Despre Noica, Legiune si alte probleme
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura dezbaterii »
Autor: ALEXANDRU Bogdan Duca
Am fost provocat sa particip la o dezbatere în jurul cartii lui Sorin Lavric, „Noica si Miscarea Legionara“ (Humanitas, 2007). Accept aceasta provocare nu doar în virtutea prieteniei mele de idei (si nu numai) cu autorul devenit subiect de dezbatere, dar si din dorinta de a contribui, cumva, la clarificarea unei false, dar mereu actuale dileme din cultura noastra postdecembrista: ce ne facem cu „fascistii“ din perioada interbelica?
Constantin Noica a fost legionar. Acest fapt nu mai este contestat de nimeni, nici de prieteni si nici de detractorii filosofului român. La fel au fost si Mircea Eliade, si Emil Cioran, si Petre Tutea ca si multi alti reprezentanti de marca ai culturii române din secolul trecut. Acest fapt istoric a atârnat însa si continua sa atârne greu în judecarea valorii stiintifice si artistice a „interbelicilor“. Daca comunistii au pedepsit aspru, prin interdictii de publicare si ani grei de închisoare, pe cei care au avut pacate politice în tineretile lor, noua democratie îi pedepseste la fel de aspru prin invalidarea postmortem adusa de eternul argument reductio ad Hitlerum.
Nu suntem numai noi cei care exceleaza în asemenea „sporturi“. Practic, nu se mai poate scrie nici macar un articolas de 1000 de semne despre Heidegger fara sa trebuiasca sa înfierezi „proletar“ efemera sa asociere cu nazismul. Ascultarea muzicii de Wagner tinde sa devina incorecta politic, iar simplul fapt ca Papa Benedict al XVI-lea a fost, de nevoie, membru al Hitlerjunge (corespondentul nazist al pionierilor comunisti) a inflamat pentru câteva zile bune mass-media internationale.
Toate acestea se fac ignorându-se de obicei doua aspecte: pe de o parte, se evita judecarea contextuala a fenomenului istoric presupus de extrema dreapta europeana interbelica, iar pe de alta parte se face tot ce e omeneste posibil ca judecarea aspra a lui Heidegger pentru optiuni nedemocratice sa nu fie dublata de judecarea unui Sartre sau Wittgenstein pentru alegerea si sustinerea irationala a comunismului.
De ce se evita aceasta judecare în context a extremismului de dreapta? Raspunsuri, cred eu, sunt mai multe si complementare. Mai întâi, doar puse împreuna, toate extremismele de dreapta din Europa interbelica ar fi putut „concura“ cu monstruozitatea comunista. Este mult mai lejer sa vorbesti despre o fiara fascista din Portugalia lui Salazar, pâna la miscarea ruseasca a generalului Vlasov, decât sa vezi particularitatile etnice si ideologice ale extremismului de dreapta, ca si izvoarele marxiste ale unor astfel de regimuri. Caci astfel nu mai avem de-a face cu mai multe ideologii mai mult sau mai putin maligne (însa în mod cert periculoase), ci cu o singura „ideologie“, construita ad-hoc, care sa poata fi opusa si sa salveze „imaginea“ celei mai monstruoase idei din istorie, comunismul.
Ce conteaza ca Salazar, Franco sau Mussolini chiar (pentru o buna perioada) nu au fost antisemiti? Tot nazisti vinovati pentru Holocaust sunt. Cât despre Stalin, un antisemit feroce, poate sa ramâna mai departe eliberatorul Auschwitzului...
Un al doilea motiv al judecarii în context este legat de viziunea omului recent asupra propriei sale stari morale. Omul recent nu se considera, Doamne fereste!, rau de la natura (aceasta fiind doar o minciuna impusa de religie), ci rautatea individuala este produsul unor procese sociale. Tot marxismul (ajutat de psihanaliza) este cel care a contribuit la aparitia unei asemenea imagini.
Ca urmare, antisemitismul, ororile nazismului sau ale fascismului, crimele comise de Salazar, falangism sau legionarism sunt produse ideologice si nu îsi au originea în raul din om. Astfel, fascismul (în sensul sau larg) este privit ca un soi de purtator al raului în lume, de „tap justificator“ (caci tapul ispasitor, din Biblie, avea cu totul alta semnificatie).
În contextul acestui al doilea raspuns cred eu ca trebuie sa construiesc apologia pe care o voi face pozitiei lui Sorin Lavric. Caci, departe de a face recenzia unei carti, intentia mea este aceea de a apara curajul lui Sorin Lavric de a spune lucrurilor pe nume.
Poporul român a fost un popor antisemit. Este un fapt dureros ce trebuie asumat pâna la consecintele sale ultime. Nu legionarismul, ci Mihai Eminescu, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Iorga si Octavian Goga au fost portavocile antisemitismului românesc. Nu regimul legionar, ci regimul parlamentar de dupa 1866 a refuzat sa acorde cetatenie româna „alogenilor“ necrestini (evreii fiind prin Tarile Române înca din secolul al XVI-lea, iar turcii sau tatarii înca de la sfârsitul secolului al XIV-lea).
Nu legionarii au impus legislatie antisemita, ci guvernul Goga-Cuza, legile sale fiind mentinute ulterior si de catre guvernele din timpul regimului autoritar carlist. Tot la fel, nu legionarismul este vinovat de pogromurile (dureros de reale) de la Dorohoi, Iasi sau Odessa, sau de faptele „de vitejie“ ale soldatilor români din Transnistria.
Dar legionarii sunt tapul justificator perfect, nu e asa? „Coloana a V-a“ a nazistilor în România (desi orice istoric obiectiv ar putea arata cum nazistii preferau sa cocheteze cu... Gheorghe Bratianu mai degraba decât cu Zelea Codreanu), antisemiti si antidemocratici, legionarii pot fi considerati întruchiparea ideala a nazismului valah. Nu mai trebuie decât sa îi transformam într-un recycle bin al istoriei secolului XX, în care sa aruncam toate neputintele si ticalosiile noastre, de la antisemitism pâna la tragicul asasinat al profesorului Culianu (integrând aici si justificarile iliesciene pentru mineriada din iunie 1990). Si iata cum poporul român, bine educat socialist pe ideea ca ar fi perfect, a scapat de asumarea oricarei responsabilitati.
Cine au fost antisemitii din România? Legionarii. Cine a facut pogromurile? Legionarii. Cine ne-au împuscat elitele? Legionarii. Cine a provocat actiunea civica si spontana a minerilor? Legionarii. Nu e asa ca e minunat? Nicolae Iorga, un „fascist“ la fel de serios si de periculos ca si Codreanu, a fost spalat si transformat în erou postmortem, datorita gloantelor legionarilor. La fel, calaul democratiei românesti interbelice, eminenta cenusie din spatele dictaturii carliste, Armand Calinescu, ar trebui sa fie recunoscator legionarilor ce i-au garantat, prin asasinarea lui, o glorie total nemeritata. Poporul român se purifica în secolul XX prin legionarism, asa cum îsi justifica neputinta de a face istorie în Evul Mediu, dând vina pe turci...
Spunând acestea, nu vreau sa fiu înteles ca fiind un apologet al legionarilor, pe care îi consider o prezenta nociva într-o viata politica democratica si al caror program politic (în masura în care exista unul) se reducea la o demagogie a faptei.
Însa problema care apare este alta. Cum se poate continua pe logica aceasta, a tapului justificator, din moment ce o buna parte din elitele noastre au îmbracat camasa verde? Solutiile sunt diferite. Fie adoptam discursul corect politic si „înmultim cu zero“ pe toti cei care au comis astfel de pacate, fie ne facem ca trecem cu vederea excesele lor politice. Prima varianta este mult mai buna decât cea de-a doua. Aceasta pentru ca fereste poporul de influente culturale prea... elevate, dar e si un bun prilej de transare a disputelor contemporane. Cum îndrazneste cineva sa fie mai deschis spre un anumit tip de a face cultura, propriu interbelicilor, dar radical diferit de stilul postmodern, cum se demonstreaza ca poate fi usor catalogat drept... neofascist si neolegionar. Acest „sport“ nu este exclusiv românesc.
Ce este mai grav însa nu e faptul ca ar mai exista simpatizanti ai legionarismului în contemporaneitate. Probabil ca este chiar bine sa existe, pentru a putea justifica pâinea multor organizatii, institutii si structuri ce deservesc în mod ideologic noul înteles stângist al democratiei.
Ceea ce îngrijoreaza este orice dorinta de a cauta adevarul istoric. Pentru ideologia timpului nostru, ca si pentru slujitorii ei, adevarul este cea mai mare spaima. Atât adevarul cu privire la „fascisme“, cât si adevarul cu privire la comunism sau cel cu privire la dimensiunea integrista, fundamentalista si radicala a Islamului. Ca urmare, o carte precum cea a lui Sorin Lavric este imposibil sa nu le provoace noilor activisti ideologici reactii din cele mai interesante.
Într-o recenzie distrugatoare, un tânar critic literar de pe la noi (domnul Mihai Iovanel) îl acuza pe Sorin Lavric de ceea ce acesta chiar nu a facut în cartea sa: de a fi fortat o legatura între sistemul filosofic noician si ideologia legionara. Ce le-ar mai fi placut multora sa fie asa! Îmi si închipui cum, cu presupusele argumente ale domnului Lavric, ar fi început o sfânta anticruciada împotriva lui Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu sau Horia Patapievici, dubios de anticomunisti si de elitisti pentru a nu fi suspectati, desigur, de anumite tentatii legionaroide, nu?
Numai ca Sorin Lavric nu identifica elemente ale unei influente legionare (si nu a unui legionarism manifest) decât într-o singura carte, si aceea marginala, din opera filosofica de tinerete a autorului, prea putin importanta pentru tot ceea ce a însemnat Noica în cultura româna, „De Caelo“. Aceasta desi domnul Mihai Iovanel vede ca fiind infestate de legionarism „aspecte esentiale“ ale filosofiei noiciene.
Acelasi critic nu poate vedea în cartea lui Sorin Lavric decât o apologie a legionarismului si o justificare a.... antisemitismului legionar. Ce întelege (probabil) domnul Iovanel prin apologie este faptul ca Sorin Lavric este reticent la scenariile oficial anti-legionare (de genul celor din filmele lui Sergiu Nicolaescu) si atrage atentia asupra problemei reprezentate de dimensiunea quasi-nationala a antisemitismului românesc.
În fapt, legionarii erau mult mai „blajini“ cu evreii decât cuzistii sau gogistii, iar la capitolul „antisemitism“ nimeni din democratii interbelici nu le-au reprosat legionarilor ura fata de evrei. Poate si pentru ca „profesori“ în ale antisemitismului le-au fost legionarilor un Mihai Eminescu (deja proclamat în anii '30 ca geniu national) sau Nicolae Iorga. Niste argumente suficiente, cred eu, pentru a da dreptate Hannei Arendt, care vorbea despre poporul român ca despre un popor cu constiinta antisemita. Dar, deh, un singur tap justificator pentru holocaustul românesc este suficient, nu?
O alta acuza care se aduce domnului Lavric, si aceasta nu doar din cauza acestei carti, este aceea ca autorul nostru... numara mortii. Incredibil! Dar aritmetica simpla face ca legionarii sa nu fie ucigasii cu sânge rece din filmele domnului Nicolaescu, ba mai mult, pusi în comparatie cu Armand Calinescu sau cu generalul Argeseanu (premieri interbelici), sa para... victime, si nu asasini.
Desigur ca nu numarul victimelor i-ar justifica pe legionari. Legionarii au fost niste criminali ce au sfidat legea lui Dumnezeu ca si legile oamenilor. Dar oare doar legionarii au fost criminali?
Aceste aritmetici ale crimei nu sunt prea la moda printre istoricii si politologii de stânga ai vremurilor noastre. E simplu: pentru ca arhipelagul Gulag, din Cuba lui Fidel Castro pâna în Coreea de Nord, cu trecere obligatorie prin Jilava si Sighet, ar arata ca cel mai criminal sistem totalitar din istorie a fost cel creat de Marx. Asa ca mai bine evitam aritmetica si ne dedicam sportului logic al lui reductio ad Hitlerum. Ca doar nu o sa pretindem, Doamne fereste, ca Marx sa beneficieze cel putin de acelasi tratament ca Mussolini, nu?
Sorin Lavric face o apologie pentru o lectura de bun-simt a istoriei. Din pacate pentru el, traieste în medii culturale care tind sa prefere corectitudinea ideologica omenescului bun-simt. Ca urmare, mirare mare ar fi sa se gaseasca prea multi recenzenti sinceri ai cartii sale. Dar mai mult ca sigur se vor gasi înca multi cititori onesti.