Literatura româna subiectiva (II)
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
În partea a doua a volumului „Literatura româna subiectiva de la origini pâna la 1990“, aparut recent la Editura TipoMoldova din Iasi, criticul Ioan Holban se ocupa de „Autobiografia literara“, începând cu... începutul acestei specii la noi – „Istoria vietii mele“, de Teodor Vârnav, scrisa în 1845 si publicata, gratie lui Artur Gorovei, în 1908. Este, precizeaza Ioan Holban, prima carte de amintiri din literatura româna. Criticul iesean pare a se feri sa spuna prima carte de memorii si bine face. Desi granita dintre „memorii“ si „amintiri“ e de tot fluida, de nu cumva inexistenta. Sunt însa alte scrieri românesti mult mai vechi si mai importante care se circumscriu (si) memorialisticii, înainte de toate cele ale batrânilor nostri cronicari, fauritori de limba literara româneasca si naratori artisti în toata puterea cuvântului, cum probabil nimeni nu se mai îndoieste, cel putin de la aparitia „Istoriei“ lui Calinescu încoace. Boierul moldovean Teodor Vârnav îsi povesteste viata dupa modelul „anecdoturilor romanicesti“, intentiile lui, ne asigura Ioan Holban, „depasind, în chip evident, simpla «dare de seama» asupra vietii sale, structura cartii (cu capitole numerotate si cu «rezumate» dupa modelul romanului picaresc), stilul «cautat» al unor secvente, prezenta «amintirilor-ecran», darul de a povesti si chiar abilitatea de a construi conform unei «logici narative» specifice romanelor de mare circulatie în epoca desemnând literalitatea primei noastre autobiografii“.
În afara acestui boier anonim, pomenit cel mult în unele lucrari lexicografice, sectiunea „Autobiografie literara“ cuprinde nume de cea mai mare rezonanta în literatura noastra clasica si contemporana. Pe Teodor Vârnav îl urmeaza imediat, în cartea lui Ioan Holban, nimeni altcineva decât Ion Creanga – salt ametitor! – caruia criticul îi si consacra cel mai întins studiu în care, de fapt, condenseaza excelentul eseu „Ion Creanga. Spatiul memoriei“, pe care l-a publicat în 1984. Ceilalti scriitori ce intra în aceasta „istorie“ a autobiografiei sunt în ordine: G. Ibraileanu, N. Iorga, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Marin Preda, Octavian Paler (absent în prima editie, din 1989, din cauza ca numele sau era interzis), Livius Ciocârlie, Valeriu Cristea.
Comentariile referitoare la unii dintre ei au, desigur, în vedere, conform titlului lucrarii, scrierile autobiografice aparute pâna în 1990. Se întâmpla însa ca ei sa fi scris sau/ si sa le fi aparut „autobiografii“ ori jurnale în anii de dupa 1989. Ioan Holban n-a trecut dincolo de acest hotar. Ar fi putut si, cel putin în cazul unora, s-ar fi impus sa-l treaca. De exemplu Mihail Sadoveanu sau Marin Preda. Masivul volum de însemnari (continutul a 25 de caiete) al celui dintâi, aparut în 2005, la Editura Junimea, „proiecteaza – cum afirma Constantin Ciopraga în studiul introductiv – lumini întregitoare asupra unui Sadoveanu necunoscut“. Stiu, tocmai aceasta sintagma – „Sadoveanu necunoscut“ – pe care îl „proiecteaza“ notatiile arhivate si dactilografiate de Constantin Mitru, secretarul personal al scriitorului, si de Maia Mitru, iar apoi structurate editorial de Olga Rusu, muzeograf si cercetator la Muzeul Literaturii Române din Iasi, poate ridica unele semne de întrebare asupra deplinei lor autenticitati. Ceea ce cuprinde volumul – însemnari felurite, facute, cu intermitente, de-a lungul a 50 de ani (1906 – 1956) – nu constituie propriu-zis un jurnal sau o autobiografie, decât în parte, dar nu putem ignora o marturisire a lui Sadoveanu: „N-am alimentat notele biografice din carti, de aceea cele mai multe sunt vagi ori cuprind inexactitati. M-am gândit ca unele lamuriri poate tot ar fi necesare acum, ca sa se vada de ce viata mea a fost asa de putin oraseneasca si asa lipsita de viclenie“.
„Jurnalul intim“ al lui Marin Preda a aparut în 2004 (Editura Ziua), dar dateaza din primele decenii ale celei de a doua jumatati a secolului trecut, încât si-ar fi aflat locul întru totul motivat la sectiunea I al carei obiect este chiar „jurnalul intim“. Nu e o opera de „diarist de profesie“ – cum observa însusi editorul (împreuna cu Oana Soare) si autorul „Introducerii“ volumului de peste 550 de pagini, Eugen Simion –, întrucât Marin Preda, ca si G. Calinescu, nu credea în destinul acestui gen (sau specie), dar este totusi – spune criticul amintit si nu pot decât sa subscriu – „un jurnal intim (...) sau un jurnal de creatie“, în fine, opera „unui mare moralist“.
Lipseste din panorama lui Ioan Holban si E. Lovinescu, cu cele sase volume de Agende, opera vasta ce acopera doua decenii din biografia marelui critic, din 1923 pâna în 1943, când moare. Adica, o întreaga epoca, înainte de toate literara. Ultimul volum a aparut în 2002 si are 700 de pagini, iar cea din urma însemnare este datata 12 iulie 1943, cu patru zile înainte de moartea marelui critic.
Mai frustrant este sentimentul pe care l-am avut în cazul altor trei scriitori: Octavian Paler, Livius Ciocârlie si Valeriu Cristea. „Dupa-amiaza de sâmbata“ a lui Valeriu Cristea (1988) presupune legatura fireasca, as zice obligatorie, cu „Bagaje pentru Paradis“ (1997). Si invers. Una fara cealalta e ca un portret neterminat. De asemenea, în momentul acesta, Octavian Paler – „autobiografistul“, e de neconceput fara „Autoportret într-o oglinda sparta“, chiar daca „Viata ca o corida“ la care se limiteaza Ioan Holban este o culme a genului la noi, alaturi de „Viata ca o prada“ a lui Marin Preda. E drept, criticul mentioneaza la începutul textului sau „Autoportretul“, eveniment editorial al anului 2004, într-un fel de fisa bibliografica. Dar atât si nimic mai mult. Livius Ciocârlie este reprezentat, si el, incomplet ca diarist, fara jurnalul sau – „De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri“.
Ioan Holban mi-ar putea replica, firesc, invocând perioada pe care a avut-o în vedere. De acord. Dar macar autorii care au intrat „de drept“ în prezenta istorie se cuvenea sa fie adusi la zi. Altminteri, observatiile de mai sus nu se vor neaparat un repros, ci înca un argument în pledoaria mea ca Ioan Holban sa nu se descurajeze si sa-si continue demersul cu o panorama a literaturii subiective de dupa 1990, cu toate dificultatile pe care le presupune strabaterea a ceea ce numeam în comentariul de saptamâna trecuta hatisul diaristic si autobiografistic postdcembrist, din care se itesc multi eroi de mucava, personaje „napârlite“ ori deghizate, masti, nu o data grotesti, dar si autori de scrieri confesive de incontestabila valoare, relevante pentru un timp sau altul al istoriei postbelice, ca si pentru traiectoria unor scriitori importanti. A se vedea, pentru a da doar doua exemple, „Memoriile din când în când“ ale lui Constantin Toiu si cele ale lui Nicolae Breban intitulate „Sensul vietii“.
Cu totul remarcabile în cartea de fata sunt eseurile critice consacrate lui Ion Creanga si G. Ibraileanu. Ele contin observatii, idei novatoare, vadind o lectura literalmente moderna, unele preluate si valorificate tacit în carti despre cei doi ale altor autori, aparute dupa anii '80, când Ioan Holban a publicat amintitul „Ion Creanga. Spatiul memoriei“, volumul „Proza criticilor“ si, bineînteles, prima editie a „Literaturii subiective...“. Reiterând si aprofundând ideea legaturii genetice dintre «Amintirile din copilarie si adolescenta» ale lui Ibraileanu si romanul «Adela», criticul reliefeaza conexiunile dintre cele doua scrieri, atât în ceea ce priveste „conturarea unui anumit tip de sensibilitate, prin care cei doi – narator si personaj – si-l proiecteaza în psihologia intelectualului dintr-o epoca trecuta, cât si la nivelul constructiei narative; «Amintirile» si «Adela» se dezvolta pe temeiul raportului dintre imaginea ideala si aceea materiala a femeii pe care îl releva doua fragmente identice în spiritul, dar si în litera lor, apartinând textului din 1911 si celui din 1933: personajul romanului ( Emil Codrescu – n. mea) si naratorul Amintirilor vorbesc la fel despre evolutia unui sentiment al dragostei filiale care se transforma în iubire pentru imaginea ideala a «icoanei mamei»“.
Sunt reproduse, pentru demonstratie, cele doua ample fragmente. Ni le reamintim, citând doar fie si câteva fraze din fiecare. Mai întâi, din „Amintiri“: „Mama mea ma iubea cu toata puterea unei naturi concentrate si a unei vieti care fusese trista. Mi s-a spus ca era o femeie înalta, tacuta si frumoasa. Ea suferise mult, caci multa vreme luptase cu cea mai grozava saracie, lucrând zile si saptamâni la o cusutura, pentru care lua câtiva lei, caci bunica mea ramasese fara mijloace (...) Eu nu tin minte cum era la fata, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelamurita despre fiinta ei, despre esenta ei sufleteasca, despre ceva cald si lipit cu patima de copilul acela, care azi sunt eu (...) Ea a murit la vârsta de 31 de ani, si o vad ca o fata. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai batrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu sa-l exprim. Mama mea este mai tânara decât mine (...) La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai traieste în mintea câtorva oameni si mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lasat-o ea în acest infinit se va sterge pentru totdeauna“. Si, în fine, din „jurnalul“ lui Emil Codrescu, substanta romanului „Adela“: „Azi se împlinesc 36 de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urma, se darma peste ea, o acopere, o face tot mai inexistenta, caci mortii mor si ei, mereu. Când voi disparea si eu, va fi murit si ea complect din univers. Prea mic, când a murit, eu n-o mai tin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai târziu, în copilarie, dupa o fotografie rea si stearsa, pe care am înviat-o si colorat-o cu tot ce am auzit de la altii si cu propria mea fantezie: o fata tacuta, înalta cu par castaniu, cu ochi caprui. Amintire a unor imagini arbitrare de altadata, aceasta si atâta este mama (...) Astazi o simt fiica (...) Ca si furtunile, care rascolesc numai fata oceanului, pasiunile tineretii au venit si au trecut, dar în adâncurile cele din urma ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a ramas intacta, neamestecata, de o esenta unica, si în noptile senine, în prima tinereta si uneori si astazi, când ma simt singur, nedreptatit, nefericit, mi se pare ca ma priveste cu grija si duiosie, aplecata peste o balustrada ideala din spatiile interplanetare“.
Avem aici, dincolo de analiza lui Ioan Holban si de speculatiile sale, nu putine incitante, fecunde, ceva foarte simplu de observat, dar foarte important, în fond cel mai important lucru: cum o (auto)biografie (sau, ma rog, jurnal) devine Literatura (cu majuscula), caci, asa cum probabil nimeni nu se mai îndoieste, „Adela“ este un mare roman, o capodopera.
În teritoriul marii literaturi, al capodoperei, ne aflam, desigur, si cu celebrele „Amintiri din copilarie“ ale lui Creanga, scriitorul care, asa-zicând, are partea leului în cartea lui Ioan Holban, rezervându-i-se nu mai putin de 50 de pagini, din cele aproape 320. Luând în considerare ceea ce s-a scris despre genialul humulestean înaintea sa, criticul abordeaza opera acestuia din diverse unghiuri, unele inedite, menite sa dezvaluie structurile narative, întrepatrunderea nivelurilor temporale, ce se afla dincolo de mastile prozatorului (umilinta disimulata, autoironia), raportul dintre faptul si evenimentul biografic istoriceste atestate si autofictiune, unicitatea stilului etc.
As încheia cu prima fraza a acestei carti: „Oricâte modificari va fi suportat (si, sper, va mai suporta la o noua editie – nota mea C. C.), proiectul initial al acestei carti, conturat cu aproape treizeci de ani în urma, convingerea autorului si, implicit, obiectivele sale au ramas mereu aceleasi: jurnalul intim si autobiografia sunt literatura, fiecare text fiind interogat în perspectiva descoperirii structurilor, a acelor «semne» inconfundabile care confera identitate lumii literaturii; «bornele» ce marcheaza «frontierele» ei nu sunt nicidecum jurnalul intim si autobiografia literara“.