Alte manifestari publicistico-literare
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura literara »
Autor: VICTOR DURNEA
– certe si posibile - ale lui C. Stere
În alta parte, argumentând faptul ca autorul articolului „O sinucidere“, aparut la 28 martie 1893, în paginile gazetei social-democrate „Munca“ si iscalit C. Minuseanu, este în mod cert C. Stere, am invocat si colaborarea basarabeanului la periodicul în cauza. Aveam în vedere o colaborare indirecta, reala, cunoscuta deja, precum si una directa, posibila, ca si ignorata pâna în prezent. Primei categorii îi apartin, negresit, doua texte reproduse din „Evenimentul literar“, anume „profilul“ „Sofia Nadejde“ (1) si articolul „Cine insulta femeile?“ (2) , iscalite Sib.serianult si, respectiv, C. Sarcaleanu. În cea de-a doua categorie se includ notele „Votul universal si partidele de la noi“, „Ce sa spunem taranilor?“ si „Ziar zilnic de partid“ (3), toate semnate cu initiala S., care ar putea proveni de la pseudonimul C. Sarcaleanu. (S si S-V sSarcaleanu-Vrajat apar, de asemenea, frecvent în „Evenimentul literar“.) Cu ele nu se închide totusi lista colaborarilor posibile ale lui C. Stere la „Munca“. Si nota intitulata „Beserabia“, din nr. 16, nesemnata, ar putea fi a lui, în acest sens pledând caracteristica abordare a temei. Reluare, în fond, a unor lucruri spuse anterior, aceasta intereseaza mai putin decât o alta posibila colaborare a lui, e drept, mult mai problematica.E vorba de textul intitulat „O nelamurire“ (4) . Pseudonimul de sub el, V. Stupu, se regaseste (fara initiala prenumelui) în lista inserata în „Spovedanie pentru oamenii cinstiti“ (5) si, ca urmare, ar trebui sa i-l atribuim fara sau cu minime dubii lui C. Stere. Avem de-a face însa cu una dintre cele doua replici cu care a fost întâmpinat articolul „Socialistii si miscarea nationala“, pe care fostul deportat în gheturile Siberiei îl publica în ziarul „Evenimentul“ în august 1893. (Cea de-a doua replica, gazduita tot de „Evenimentul“, era iscalita Donirof, nume sub care, dupa opinia lui Z. Ornea, se ascundea Raicu Ionescu-Rion.) E greu de crezut, asadar, ca autorul articolului din cotidianul iesean e una si aceeasi persoana cu acela al replicii din „Munca“. Dar lucrul nu e chiar imposibil. O ratiune suficienta ar fi putut fi gândul ca declansarea (si întretinerea) polemicii atragea atentia asupra ideilor, constituia un cadru bun pentru limpezirea, pentru promovarea lor. Mai mult chiar, replica lui V. Stupu, în speta reprosul pe care acesta i-l aduce autorului articolului „Socialistii si miscarea nationala“ de a nu si-l fi semnat si de a fi folosit pluralis majestatis, îi îngaduia acestuia sa precizeze în raspunsul sau ca „sat vorbit în numele ziarului“ (6) . Declaratia e revelatoare pentru pozitia de pe care Stere pledeaza în favoarea aliantei electorale dintre socialisti si liberali. Cum nu era, în acel moment, realmente ceea ce pretindea a fi, rezulta ca el îmbraca „haina“ respectiva nu pentru a propovadui socialistilor alianta cu liberalii, cum se pare la prima vedere, ci invers.
Admitând, deci, ca posibila identitatea dintre C. Stere si V. Stupu, am cercetat cu atentie colectia gazetei social-democrate în cautarea unor indicii suplimentare. Am gasit astfel semnate cu acelasi pseudonim (V. Stupu) alte doua texte aparute la mare distanta unul de altul: primul, „Catre domnii liberali“, în nr. 10, din 2 mai 1893, al doilea, „Tactica electorala“, în nr. 26, din 18 iulie 1894. Nici unul nu contine ceva hotarâtor pentru sau împotriva atribuirii lor lui C. Stere. (Din primul reiese clar doar ca autorul este iesean.) Problema ramâne, prin urmare, deocamdata, nerezolvata.
Colaborarea lui C. Stere la organul social-democratiei românesti a continuat si dupa ce acela s-a transformat din hebdomadar în ziar. „Lumea noua“, cum se numeste noul periodic, i-a gazduit – se stie – o ultima interventie în polemica întreprinsa de „Evenimentul literar“ împotriva revistei „Vieata“, condusa de A. Vlahuta si dr. Alceu Urechia, interventie intitulata „Basmul cocosului rosu“ si semnata C. Sarcaleanu (vii) . (Lucrul era cât se poate de firesc, fiindca, respectând „directiva“ partidului, întru concentrarea fortelor publicistice socialiste în jurul noului periodic, hebdomadarul literar iesean, mutat între timp la Bucuresti, îsi încetase si el aparitia în octombrie 1894.)
Articolul acesta nu este totusi singura contributie a lui C. Stere în paginile amintitului cotidian. I s-a adaugat cel putin înca una, un „foileton social“ în doua parti. Acesta a scapat atât meticulosului cercetator Z. Ornea, cât si acelora, destul de numerosi, care au examinat cu atentie (mai ales în anii regimului comunist) presa româneasca social-democrata de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
Cauza se afla desigur în titlul sau, „Din carnetul unui visator“, si în semnatura ce sta dedesubt: Visator.
În ce ne priveste, ne-am oprit initial asupra primei parti (8) , frapati, poate, de apropierea titlului mentionat de binecunoscutul „Din carnetul unui solitar“, mai sigur, interesati de incipitul neobisnuit – o analogie personala între cosmogonia din „Rig-Veda“ si „momentul istoric“ traversat de omenire atunci, unul de nastere a unei „lumi noi“, de „renastere“ care, e avertizat cititorul, trebuie asteptata „de jos, numai de jos“ (9) . Incipitul e urmat de o exemplificare – „istoria contimporana a Frantei“ (salvarea din dezastrul în care a împins-o domnia lui „Napoleon cel Mic“ prin „ridicarea valurilor proletariatului“), precum si de tabloul, contrastant al situatiei din România, cu o critica amara a dispozitiilor sufletesti ale tineretului în special. Aceasta ultima critica o întâlnisem, desigur, în „notitele observatorului ipochondric“, dar numai ea, oarecum un loc comun în epoca, nu putea fi un indiciu sigur al faptului ca sub pseudonimul Visator se ascunde C. Stere. Descoperirea unui astfel de indiciu s-a produs abia catre mijlocul partii a II-a a „foiletonului social“, subintitulata „Venirea maselor!“ (10) , mai exact acolo unde autorul abordeaza „al doilea curent ce caracterizeaza burghezia moderna“, anume misticismul. (Cel dintâi fusese cinismul.) Aici dam peste câteva pasaje pe care le regasim aproape întocmai în lucrarea „Încercari filozofice“, pe care C. Stere o publica în 1897, sub propriul nume, în revista lui A.D. Xenopol, anume în finalul capitolului I, „Introducere: misiunea filosofiei“ (11) .
Dovada irefutabila a paternitatii lui C. Stere, existenta pasajelor preluate în „foiletonul social“ „Din carnetul unui visator“ din „Încercari filosofice“ nu-i diminueaza celui dintâi interesul. Împreuna cu articolele, notele si comentariile din „Evenimentul literar“, ce mai niciodata nu au fost puse integral la contributie, el completeaza tabloul cugetarii si simtirii autorului, un tablou mai complex decât a fost el înfatisat pâna în prezent. Dimensiunile mari ale „foiletonului“ fac imposibila reproducerea lui în acest spatiu, dar, suntem siguri, el îsi va ocupa locul într-o viitoare editie critica.
Identificarea de mai sus are si o urmare „neplacuta“ pentru noi, întrucât ne sileste sa pasim pe veritabile nisipuri miscatoare. În speta, „Lumea noua literara“ da la lumina mult mai târziu (xii) un text al carui subtitlu – „Din carnetul unui visator“, III – îl indica drept o continuare a celor publicate în numerele din 21 noiembrie si 5 decembrie 1894. Doar ca, de data aceasta, nu mai este un „foileton social“, ci pur si simplu un soi de proza poetica, cu titlul „Primavaratice“ si semnata Padre Giovani.
Convinsi ca, din adolescenta, C. Stere s-a încercat mereu pe terenul beletricisticii, convinsi ca schitele „Scripca“ si „Agonie“, ca si dublul catren „Ruina“, din „Evenimentul literar“ (13) , îi apartin, totusi aproape ca nu ni-l putem imagina ca autor al acestui nou „carnet al unui visator“. Distanta dintre schitele pomenite si el este mult prea mare.
Sa fi fost o încercare adolescentina salvata din urgia deportarii? Sau, poate, vreun alt colaborator al ziarului social-democrat si-a însusit subtitlul „Din carnetul unui visator“? (Dar, în acest caz, de ce a pastrat si numerotarea?)
În paginile „Lumii noi“ nu mai exista nici un alt text cu genericul (subtitlul) respectiv. În schimb, întâlnim acelasi pseudonim – Padre Giovani – sub o poezie închinata unui erou al miscarii socialiste – Lasalle (14) .
În fata enigmei, nu ne ramâne decât sa reproducem aici atât „carnetul“, cât si poezia în speranta ca vreunul dintre colegii nostri istorici literari va putea contribui la elucidarea ei.
Primavaratice
- Din carnetul unui visator -
III
A trecut o data pe lânga mine, mladioasa ca o unda si necunoscuta ca dânsa… cine stie de unde venind, unde ducându-se!
Oare cum o fi chemând-o? Ce nume frumos trebuie sa aiba!
Rând pe rând îmi însir în minte toate numele dragalase de femei si nu gasesc nici unul destul de alintat, care sa mi-o redea pe Ea, un nume care sa sune duios, ca o muzica de îngeri… Ar trebui un poet toata mintea lui sa-si puie ca sa-i iscodeasca un nume.
Oare cum o fi chemând-o?…
As voi adesea sa ma rog ore-ntregi la cer ca asupra blondului ei cap un nimb de paza sfânta sa reverse si în fata acelei lumini de aur, negurile, durerile sa se împrastie, sa treaca prin viata senina si rece, ca o stea.
O! când ma gândesc ca ochii aceia frumosi ar putea sa plânga, ma cutremur si cad, într-o lovire de trasnet, în gol, în întuneric.
Ninon, Ninon!
O voce tresarea din frunzis. O chemase cineva si ea disparea usoara ca un fulg si peste pulberea de nisip maruntit, pasii ei nu lasara o urma!
Mi se parea ca un stol de rândunele ar ridica-o în aer… Si aiurit, cu sufletul ranit de fericire, am alergat în câmp, strigând, ca un copil nebun de bucurie: Ninon! Ninon!
Naintea unei cicori am îngenuncheat sarutând-o. Am închis ochii si un fior îmi cutreiera corpul… Crezui un moment ca simt tremurul ei de gene în apropierea acelor petale catifelate…
Ah, pe aici privirile ei au ratacit odata si-n urma lor rasarit-au flori albastre!
O ploaie de raze calde tremura în lungul crângului, dasupra ierbei de smarald. Cararile-s pustii, nu-i nimeni sa m-auza. S-o mai chem o data pe nume, e asa de dulce de rostit numele ei!... S-apoi, sufletul ei poate sa m-auza.
Si-ngenuncheat în iarba 'nalta, plecat înainte ca dupa o nalucire ce luneca luminoasa-n întuneric, o strig: Ninon! Ninon!
Iar din prapastia mareata, ca un refren duios si departat al fericirei mele vesnic plutind dasupra unui abis, s-aude-ncet, ca dintr-o alta lume:
– Ninon… Ninon!...
Padre Giovani
Lui Lasalle
Profet al fericirei, cu ochi de flacari stranii
Aprinzi scânteia urei în mizerii pribegi,
De glasul tau de tunet patrunde-se-vor anii
Si-o rasari dreptatea popoarelor întregi.
Ca meteor ce cade în vesnic întuneric
Si-n urma-i fulger lasa, pustiul limpezind,
Te-ai stins… dar viitorul s-arata larg feeric
Iesind din lumea însasi ce te-a vazut murind…
Cad putredele tronuri, prapastia se casca
Si-nghite cruzii demoni ce zei vor sa doboare,
Cenusa ta învie ca alte lumi sa nasca,
Sa falfâie stindardul robitelor popoare.
Padre Giovani
(1) În „Munca“ nr. 46, din 9 ianuarie 1894, p. 2. (2) „Cine insultã femeile?“, în „Munca“, nr. 15, din 12 iunie 1894, p. 2. (3) În nr. 16, din 19 iunie 1894, p. 1-2, respectiv în nr. 23, din 7 august 1894, p. 3. (4) În nr. 26, din 22 august 1893, p. 3. (5) În „Viitorul“, anul II, nr. 138, din 26 martie (8 aprilie) 1908, p. 1. (6) C. Sortescu, „Rãspuns d-lor V. Stupu si Doniroff“, în „Evenimentul“, anul II, nr. 169, din 27 august 1893, p.2. (7) Anul I, nr. 19, din 21 noiembrie 1894, p. 1. (8) În acelasi numãr din 21 noiembrie 1894, p. 2-3. (9) „Stiu bine cã aste cuvinte ale cosmogoniei brahmaniene scitate mai sus din A. Fouillée, „Extraits des grands philosophes“t, alãturi cu teoriile mãrete ale stiintei moderne, nu pot sã nu parã, cu toatã solemnitatea lor poeticã, ceva fin cale afarã de naiv, ca întâile schinteieri ale gândirei teoretice, ca primii pasi sovãitori ai cugetãrei ce se desteaptã. Totusi nu pot ceti aceste cuvinte fãrã o emotiune adâncã. Ea desteaptã în mintea mea niste icoane cu totul strãine tuturor cosmogoniilor din lume. Mi se zugrãveste un moment istoric deosebit, în viata popoarelor, moment care, din nenorocire, se întâlneste mult mai des decât ar dori inema noastrã – un moment când ti se pare cã orice propãsire si dezvoltare sãnãtoasã s-a oprit si cã viata se stinge; când ti se pare cã o fatalitate îngrozitoare, un blãstem, ca un nor negru, apasã deasupra poporului si înãbusã orice manifestare sufleteascã; geniul dãtãtor de viatã parcã a pãrãsit pãmântul si parcã putrezirea s-a început… duhoare, «plânset si scrâsnirea dintilor»… scepticism, pesimism, ipocondrie! Si de nicãieri o adiere mãcar de vânt rãcoritor… Pãrãsirea si uitarea au pus pretutindeni pecetea lor. Templul stã aproape dãrâmat, cu bolta despicatã, dând adãpost liliecilor si pãsãrilor de noapte. Clopotul, care odatã chiema pe cei vii si plângea pe cei morti, zace sfãrâmat la temelia templului… totul a cãzut si rãmâne împrãstiat, acoperit de muschi si mucegai! Totul a murit, se pare… Dar nu! Acolo, undeva, în adâncimile nepãtrunse ale poporului ceva se zbate, ceva «respirã fãrã suflare», acolo se nasc, acolo fierb si clocotesc niste izvoare calde subpãmântene… izvoarele de viatã!...“ (10) În nr. 32, din 5 decembrie 1894, p. 2-3. (11) În „Arhiva“, anul , nr. 3-4, martie-aprilie 1897. Vezi si C. Stere, „În viatã, În literaturã…“ editie îngrijitã si prefatã de Vasile Badiu, Chisinãu, Editura Hyperion, 1991, p. 383-385. În prima notã, C. Stere preciza: „Afarã de 2-3 mici fragmente utilizate în diferite articole de ocazie, restul se publicã pentru întaiasi datã.“ Câteva pasaje, am spus-o deja anterior, le-am identificat, într-adevãr, în eseul „Omul si natura“, apãrut în „Evenimentul literar“. (12) Nr. 17, luni 2 octombrie 1895, p. 2. (13) Vezi articolul nostru precedent. (15) În anul II, nr. 6, din 11 decembrie 1895, p. 3.