bauturile betive – si-i venea si usor: în nisipurile pârjolite ale Hedjazului nu creste vie. Pâna si apa de baut e dramuita. Persia, în schimb, e irigata cuviincios: aceasta deosebire higrometrica a facut ca Persia sa se scindeze de corpul islamului, lasându-se prada ereziei siite. Vinul are raspunderea lui în asta.

Daca spaniolii si portughezii au sacrificat sapte secole Reconquistei, motivele lor tacite au fost Malaga, Porto, Jerez. E pacat sa lasi podgorii întregi sa fie transformate în stafide pentru cozonaci, si-au zis ei. The medium is the message, zice McLuhan. What you drink is what you believe, zic spaniolii, teologi improvizati.



Poezie. Dopping



MIHAIL VAKULOVSKI



- Unul dintre miturile istoriei literare este acela al legaturii dintre alcool si creatie. Alcoolul este, de pe vremea lui Homer, omniprezent. Înlesneste chemarea Zeului, înveseleste muzele sau danseaza pe mese, în locul lor. Da frâu liber ideilor, eleveaza sufletul si-i conduce poetului mâna spre stihuri inspirate. Sau îl înfunda în vreo spelunca, alaturi de o comunitate întreaga de artisti melancolici, suparati pe lumea care nu le recunoaste geniul si opera. 



- Legatura între alcool si creatie e ca legatura între sport si doping. În ambele cazuri, însa, depinde de educatia si de mentalitatea si de biografia si de organismul fiecaruia. Îmi amintesc cum campionatul de fotbal al URSS era dominat clar de „Spartak“ din Moscova, asa cum în campionatul României nimeni n-avea nici o sansa în fata Stelei. Doar ca la un moment dat s-a ridicat foarte tare o echipa din „provincie“ – Dinamo din Kiev. Ucrainenii jucau foarte bine fotbal, dar si fotbalistii au crescut foarte tare într-un timp record, si la figurat, si la propriu – ai fi zis ca chievlenii îs (toti ca unu' si unu' ca toti) cel putin atleti, daca nu culturisti. Moscovitii i-au învinuit pe chievleni de practici dubioase, iar tânarul (pe atunci) Valeriy Lobanovsky a raspuns ca e vorba de simple vitamine si de un program de computer cu ajutorul caruia se lucreaza la tactica echipei.

Va amintiti de gimnastele din fosta RDG? Pai, erau ambigene, semanând un pic si cu fotbalistii lu' Dinamo Kiev. Si ele au fost banuite de dopaj, iar acum se stie ca si acei fotbalisti de la Dinamo Kiev si gimnastele din lotul national al RDG foloseau stimulente serioase pentru a atinge acele culmi nebanuite. Chiar în zilele astea atleta americana Marion Jones, câstigatoare a trei medalii de aur si doua de bronz la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, a fost condamnata la sase luni de închisoare pentru ca a mintit judecatorul în privinta folosirii substantelor dopante. Diferenta dintre sportivi si artisti e ca la sportivi „stimulentele“ sunt interzise prin lege, iar în cazul artistilor nimeni nu are dreptul sa-ti ceara socoteala cum a fost posibila crearea unei opere de arta. Adevarul e ca artistii au nevoie de stimulente, fie ca e vorba de o muza (sau mai multe), alcool, dulciuri, cafea, ceai, peisaje, frumuseti sau mizerii de tot felul, imaginare sau existentiale, alte texte sau alti creatori...



- Credeti în mitul scriitorului alcoolizat, care nu poate sa aranjeze trei cuvinte pe pagina fara ajutorul rachiului?



- Nu, e doar un mit. Dar aici – iarasi – depinde de stilul si de organismul fiecaruia. Cunosc scriitori pe care nu i-am vazut niciodata treji, ceea ce ma face sa cred ca si când scriu sunt la fel de tulburi, dar cunosc si scriitori care nu beau deloc (poate se drogheaza sau poate ca-s bolnavi sau poate ca au avut o trauma în copilarie legata de alcool si urasc aburii bahici sau poate ca au o viata sportiva, n-am de unde sa stiu).



- Ar putea alcoolul sa fie responsabil pentru un numar respectabil de capodopere, în cazul scriitorilor a caror dependenta de alcool este cunoscuta (Edgar Allan Poe, William Faulkner, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Marguerite Duras, Kingsley Amis, Stephen King, Venedict Erofeev – majoritari, în lista, sunt prozatorii americani)?



- Nu cred. Majoritatea consatenilor mei au baut în viata lor mai mult decât au consumat toti cei enumerati mai sus la un loc, dar asta nu i-a facut sa scrie ceva OK, din contra – pe unii i-a înfundat într-un anonimat fara iesire, desi în tinerete au fost mai mult decât „sperante“!



- Alcoolul este un stimulent pentru scris sau o evadare, atunci când inspiratia refuza sa apara?



- Habar n-am. Alcoolul nu e teoria literaturii ca sa fie stimulent pentru scris, si nici un zbor în Cosmos ca sa fie evadare. Mai depinde si cu cine se combina. Pe Venedict Erofeev l-a ridicat peste Piata Rosie, direct în vârful piramidei istoriei literaturii, pe Yuri Gagarin l-a bagat în pamântul care „nici nu va imaginati cât de frumos e de sus“.



- Cârciuma si alcoolul au jucat un rol fast sau, dimpotriva, au avut un efect dezastruos în cazul scriitorilor români, în special de la generatia '60 încoace? Mai frecventam înca traditionala boema alcoolica, a lui Nichita Stanescu and co?



- Da, bodega Muzeului Literaturii Române din Bucuresti e mereu plina de scriitori, ca si bomba de la Uniunea Scriitorilor din Chisinau. Circula multe istorii despre scriitorii alcoolici de pe ambele maluri ale pârâului tricolor, nu stiu însa sa existe texte foarte bune scrise la betie, nu zic ca n-ar exista, dar nu stiu de existenta lor. Pregateste Ion Muresan un volum în versuri despre scriitorii alcoolici, din care am citit vreo doua poeme publicate în presa culturala si am auzit câteva la festivalurile de poezie si cred ca va fi o carte foarte tare.



- Considerati ca alcoolul si creativitatea sunt, în ultima instanta, de neseparat?



- Încerc sa n-am nici un fel de prejudecati în legatura cu scriitorii. Scriitorii sunt foarte diferiti, mai ales cei care ma intereseaza, si e greu sa-i judeci la gramada. Însa ar fi destul de trist daca alcoolul si creativitatea ar fi la fel de inseparabile ca Ilf si Petrov, fratii Grimm, fratii Karamazov sau Veronica Micle cu Eminescu ori Caragiale. Dar, totusi, nu e chiar atât de trist pe lume.



- Un scriitor fara excentricitati si vicii, un pic burghez si prea la locul lui, nu e scriitor?



- Un scriitor e scriitor oricum ar fi el în viata de zi cu zi. Prefer scriitorii cu biografii interesante si furtunoase, dar un scriitor poate sa fie foarte linistit în aparenta, si sa aiba o viata interioara deosebit de intensa... si invers. Serghei Esenin a avut o viata super aventuroasa si foarte belicoasa, dar poeziile sale sunt duioase, frumoase si limpezi ca apa de la izvorul de pe Tâmpa. Vladimir Sorokin e un tip simpatic si familist, foarte civilizat, calm si chiar timid în viata cotidiana, dar beletristica sa depaseste orice limita.

- Va ajuta alcoolul sa vedeti altfel lumea, când va asezati la masa de lucru? Vi s-a întâmplat sa constatati ca ceea ce scrieti e vâscos si nedigerabil, în absenta lui?



- Nu tin minte sa fi scris vreodata dupa ce am baut alcool. Eu când beau – beau, când scriu – scriu, mie alcoolul îmi mângâie alte simturi decât pana-pixu'-tastatura. Însa alcoolul – în colaborare cu altele – are puterea sa-mi aduca imagini pe care le pot folosi mai târziu. Veneam de la un eveniment muzical organizat de revista noastra, mergeam pe jos, treceam dealul (str. Dobrogeanu Gherea) din centru spre Racadau, ningea foarte frumos, cu fulgi mari si pufosi, aer rece si curat, eram singur, doar eu si umbrele mele, ma gândeam la ale mele când am început sa lucrez un gând care a ajuns: „umbrele noastre sunt cei de pe lumea cealalta / care ne iubesc“. Nu l-am scris când am ajuns acasa si nici în a doua zi, dar când mi-am amintit de el am facut existemul nu ma lasa-n urma, umbra: „ma întorc din oras / pe sub munte / admir zapada / si ma gândesc la tata // umbrele ma înconjoara / umbre pe zapada / umbre prietenoase / umbrele mele / merg lânga mine / umbrele mele / merg cu mine / vorbesc cu tata / cu bunica / cu bunicul / te iubesc tata / nu cred ca ti-am spus asta / vreodata mi-e dor de tine si te iubesc // umbrele noastre sunt cei de pe lumea cealalta / care ne iubesc / umbrele noastre sunt cei de dincolo / care ne ghideaza prin viata / umbrele noastre sunt / sufletele noastre // uita-te-n oglinda si zâmbeste-i / umbrei care te iubeste / uita-te-n oglinda si zâmbeste-i / vampirului din tine // cei pe care nu-i iubeste nimeni de dincolo / sunt

niste vampiri“. Daca nu beam doua-trei beri oare nu-mi venea acea idee de la care s-a dezvoltat acest text? Nu se prea stie. În schimb, stiu sigur ca acest text n-ar fi putut exista fara acea plimbare, fara acea ninsoare, fara acea stare, fara umbrele care ma iubesc.



Carciuma, alcool, talent



ARA SEPTILICI



- Credeti în mitul scriitorului alcoolizat, care nu poate sa aranjeze trei cuvinte pe pagina fara ajutorul rachiului? 



- Nu e nici pe departe atât de transant. Exista diverse feluri de scris. Este scrisul la rece si scrisul la cald. Scrisul la cald îti vine subliminal, eventual în vis sau în metrou, îti vine ideea, structura sau, daca nu asa, scrisul la cald se poate provoca. Exista însa riscul sa nu ti se raspunda la provocare. Cel mai adesea nu ti se raspunde. Apoi, scrisul tau la rece vine sa vada ce prostii a spus scrisul tau la cald si, în general, cenzureaza. Sunt unii care scriu numai la rece. Dupa parerea mea, ei sunt cei lipsiti de talent, dar cu un bun mestesug. Diferenta dintre un scris la cald si unul la rece este asa, la prima mâna, cea dintre Cervantes si Joyce.



- Ar putea alcoolul sa fie responsabil pentru un numar respectabil de capodopere, în cazul scriitorilor a caror dependenta de alcool este cunoscuta (Edgar Allan Poe, William Faulkner, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Marguerite Duras, Kingsley Amis, Stephen King, Venedict Erofeev – majoritari, în lista, sunt prozatorii americani)?



- Responsabil pentru capodopere nu este decât talentul creatorului, daca pornim de la premisa ca gradul de cultura e macar aproximativ acelasi. Restul, dependenta de alcool, poate fi responsabila, într-o prima instanta, pentru gregar si, în ultima instanta, pentru tacerea din viata literara.

Si nu cred deloc ca americanii au fost mai betivi decât europenii. Rusii!! Americanii au facut mai multe filme, atât. Si au instituit psihanaliza ca a nu stiu câta, sub zece în orice caz, putere în stat.

- Alcoolul este un stimultent pentru scris sau o evadare, atunci când inspiratia refuza sa apara?



- Alcoolul este o curva frumoasa si desteapta si care refuza sa îmbatrâneasca odata cu tine. De la un punct încolo, motivatia nobila, scrisul, poate sa fie data afara de curva asta pentru totdeauna.



- Cârciuma si alcoolul au jucat un rol fast sau, dimpotriva, au avut un efect dezastruos în cazul scriitorilor români, în special de la generatia '60 încoace? Mai frecventam înca traditionala boema acoloolica, a lui Nichita Stanescu and co?



- Nu as pune în acelasi rând cârciuma si alcoolul. Cine se duce la cârciuma, o face de singuratate. Si prefera sa fie singur printre ai lui. E foarte trist, desi acolo e veselie mare. Cred ca nu s-a schimbat mare lucru dupa '90. Oamenii se duc la crâsma, indiferent daca sunt creatori sau nu, fiindca sunt dependenti de crâsma cu oamenii ei, nu de alcool. Ãla îl pot bea oriunde. Nu cred ca boema alcoolica a lui Nichita Stanescu era diferita esential de boema alcoolica a oricarui tânar scriitor care mai scapa la bautura în ziua de azi.



-  Considerati ca alcoolul si creativitatea sunt, în ultima instanta, de neseparat? Un scriitor fara excentricitati si vicii, un pic burghez si prea la locul lui, nu e scriitor?

- Habar n-am. Un scriitor nu se judeca dupa criteriile astea. Pe mine nu ma intereseaza decât un singur lucru la scriitori: sa mor de placere când îl citesc. Sau macar sa-mi zic, Doamne, de ce mi-a luat-o înainte? (când eu tocmai faceam acelati lucru...).



- Va ajuta alcoolul sa vedeti altfel lumea, când va asezati la masa de lucru? Vi s-a întâmplat sa constatati ca ceea ce scrieti e vâscos si nedigerabil, în absenta lui? 



- Mi s-a întâmplat si cum spui tu, Catalin, dar mi s-a întâmplat si invers. Te pup!



Nebuni, alcoolici si drogati



ARA SEPTILICI



- Credeti în mitul scriitorului alcoolizat, care nu poate sa aranjeze trei cuvinte pe pagina fara ajutorul rachiului? 



- Nu e nici pe departe atât de transant. Exista diverse feluri de scris. Este scrisul la rece si scrisul la cald. Scrisul la cald îti vine subliminal, eventual în vis sau în metrou, îti vine ideea, structura sau, daca nu asa, scrisul la cald se poate provoca. Exista însa riscul sa nu ti se raspunda la provocare. Cel mai adesea nu ti se raspunde. Apoi, scrisul tau la rece vine sa vada ce prostii a spus scrisul tau la cald si, în general, cenzureaza. Sunt unii care scriu numai la rece. Dupa parerea mea, ei sunt cei lipsiti de talent, dar cu un bun mestesug. Diferenta dintre un scris la cald si unul la rece este asa, la prima mâna, cea dintre Cervantes si Joyce.



- Ar putea alcoolul sa fie responsabil pentru un numar respectabil de capodopere, în cazul scriitorilor a caror dependenta de alcool este cunoscuta (Edgar Allan Poe, William Faulkner, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Marguerite Duras, Kingsley Amis, Stephen King, Venedict Erofeev – majoritari, în lista, sunt prozatorii americani)?



- Responsabil pentru capodopere nu este decât talentul creatorului, daca pornim de la premisa ca gradul de cultura e macar aproximativ acelasi. Restul, dependenta de alcool, poate fi responsabila, într-o prima instanta, pentru gregar si, în ultima instanta, pentru tacerea din viata literara.

Si nu cred deloc ca americanii au fost mai betivi decât europenii. Rusii!! Americanii au facut mai multe filme, atât. Si au instituit psihanaliza ca a nu stiu câta, sub zece în orice caz, putere în stat.

- Alcoolul este un stimultent pentru scris sau o evadare, atunci când inspiratia refuza sa apara?



- Alcoolul este o curva frumoasa si desteapta si care refuza sa îmbatrâneasca odata cu tine. De la un punct încolo, motivatia nobila, scrisul, poate sa fie data afara de curva asta pentru totdeauna.



- Cârciuma si alcoolul au jucat un rol fast sau, dimpotriva, au avut un efect dezastruos în cazul scriitorilor români, în special de la generatia '60 încoace? Mai frecventam înca traditionala boema acoloolica, a lui Nichita Stanescu and co?



- Nu as pune în acelasi rând cârciuma si alcoolul. Cine se duce la cârciuma, o face de singuratate. Si prefera sa fie singur printre ai lui. E foarte trist, desi acolo e veselie mare. Cred ca nu s-a schimbat mare lucru dupa '90. Oamenii se duc la crâsma, indiferent daca sunt creatori sau nu, fiindca sunt dependenti de crâsma cu oamenii ei, nu de alcool. Ãla îl pot bea oriunde. Nu cred ca boema alcoolica a lui Nichita Stanescu era diferita esential de boema alcoolica a oricarui tânar scriitor care mai scapa la bautura în ziua de azi.



-  Considerati ca alcoolul si creativitatea sunt, în ultima instanta, de neseparat? Un scriitor fara excentricitati si vicii, un pic burghez si prea la locul lui, nu e scriitor?

- Habar n-am. Un scriitor nu se judeca dupa criteriile astea. Pe mine nu ma intereseaza decât un singur lucru la scriitori: sa mor de placere când îl citesc. Sau macar sa-mi zic, Doamne, de ce mi-a luat-o înainte? (când eu tocmai faceam acelati lucru...).



- Va ajuta alcoolul sa vedeti altfel lumea, când va asezati la masa de lucru? Vi s-a întâmplat sa constatati ca ceea ce scrieti e vâscos si nedigerabil, în absenta lui? 



- Mi s-a întâmplat si cum spui tu, Catalin, dar mi s-a întâmplat si invers. Te pup!

---