Romant cu diagonala
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura dezbaterii »
Autor: MIHAI IOVANEL
„...daca ajungem la concluzii care nu pot fi spuse public din cauza încapatânarii cu care contrazic mentalitatea dominanta a epocii, cu atât mai mult pe ele trebuie sa le amânam sau, daca ocultarea lor îndeamna la prudenta tacerii, sa le ascundem în asteptarea unui moment mai prielnic.“ (Sorin Lavric, „Noica si miscarea legionara“, p. 174)
Sorin Lavric, „Noica si miscarea legionarã“, Editura Humanitas, 2007
Constantin Noica se converteste la Legiune în 1938, imediat dupa executarea/asasinarea lui Codreanu comandata de Carol al II-lea. Simpatia filozofului pentru miscare era anterioara acestei date: multi dintre prietenii lui facusera deja pasul. Noica este un întârziat, dar un întârziat decis sa recupereze. Între 1938-1940, în special în 1940, când Horia Sima si ai lui ajung la putere, Noica face publicistica prolegionara într-o stilistica specifica, înfiorator de patetica si de stupida. Dupa caderea legionarilor îsi pastreaza convingerile. În 1946, se autodenunta Tribunalului Poporului, pentru a fi scris articole legionare. Fara consecinte – este ignorat. Urmeaza domiciliul obligatoriu, puscaria, reabilitarea. Noica se caieste în 2-3 autobiografii de angajare si articole comandate, date în presa comunista pentru uzul strainatatii („Glasul Patriei“). În ultima parte a vietii va pastra tacerea asupra episodului legionar sau îl va expedia în câteva cuvinte (v. „Jurnalul de la Paltinis“).
Acestea sunt faptele, destul de clare si de cunoscute. Sorin Lavric, un bun cunoscator al filozofiei lui Noica, le-a pus într-o carte care îsi propune sa reconstituie si sa explice povestea amorului Noica – Zelea-Codreanu – Legiune.
Produsul ofera un melanj de biografie romantata si de literatura academica. Lavric este un bun prozator (remarcabile fiind, pentru a da un exemplu, paginile cu detentia lui Noica), desi adesea strica efectul scriind excesiv de cautat si de emfatic. Partea de documentare e buna, cu observatia, totusi esentiala, ca este unilaterala, pilotata ideologic. Aici este si problema cea mai stânjenitoare a cartii – tendinta ideologica.
Atât biografiile romantate, cât si biografiile academice sunt teziste, în sensul ca structureaza corpusul documentar/ anecdotic dupa liniile uneia sau mai multor teze.
Diferenta o da felul în care se insereaza teza. Acesta reflecta raportul tezei cu „adevarul“.
Într-o biografie scrisa în spirit academic, teza este o incidenta interna lucrarii, un efect dialectic. Intrarile bibliografice sunt investigate, filtrate, confruntate, melanjate, topicizate, sintaxicizate. Teza este, pentru a vorbi ca într-un roman politist, criminalul. Teza este criminalul pe care îl aflam dupa cernerea faptelor avute la dispozitie. Chiar daca autorul romanului politist sau al lucrarii academice are de la început intuitia tezei / stie de la început cine este criminalul, efortul sau devine valid doar în urma parcurgerii unor operatiuni executate dupa un algoritm. În spatiul academic, adevarul e un algoritm de cercetare.
În biografiile romantate, teza este exterioara anecdoticului, o impunere nedialectica asupra dispunerii lui. Se poate scrie astfel o biografie a lui Eminescu pornind de la teza (cu o nefericita cariera didactica) a geniului neînteles de societate etc, etc.: se pleaca de la poza se ajunge tot la poza.
„Noica si miscarea legionara“ este un hibrid care detine si aparentele unei investigatii academice si mijloacele unei istorii romantate.
Modul în care Lavric încearca sa explice adeziunea intelectualilor (a lui Noica, în particular) la Legiune este cel putin ciudat. Pentru a explica aceasta adeziune, Lavric procedeaza la o identificare empatica cu legionarii si cu admiratorii lor. Practica constant un fel de discurs indirect liber, un text compact în care vocile devin indistincte. Lavric încorporeaza si re-debiteaza discursul legionar. Dar unde e distanta? Unde e perspectiva critica? Unde e complexitatea contextului mai larg? Aproape nicaieri. Or, asa se poate justifica orice. Pe acest principiu unilateral (prezentam, ca sa o întelegem, doar vocea uneia dintre parti), pâna si zoofilia poate fi „înteleasa“ si justificata – bunaoara, pe principiul întoarcerii la natura practicate de zoofil.
Lavric condamna mitologia confectionata de comunism cu privire la miscarea legionara doar pentru a reda savoarea originala a mitologiei legionare. Lavric îi întelege atât de bine pe Zelea-Codreanu & co, încât le justifica antisemitismul. Cum altfel se poate explica preluarea necritica, necontextualizata a discursului legionar? Lavric nu distinge între fantasma si realitate: era o operatiune elementara.
Lavric falseaza chiar din punctul de start: „Cum s-a putut ca atâtia insi de o calitate umana remarcabila, atâtia «baieti buni», sa fi trecut de partea unei miscari care, judecata cu ochii prezentului, a fost neîndoielnic o întruchipare a Raului?“ Numai „judecata cu ochii prezentului“ a fost Miscarea rea? Da, spune Lavric, servindu-se de un urechism bibliografic batator la ochi.
„Ca evreii reprezentau în epoca o patura dominanta din punct de vedere financiar si economic este un fapt icontestabil...“ (p 23). Da?! Pe ce baza? Unde este bibliografia? Mai departe: „o stare de fapt eminamente sociala, aceea ca evreii ocupau, în România, functiile-cheie si nodurile vitale ale tesutului societatii...“ (p. 24). Care noduri vitale când evreii nu aveau dreptul, prin Constitutie, de a ocupa functii publice (detaliu trecut cu vederea de Lavric)? Profesiile liberale sunt ocupate de evrei, spuneau legionarii. Cum preia Lavric asta? „Profesiile liberale sunt ocupate de evrei.“ Simplu: asa cum expui o „stare de fapt“ (înca una: „Izolati în masa populatiei românesti, evreii au format cu timpul o casta sociala de potentati economico-financiari, care, în ochii românilor, avea sa semene tot mai mult cu societate oculta ai carei membri trageau sforile destinului românesc.“, p 24-25).
De ce nu merge Lavric la statistici ca sa verifice acest mit legionar?
Probabil pentru ca e „un fapt incontestabil“. E plina cartea de „fapte incontestabile“. Dar nu asa lucreaza un biograf care îsi respecta munca: pentru el nu exista fapte incontestabile.
„Cine vrea sa vada doar o fata a realitatii din acea vreme nu poate emite pretentia ca a înteles empatic conjunctura acelei epoci, în care dramele si vinile protagonistilor au fost împartite în mod egal.“ Chiar asa? Ce au dat la schimb evreii împotriva batailor aplicate de „studenti“ si, în general, împotriva urii si a prezumtiei de vinovatie? Cum au egalizat raportul? Hm: dupa Lavric, se pare ca ar fi apelat la... institutiile statului („în mod discret si tenace, evreii au asezat între ei si studentimea româna tamponul coercitiv al institutiilor de ordine publica si pârghia legislativa a partidelor politice“, p. 25).
Suplimentar, cartea are un aer de hagiografie legionara: miscare spirituala, camarazi... De unde terorism si fascism? „Doctrina legionara a însemnat trei elemente: o intuitie, un sentiment si un om. Sau, mai detaliat: o viziune asupra lumii, o emotie care a alimentat viziunea si un om care a declansat emotia, aceasta propagându-se si devenind colectiva. Viziunea a fost crestina, sentimentul a fost românesc, iar omul a fost Codreanu“. (p. 203)
Iata si un exercitiu de lectura în cheie mesianica a lui Zelea (nasterea lui rascumpara tragic defectele unui neam): „în Moldova, credinta era rodul unui efec durabil de mimetism social. Taranii, mai ales, credeau pentru ca toti în jur credeau, viata lor petrecându-se – între muncile câmpului si betiile de la cârciuma – în biserica, la slujba. Si în vreme ce pentru ardeleni credinta era o forma de pastrare a identitatii amenintate de maghiari, moldovenii faceau, prin credinta, corp comun împotriva evreilor. Judecând retrospectiv, am putea spune ca încetineala si delasarea moldovenilor au fost rascumparate tragic prin faptul ca tocmai din rândul lor s-a ivit un om care i-a întrecut în înversunare pe ciobanii ardeleni si în luciditate pragmatica pe negustorii munteni.“ (p. 84-85).
Sau cititi, la pagina 100, întâlnirea Zelea – Nae Ionescu. Pare întâlnirea dintre Iisus si Botezator. Iar Lavric, naratorul, nu e Caragiale: e un evanghelist patruns de întreaga scena.
Punctul maxim al autodescalificarii e atins însa de Sorin Lavric în discutarea asasinarii lui Armand Calinescu: „A intra în dedesubturile acestui asasinat ar însemna, la fel ca în cazul omorârii lui I.G. Duca sase ani mai devreme, a ne scufunda în nisipuri miscatoare. Ne multumim sa amintim ca, potrivit cartilor lui Serban Milcoveanu, asasinatul s-a petrecut sub ochii lui Horia Sima deghizat în chivuta, ai lui Ernest Urdareanu (maresalul palatului regal) si ai lui Mihai Moruzov (seful SSI-ului – Serviciul Secret de Informatii). Prezenta sefului legionarilor, a maestrului de protocol al Casei Regale si a sefului SSI sugereaza existenta unui complot prin care regele Carol s-a folosit de Horia Sima ca sa aiba un ultim pretext pentru a trece la exterminarea de facto a Miscarii Legionare. Scenariul se repeta: regele îi folosea pe legionari ca sa aiba motivul oficial de a-i ucide tot pe legionari.“ (p. 167-168)
Sa se observe cum face Lavric trecerea de la pozitia agnostica („nisipuri miscatoare“) la ipoteza fantezista (avansata pe baza unei singure intrari bibliografice, si aceea cu narator necreditabil – memoriile unui legionar); si de la ipoteza fantezista la adevarul batut în cuie.
Nisipurile miscatoare s-au transformat, în numai patru fraze, în beton armat. În numai patru fraze, pe baza unei singure intrari bibliografice, Lavric a rezolvat asasinarea a doi prim-ministri, implicarea regelui în aceste asasinate si disculparea Legiunii. O performanta remarcabila. Se poate recunoaste aici „metoda“ pe care un Ion Coja (baiat bun, prolegionar) a dus-o la perfectie, în carti în care se „demonstreaza“ fie ca pogromul de la Iasi e o bârfa obraznica lansata contra Miscarii, fie ca Papa Ioan Paul al II-lea era român.
Partea cea mai ironica a întregii afaceri e ca, pâna la urma, Lavric face ceea ce nici cel mai sângeros critic al lui Noica nu a facut: îi explica filozofia prin influenta exercitata de Legiune (v. pag. 176-195 etc.). Si e vorba de aspecte esentiale ale acestei filozofii, nu de câteva pansele culese de pe margini. Din cele sase laitmotive („nervurile de rezistenta ale operei lui Noica“) pe care Lavric le identifica la filozof, toate sase poarta influenta „întâlnirii cu etosul legionar“: prin mutatie, transplant, inversare, upgrade. Pentru a putea publica în vremea comunismului, asadar ca efect strategic elaborat la presiunea unor factori externi, nu interni, Noica ar fi trebuit sa faca, dupa Lavric, „câteva extirpari dureroase si totodata câteva «operatii estetice»“ (p. 180).
Daca ipoteza mea (anume ca lucrarea lui Lavric disimuleaza sub aparente academice o biografie romantata a Miscarii, scrisa din perspectiva unui simpatizant tomnatic al Miscarii) este întemeiata, atunci esecul sau neputinta lui Lavric de a scrie pro-Legiune altceva decât o carte romantata (respectiv, cartea respectabila academic pe care Lavric NU o scrie) poate fi citit drept o critica involuntara operata de subiectul îndragostit Lavric fata de obiectul iubirii sale. Iar daca Lavric nu este un simpatizant al Legiunii, ramâne, prin aceasta carte, un profesionist precar: daca teza mea e falsa, vinovat pentru aceasta nu sunt eu (care am extras rationamentul cel mai plauzibil din datele avute la îndemâna – expuse mai sus), ci Lavric, care si-a deformat prin executare premisele.
P.S.:
O versiune redusa a acestui text (mai curând axiomatica decât demonstrativa, dat fiind spatiul avut la dispozitie) am publicat-o în „Gândul“, pe data de 10 ianuarie a.c.. În grupajul de fata, Bogdan Duca îmi face, pe baza acelei versiuni, onoarea unei critici din care înteleg ca problema mea cu cartea lui Sorin Lavric e ca eu sunt de stânga, pe când Miscarea era de dreapta.
Îl asigur ca aici nu e o problema de proasta întâlnire ideologica, ci de profesionalism. Daca Lavric ar ajunge, respectând algoritmul unei lucrari academice, la concluzii care sa disconforteze marxismul meu, atunci, ca marxist, ma voi simti disconfortat, dar voi respecta efortul lui Lavric – cel putin pâna atunci când îi voi rasturna argumentele.
Din pacate, pâna una-alta, nu reusesc sa simt nimic de felul acesta.