Literatura împotriva ecologiei
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura »
Autor: CATALIN STURZA
sau cum se face munca murdara în critica literara
Exista scriitori si scriitori, si exista scriitori din care nu se poate recupera absolut nimic. Nici o fraza, nici o cugetare, nici un vers, sclipire, rima. Greu de spus de ce insista sa scrie, si mai greu de înteles ce cred ei ca fac. Literatura, probabil, daca a imita formulele încrustate în cerebel din manualele de limba româna pentru gimnaziu, rima îmbratisata si încrucisata, ceva comparat cu altceva complet aiurea, of-au-ah framântarea poetica înseamna a face literatura. Sau daca a pune puncte puncte dupa ce reproduci (aiurea) ceea ce ai vazut la televizor înseamna a cugeta.„Dupã cauzã urmeazã efectul/în urma apei corpul rãmâne ud/e-atâta apã în mine încât asud/de-ntuneric si nu vãd subiectul“ (Aurel M. Buricea, „Masca unui înger“, Editura Danubiu, 2006
De cartile de acest gen critica literara, în general, nu se împiedica. Atitudinea este aceea a tacerii depline care le arunca, pur si simplu, afara din ringul literar. În momentul când un comentator care se respecta scrie despre o carte, înseamna ca aceasta tot are ceva-ceva: o anumita dexteritate a versului, un simt al frazei, niste idei care-ar putea sa gâdile mintea cuiva. Iar daca unul, doi, mai multi critici se lupta sa desfiinteze o carte, oricât de sifonat ar iesi autorul ei din tavaleala se poate spune ca el/ea a dat lovitura si ca a reusit sa creeze un eveniment.
„Am visat cândva ca în loc de penis îmi crescuse un cap de gâscan care se tot agita, pentru a ma prinde cu ciocul de nas. M-am trezit tipând si transpirat“ (Virgil Panait, „De ce avem dreptul sa-l dam în judecata pe Dumnezeu“, Editura Andrew, 2007)
Unii critici se amuza sa colectioneze astfel de bizarerii, complet irecuperabile, si sa le piseze fin, în doua-trei rânduri ironice. Sunt liste si pagini de revista pe care nu e de dorit sa ajungi. Nu stiu însa ce e mai rau: sa fii luat peste picior de Alex Stefanescu în „România literara“ sau sa nu te pomeneasca nimeni, nicaieri, deloc.
„Iesi luna din apa cea mai adânca/ori spune-mi pe unde e calea spre tine?/o, m-a lovit somnul în umbra fântânii/sa nu-ti stiu lumina din care parte vine!“ sau „zarile scot fum din ninsori prelungi/oameni de zapada copilaresc în prunci“ sau „sa tresarim de dorul ierbii/si-al zborului de rândunica/sa ne mintim c-o parodie/ascunsa-n substantivul frica“ (Vasile George Puiu, „Bifurcatia neantului“, Editura Junimea, 2005)
Pentru astfel de probleme, cu care atât de multi scriitori români se confrunta, s-au inventat si câteva solutii: lansarile de carte locale, ziarele si revistele locale si, nu în ultimul rând, premiile USR locale. Vasile George Puiu a câstigat, pentru volumul „Bifurcatia neantului“, din care am citat mai sus, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Bacau. Sa va spun ca „Bifurcatia“ e, de la un capat la celalalt, o linie moarta, vid cosmic, zero absolut ar fi o escamotare blânda a adevarului. Vidul nu-ti zgâltaie neuronii precum reusesc sa o faca scremetele ilogice ale lui Vasile George Puiu. Iar ciocnirile dintre atomii rari care zburda prin vid urmeaza o regula si un sens, ceea ce nu se poate spune despre oricare coliziune între doua cuvinte din cartea domnului Puiu. Exemplele le-am ales la întâmplare, dai peste ele la tot pasul fara nici un efort. Poftiti:
„Iubito, asemeni iarna te coboara/cum timpu-ti uita pruncii-n patul tau/si rar patrunde noaptea prin tine ca o scara/de teama ca povara din somn sa nu fiu eu/ /deschide-mi poarta rece cu chei neprefacute/si taina o desleaga deplina mea uitare/aceleasi rechemari pe tarmul marii mute/s-or adânci de-atunci în falsa ta plecare“ etc.
Înapoi la creatia lui Aurel M. Buricea, pe care ma tem ca l-am neglijat. Colegii sai de breasla si urbe n-au facut-o si l-au numit, plini de entuziasm, un mare poet. „Poetul Aurel M. Buricea a obisnuit publicul brailean, ca la fiecare aniversare de-a sa, sa serbeze prin lansarea unei noi carti de poezii, lansare ce a coincis si cu împlinirea a 25 de ani de la debutul sau literar. Nici anul acesta nu a dezamagit iubitorul de poezie si fumos si a lansat, joi, la Biblioteca Judeteana «Panait Istrati», volumul «Între numar si cuvânt», care contine 61 de sonete, numar egal cu vârsta împlinita“, ne informeaza ziarul „Obiectiv“ din Braila. Pe dl Buricea l-au elogiat prof. univ. Andrei Grigor, prof. univ. Ioan S. Carac, prof. Sorin Leu, prof. Vasile Zbârcea, scriitorii Viorel Dinescu, Dumitru Pricop, Gheorghe Lupascu „si alti prieteni si colegi“.
Iata ce a spus, de exemplu, la frumoasa lansare profesorul Sorin Leu: „Este o certitudine ca poetul Aurel M. Buricea are o «opera», în primul rând pentru ca a reusit sa contureze o lume, un univers, un stil propriu, în care dezvolta teme complexe cu nuanta religioasa, tinând vie, timp de ani la rând, viata literara a Brailei“. Si encomioane de acest gen nu zbârnâie pe la urechile ziaristilor doar cu ocazia lansarilor omagiale, ele apar si în presa, sub semnatura unor cronicari. Iata ce scrie Mircea Cavadia, director la „24 de ore“ din Caras-Severin: „Poetul Aurel M. Buricea, director de scoala si peste misterul matematicii, reprezinta pentru mine miracolul formei puternice, haiducesti, purtând înauntru miezul eteric si misterios al visului si facerii de catre spic a bobului de grâu. O poezie de-o sensibilitate extrema însoteste paginile ultimului sau volum de poeme, «Masca unui înger», aparut la Editura Danubiu, Braila, 2006, volum pe care a avut gentiletea sa ni-l ofere zilele trecute. Aurel M. Buricea, enumerat de Fanus Neagu alaturi de Tomozei si Pitut, se afla cu aceasta carte la cea de-a 11-a aparitie editoriala“ etc.
Cronici laudative pt dl Buricea am gasit si în „Oglinda literara“ din Vrancea, si în „Tribuna noastra“ (revista a unei fundatii românesti din Montreal). Cineva, într-o cronica atasata la sfârsitul volumului pe care l-am cules din redactia „Culturii“, îl numeste pe Aurel Buricea „un autre grand poète romain“. Fraza e subliniata cu pixul, chiar de poet.
„Vii focuri cu vremea m-au cuprins/din piatra arsa am cioplit adapost/sa nu mai trec prin gândire fara rost/între doua numere-s cuptor aprins//alte lumi de vis înalta geam opac/azi as vrea lumina verii sa-mi acorzi/mâna mortii pe-ale tale corzi/cu umbra noptii nu vreau sa ma împac“ etc. („Masca unui înger“)
Problema cu acesti alti mari poeti si cugetatori e ca lucrurile pe care le aseaza ei pe hârtie nu trec, deloc, prin gândire. Un A.B.C. al pasilor creatiei literare, de la gradinita pâna la Penguin si Sorbona: a. Reflexie; b. Forma; c. Cizelare. Acesta e drumul oricarui ciob de text, si cale ocolitoare sau ocultatoare nu exista. Scopul este acela de a transforma reflexia în expresie, si ambele componente sunt fundamentale. Daca nu întelegi asta, si scrii doar pentru ca ai impresia ca aberatiile tale suna precum poemele lui Arghezi si Eminescu, e clar ca irosesti de pomana celuloza.
Problmea cu criticii care lauda aceste aberatii este ca folosec „univers“, „poezie“, „lume“, „frumos“, „opera“, „nuanta“, „stil“, adica aproximativ aceleasi unitati de limbaj ca si mine. Îsi însusesc, mimetic, hainele criticii literare si cineva s-ar putea pacali. Sigur ca nu e, de fapt, acelasi limbaj, nici un critic sau cronicar cu o bruma de lectura la bord n-ar spune „miracolul formei puternice“ sau „miezul eteric si misterios al facerii de catre spic a bobului de grâu“. Si, în nici un caz, nu s-ar hazarda cu gâtul în streang peste marginea prapastiei, afirmând ca Aurel M. Buricea are o opera si ca a conturat un univers. În momentul când a spus asta, Sorin Leu, oricine ar fi el, a terminat-o cu credibilitatea si a devenit la fel de inexistent, pentru lumea literara, ca si autorul pe care l-a laudat.
Ceea ce ma sperie cel mai tare e usurinta cu care îti poti strânge, în cultura româna, un cerc de adulatori. Vedem, în ziarul „Obiectiv“, un baron al literaturii brailene, un salvator al vietii literare din oras, în jurul caruia stau adunati un numar de purtatori de profi si univ si dr. Domnul Leu, dl Grigor, dl Carac, dl Pricop, dna Dragici sunt gata, oricând, sa jure ca Aurel M. Buricea ar fi un mare poet. Si geniul lor local nici macar nu are putere simbolica, nu conduce vreo afacere, nu curteaza (din câte stiu eu) vreun partid, nu are un ciolan. Gena grupurilor de prestigiu/putere îsi scoate, peste tot, capul în ereditatea culturii românesti. Am stiut mereu ca Sorin Adam Matei a gresit: nici macar grupuri de prestigiu nu sunt, ci, pur si simplu, cercuri de adulatie. Nu puterea si prestigiul sunt interesante; cel mai important e ca acesti oameni sa simta vie prezenta Salvatorului, sa poata strânge strâns un Guru în mijlocul lor.
Cât despre Virgil Panait, acesta e un articol amuzant. Va las în compania lui. Aurel M. Buricea are si el un premiu al Uniunii Scriitorilor, în caz ca va întrebati. Domnule Panait:
„Cred ca moartea ideala e moartea prin somn. De ce? Pentru ca abia a doua zi ai observa ca nu mai esti viu, ci mort...“; „Ludic: livresc, referitor la joc“; „Curiozitate: Oare cum arata un tablou sau o icoana înfatisându-l pe Dumnezeu masturbându-se?“; „Citesc din poezia lui Julio Cortazar: Ruleta mortii, care se joaca traind. Superb poet!“; „Cred ca ar fi o tâmpenie sa mai fie sterilizate acele de seringa cu care se fac injectiile condamnatilor la moarte“; „Stiti când au blondele creierul cât o boaba de piper? Atunci când se dilata...“ („De ce avem dreptul“... sa-l dam în judecata pe Virgil Panait, desigur!)
Ceea ce ma sperie, într-adevar, foarte tare: pentru toate aceste carti se taie copaci, multi copaci. Nu sunt numai carti proaste, sunt o adevarata calamitate ecologica. Domnilor Buricea, Panait, Puiu, v-ati gândit vreodata ca ati putea sa aveti mult mai multi scriitori si sa primiti incomparabil mai multe comentarii si cronici elogioase daca v-ati muta pe net? (www.poezie.ro)