Ce ramâne din Maratonul European de Poezie de la Sibiu?
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura literara »
Autor: ADRIAN JICU
Dupa ce ecourile s-au domolit, se naste, firesc, întrebarea ce ramâne din acest maraton. Unii l-au numit o reusita, o manifestare într-adevar europeana, fiindca a reunit poeti de prim rang din tara si strainatate. Altii, cârcotasi din fire sau neinvitati la Sibiu, l-au considerat mai degraba un galop si l-au numit Cântarea României 2007. Cum o fi, cum n-o fi, Maratonul European de Poezie marcheaza un moment important si, mai ales, necesar. Ca unul care n-am fost acolo (si am doar informatii din presa sau de pe surse) cred ca, dincolo de (re)întâlnirea poetilor cu nepoetii, a unor prieteni cu dusmanii, importanta este antologia pe care organizatorii au ticluit-o si au titluit-o „Maratonul European de Poezie“. M-a interesat în ce masura textele pe care participantii le-au lecturat si care au trecut, iata, în paginile unei carti, prin grija lui Andrei Bodiu si a unui colectiv de „furnicute“, rezista.Constantin Acosmei si-“a pus mintea la contributie“ si a selectat câteva texte nascatoare ale unui univers banalizat, dintre care mai reusit îmi pare „Viata mea“. Adrian Alui Gheorghe, în schimb, a nascocit un simulat joc cu moartea în „Hai, Reiner!“, care vine ca un preambul ludic pentru mai sobra „Pata de ceai“. Mai vii sunt cele doua poeme aparent epice ale lui Radu Andriescu (mai ales „Vremea italienilor“), unde pulseaza o dezamagire domoala si o (auto)ironie compensatorie. Pe un pretext biblic arhicunoscut mizeaza Constantin Abaluta, dar fragmentul din „Iov în ascensor“ nu prea convinge. Nici elegiile amnasene ale lui Michael Astner nu ies din nota comuna a asa-zisei poezii contemporane, infuzata de ploi si tristeti. Daca cu Nicoleta Luciu la Isarlîk e mai greu, parodia lui Andrei Bodiu, din „Locuitorii Europei Unite“, îmi place prin simularea/ subminarea malitioasa a unor tiparuri birocratice. Despre Marin Bodakov voi vorbi într-o alta viata, când voi învata bulgareste. Din nefericire, poezia lui Emil Brumaru e pe terminate si pentru ca paginile alocate lui ramân aproape goale si pentru ca „Elegie (În magazii cu sobolani)“ mi-a lasat senzatia încordarii poetului de a (mai) scoate ceva. Romulus Bucur e în „Translation Workshop“, în cautarea cuvântului „ce exprima adevarul“ unei existente prozaizate.Cu o zgârcenie proprie marilor creatori, Mircea Cartarescu publica doar un text, „Nori peste blocul de vizavi“. „poemele golanesti“ ale Ruxandrei Cesareanu întrec „micul oedip“, fara a straluci însa. Cu poemele-matrita ale lui Dan Mircea Cipariu e o alta poveste, aceea a diversitatii careia i se cauta un centru, un loc comun, un punct de convergenta. De retinut doua versuri din Gabriel Chifu: „la început cuvintele erau un fel de frânghii pe care/ coborau din cer, printre noi, îngerii.“ Nimic special în poemele lui Dumitru Chioaru. Desi cheama în ajutor cuvintele, Grigore Chiper nu reuseste decât sa ajunga la o concluzie de genul „Comentariul psalmului e însusi psalmul.“ Când sa zic ca e batrân, dau pagina si citesc „Întârziatu' pamântului“, respectiv „Omagiu“, care m-au convins, prin luarea în bascalie a lumii si a lui însusi, ca Nicolae Coande nu „scrie pe de laturi“. La Andrei Codrescu am remarcat mai degraba dedicatia, pe care nu stiu daca s-o iau sau nu în cheie ironica: „pentru ruxandra „înaripata“ cesereanu“. Si cam atât… Ilie Constantin are nostalgia infinitului, a marelui Vag si o cânta în versuri usor banalizate. O placuta surpriza „Ghinga“ lui Dan Coman, din care citez o bucata: „cat mai putin despre moarte. despre viata dintre bratele ei. si nimic/ nici un cuvant care sa o trezeasca pe ghinga si sa-i îndeparteze mirosul.“ Din textele Denisei Comanescu, as mentiona doar „Pessoa“, pentru puterea imaginatorie a autoarei de a construi un univers în care sa dea corporalitate trairii. „Fragmentele continue“ ale lui Tudor Cretu mi s-au parut discontinue, poate si din cauza putinului spatiu avut la dispozitie.O rupere de lume si de sine propune Vasile Dan în „Biblioteca devastata“, cea mai reusita dintre propunerile sale. Poate surprinzator, dintre textele lui Nichita Danilov mi-a placut „Fevronia“, „povestea“ maicutei care îsi pilea unghiile cu chipul apostolilor ca prin împreunarea mâinilor sa reconstituie Cina cea de Taina. Oricât l-as aprecia pe eseistul Caius Dobrescu, odele sale nu-s decât un exercitiu lexical. Gellu Dorian, din „Buzunarul sterp“, merge pe linia lucizilor care se detaseaza cu ironie de propria existenta tocmai pentru a încerca sa o priceapa mai bine. Pentru ca norma trebuia sparta, s-au inventat „Alfabetemele“ lui Gheorghe Ene, un joc uneori mai atractiv decât canonicele versuri ale confratilor. Augustin Fratila „poemizeaza cu sine însusi“ si scrie o ambigua „Gramatica Mortii“. La Emilian Galaicu-Paun se constata obsesia venelor si a sângelui: „fetitele sar peste-o coarda de sânge“. Poezia lui Garáczi Laszlo e mai degraba eseistica, autorul vrând mereu sa se pise.Florin Iaru propune o arta poetica pigmentata cu „cacalau“, „futut“ si „pizda“ ca sa ajunga la constatarea futilitatii scrisului. Sensibila, sentimentala, usor siropoasa: Letitia Ilea. „Despre scenarii si despre personaje“ (de Petru Iliesu) e un fragment discursiv dintr-un probabil poem despre scris. „Burtile, burticile, burtoaiele, burdihanele, bortoaiele“ sunt pretextul Doinei Ioanid pentru o proza lirica / poezie în proza despre regasirea de sine. Pe Gheorghe Iova îl salveaza luciditatea finalului: „eu astept eu aman eu cred în ceea ce sunt/ desi nu pot spune ceva anume în aceasta privinta/ textul acesta se încheie“. Mihai Ignat nu m-a prins cu versurile-i lipsite de substanta. Nici p(r)o(z)emele numerotate ale Norei Iuga nu m-au dat pe spate. În schimb, Mircea Ivanescu convinge prin concizia, prin esentializarea liricului din „mopetele si ipostazele“, caruia îi da si o tenta ludica. Sângele lui Gheorghe Izbasescu circula pe strada, iar poetul îsi scruteaza viitorul din perspectiva trecutului: „Dar eu cercetez acum particulele zilelor de maine/ constatand cu uimire ca adversarul meu fatis/ e chiar fatul ce-am fost noua luni în burta mamei/ calcand în pivnita asta pe cioburi.“Despre francezi (Jacques Jouet) numai de bine. Komartin, Claudiu Komartin, se arata mai profund decât ma asteptam si decât pare: „trebuie sa ai grija, mi-au spus/ ca mortului sa nu i se împrastie de tot maruntaiele/ si pielea sa nu-i zboare pe marginea drumului sau pe câmp/ pielea aceea pe care medicii o legasera-n graba ca pe o pânza putrezita/ cu vreo câteva sfori tocmai/ bune pentru un balot de carne/ de 88 de kilograme“. Inconfundabile, desi nu grozave, sunt miniexperimentele de factura avangardista ale lui Kovacs Andras Ferenc. Simpatica, Proclamatia iepurista“ a lui Vasile Leac. Nimic special la Marin Malaicu-Hondrari. Poate doar „Smintita“. O experienta prin spitalele românesti trebuie sa-i fi inspirat Iolandei Malamen sumbrul poem „Soarele cenusiu“. Bun si Stefan Manasia, mai ales în imn. Nu sunt nationalist, dar Herbert Maurer pur si simplu nu-mi place. Înclin sa cred ca în textele lui Claudiu Mitan sunt cam multe greseli de tipar. Pe gustul meu histrionismul ironic al lui Gheorghe Mocuta, cu poeme dintre cele mai reusite în aceasta antologie. E aici si o anume malitie, delectabila în felul ei: „oricum// noi o ducem mai bine aici/ înghesuiti în salonul de reanimare/ decât americanii de sub darâmaturi/ cu celularele lor si cu apelurile lor disperate.“ „Câinele de sub scaun“ al lui Ioan Moldovan latra bine. Solidad, obscuridad, mame, tati si fii în textele lui Ioan T. Morar. Din Ion Muresan: „«Scoala, ma!» dau cu pumnii si cu picioarele/ în coastele mele si strig,/ «Scoala, ma, scoala, du-te acasa, e târziu si e frig!»“ Câteva imagini reusite la Viorel Muresan: „frunza ce ieri mi s-a prins de tocul pantofului/ acum o citesc“, „ce nunta la pasari/ pe terase cu noi trag din pipe amare“, „poezia seamana cu limba unui om îngropat în zapezi“ etc. Sentimentul derizoriului si o abulie parodica emana din textele (postmoderniste?) lui Alexandru Musina. Jan Mysjkin are umor. Ioana Nicolaie nu. Hâtrul Ovidiu Nimigean dezvolta un spectacol lexical cu iz de cronicari. „Carmen miserabile“ a lui Marius Oprea nu-mi transmite nimic.De meditat la transferul de identitati din poezia lui Aurel Pantea: „Mi-e scârba sa pun la lucru limbajul,/ scriu, eu, acum,/ si nu mai stiu cine vorbeste în poem“. De la Mircea Petean îmi plac mai degraba poemele scurte, amestec paradoxal de gravitate si exaltare, în imagini de o plasticitate proaspata: „cuvintele acesti blânzi asasini/ actori într-o comédie literara/ dati-mi un cuvânt si voi face în asa fel/ ca pamântul va sari din balamalele-i ruginite.“ Versurile lui Cosmin Perta „sunt mult peste puterea mea de-ntelegere.“ Ca o parodie a parodiei poate fi interpretat textul lui Ioan Pintea, sprintar prin îndemnuri de genul: „nu umblati cu parodii!“. Cu parodii umbla Daniel Piscu, tratând cu simulata evlavie procedeele poeziei traditionaliste pe care o deturneaza catre întelesuri inverse. Totul sub aparenta naivitatii, a jocului... Poemele lui Ion Pop nu se lasa prinse într-o fraza; îmi par când asezate, când mânioase, când subtile, când banale. La Ioan Pop Barassovia e clar: lipseste talentul. Interesanta distinctia propusa de Ioan Es. Pop între vorbirea umana, vazuta ca un fel de constrângere sociala, si vorbirea poetica, rezultatul unei sinceritati necontrafacute: „iar vorbirea îmi face rau./ n-am nimic de spus în vorbire umana,/ unde totul este întâmplare si zarva.// ma prefac însa cu o anume dibacie/ ca vorbesc...“ Pornita sobru, cu referinte livresti, „Dimineata în forul roman“ a lui Adrian Popescu se salveaza, în partea a doua, prin contrapunerea cotidianului. O superficialitate postmodernista se simte în textele Simonei Popescu, dintre care merita amintite totusi „Hierro si Pivnita“. Un ton parodic încearca în jocuri de cuvinte Nicolae Prelipceanu, lipsindu-i însa substanta. În «Cuartet de coarde» Carmen Puchianu e poeta, în rest versificatoare.Santha Attila mizeaza pe registre variate: grav, melancolic, parodic, vulgar. Rezulatul ramâne mai degraba la nivelul experimentului. Sensibil si blazat se arata Nicolae Sava, care-si reproseaza prea marea disponibilitate sufleteasca si se socoate „nefericitul orasului“. „Doar moartea/ doar moartea rafineaza/ imaginile poeziei“, crede Cornelia Maria Savu. Rezon! Un soi de sictir greu definibil si o tandrete lacrimoasa în textele lui Dan Sociu. Wynton Marsalis si orchestra simfonica din Boston sub bagheta lui Seiji Ozawa pe canalul muzical francez „Mezzo“, de Dariusz Sosnicki, indica înca din titlu predilectia pentru surprinderea nimicniciei, a sisificului existential: „Va nasteti,/ cresteti,/ desavârsiti forma corpurilor voastre,/ faceti copii. Apoi în sens invers, modificat,/ copiii va parasesc,/ parintii mor.“ O experienta biografica trista îmbiba versurile ambigue ale lui Liviu Ioan Stoiciu. Robert Serban e uman, e de-al nostru: plânge cu noi, râde cu noi, fute cu noi, traieste cu noi. Ironia fina, turnura spre poanta îl fac agreabil: „din masina sport/ coboara doua femei înalte/ cu fustele scurte cât latul de palma/ sunt atât de frumoase atât de frumoase/ încât numai gândul ca poate sunt curve/ ma mai linisteste“. Traian Stef se vrea „hot de cuvinte“, pe care le închina don quijoteste Femeii în Roz. Tot despre dragoste, dar la modul aforistic, în „Autodaféul“ lui Paolo Texeira. Gaselnita postbiciclista a lui Marcel Tolcea mi-a placut prin nastrusnicie.Mircea Tuglea e din tagma sententiosilor prefacuti, ascunzând si el o intentie ludica. Razvan Tupa, dezamagitor. La Radu Vancu ma surprinde elasticitatea, trecerea de la grav la parodic. Super bascalia construita pe scheletul eminescienei „Dintre sute de catarge“. Iata o placuta „plângere“, semnata Ioan Radu Vacarescu: „si cum plângem amândoi la capatul obscur/ al plângerilor noastre/ si cum copiii mei plâng înghitind cu noduri/ înca o bucata si înca una/ din trupul meu obosit/ de parca ar mânca si ar bea la marele ospat al zeilor.“ O reticenta suspicioasa pluteste în poemele Elenei Vladareanu, care se razboieste cu sine si cu lumea. Nu-s pe gustul meu nici poemele lui Calin Vlasie. Atragatoare imaginea cuvintelor-pasari si îndoiala daca ele s-ar întoarce dupa ce ar evada din paginile cartii (George Vulturescu). Antologia nu are parte de un final grozav, ultimul plasat fiind Ernest Wichner, ale carui texte nu spun nimic. O fi vina traducerii...Doua vorbe, conclusive. Din Maraton... ramâne, în primul rând, aceasta antologie. Dincolo de greselile de tipar, ea e dovada certa a faptului ca se scrie înca poezie buna. Volumul, interesant conceput si realizat grafic, reuneste texte reprezentative pentru lirica româneasca de astazi. Daca poezia ar fi un harbuz, atunci antologia aceasta e tancusa pe care eu am gustat-o, ca sa ma conving de dulceata. Si am gasit ca pepenele merita mâncat, chiar daca are pe alocuri coaja groasa si sâmburi.